Al Patrulea Mag - Partea IX de Alexandra Dumitru publicat la 02.01.2009
Piatra cea roşie
     Mersese mult; acum acasa era în plina iarna, dar pe drumurile lui soarele fusese înca darnic, raspândind o caldura molcoma. Trecuse ape mari, sau mici, cu piciorul sau cu luntrea... se spalase la izvoare si se ospatase din prinosul pamântului, singur prin paduri si munti sau la case de oameni primitori; adormea obosit, cel mai adesea sub ramurile vreunui copac. Acum intrase parca în regatul maslinilor, erau peste tot: pe povârnisuri de deal sau întinsura de câmp, multi ca brazii lui de-acasa; mai avea de mers, dar nu stia cât. Privea mereu cerul, cautând sclipirea calauzitoare; era undeva în zare, pe unde se unea parca Derul cu Pamântul, si lui i se paru ca devine din ce în ce mai stalucitoare si mai departata. Si tot privind la ea, adormea, într-o noapte, însa, dupa ce se pierdu în adâncimea somnului, avu un vis ca de poveste. si-n visul lui vazu...
     O pajiste întinsa, cu ceva dealuri mai domoale la capete... el mergând spre o casuta ce abia se întrezarea; era nisip mult si iarba mai putina... noapte, iar undeva, dupa dealuri, simtea freamatul unei cetati mari, dar nu stia care. Câtiva pastori cu oile lor poposisera si se odihneau în jurul unui foc, dar el mergea spre tinta lui, mânat de ceva... asa, ca doru! de casa, dar mai puternic; îl ducea o dragoste mare, spre ceea ce doar sufletul iui stia. Ridica ochii si vazu chiar deasupra sa steaua, mai stralucitoare ca niciodata si se bucura ca n-a pierdut-o, ba chiar se apropiase. Mergea, parca plutind, când, deodata... Un snop de lumina porni a strabate vazduhul, de la lucirea 'maiastra a stelei din cer, ajungând la casuta. Poiana se lumina, ca ziua. Mirat, ridica privirile peste dealuri, împrejur, dar acolo domnea tot întunericul noptii; doar poiana... îi luminata. Grabi pasul, parca nu mai ajungea... apoi, de sus, din Ceruri, prinsera a coborî luminite... multe, mai multe... si el se vazu înconjurat de un nor luminos... fiinte de lumina într-un alai stralucitor... o bucurie de nestapânit îl cuprinse si începu a alerga. Asa, parca , dintr-o parte, îi vazu pe pastori; se trezisera din odihna noptii si încercau a pricepe... norul luminos îi înconjura si pe ei, iar din înaltimi o muzica nemaiauzit de frumoasa îsi raspândi mângâierea... Alerga... alerga, plutind... mai avea putin... nu simtea nici-o oboseala, ci doar o mare fericire. Ajunse în dreptul colibei din piatra si lemn si intra... O tânara femeie, cu un prunc nou nascut în brate, zâmbea, privindu-l... si totul în jur deveni parca dintr-odata mic... doar ei doi, Mama si Fiu, erau sufletul lui. Se apleca pâna la pamânt, într-o închinaciune de dragoste adânca. Când putu a ridica privirile, vazu un magar si un bou ce-si plecasera capetele, încalzind cu suflarea lor puiul abia ivit pe lume; un barbat sta de o parte, grijuliu, îsi ridica ochii spre cei doi si abia acum vazu ca din trupul Copilului si al Mamei izvora lumina. Lacrimi de bucurie prinsera a-i uda obrajii... întelese ca ajunsese la timp. Duse mâna spre traista cautând darul si încercând a tocmi în gând spuse potrivite, cu toata dragostea neamului dac pentru Fiul Luminii. Dadu sa scoata sabia, dar, amintindu-si de piatra lipsa, tresari... si se trezi.
     Se ridica din somn buimac, cu broboane de durere pe frunte, si stiu! Acesta era Pruncul! Se nascuse, iar el cu darul lui era înca pe drum. Isi duse palma spre obrazul ud; urma bucuriei din vis era ica proaspata... oare când îi va fi dat sa ajunga? Ridica privirea pre cer, puzderia de luminite scânteiau, dar steaua maiastra nu lai era... îsi împlinise menirea. Umbra tristetii navali peste sufletul ii buluc; îl dureau gândurile... îsi prinse capul în mâini lasându-se rada deznadejdii Ce rost mai are sa merg mai departe?"... Sari ruse în picioare, ca dintr-un hau. Ce sa mai faca acum? Uite, se dovedise ca nu fusese vrednic de cinstea data de întelepti. Poate un alt întemeietor ar fi fost... era vorba doar de darul unui neam de oameni buni... trebuia sa ajunga la timp, dacii lui meritau aceasta, iar el nu reusise. Sâmburele durerii neajungerii începea si el a da roade. Cauta, prin tesatura aspra a traistei, sabia; aria metalului îi aduse o farâma de liniste... întârziase din pricina baiatului, dar inima lui îi spunea ca nu-i pricina de întristare. Atunci, e sa fie? Dintr-odata se hotarî; îsi scutura umerii voiniceste, alungând îndoielile. „Treaba mea e sa merg înainte; si Deceneu mi-a vorbit despre asta." Porni la drum asa, prin bezna noptii... va merge cât va trebui. Avea în el rabdarea si staruinta dragului.

     A doua pereche de opinci se rosese si ea, iar Calugarul tocmai isi mesterea altele din niste fâsii de piele primite de la un megies, cel care-l ajutase la caratul unor baloturi în hambar. Mersese mult, dormise sub cerul liber sau prin case primitoare, mâncase ceea ce i oferise pamântul si darnicia oamenilor, iar uneori mai primise câte un castron de zeama calda în schimbul muncii... caci lui nu-i era usine sa trudeasca. Acum, ajunsese în tinuturile Iudeii si inima îi soptea ca s-a apropiat de Cel Ales. Aici îi spusese si învatatorul de la Muntele Sfânt ca s-ar afla. Era multumit, avea din nou o liniste mare în suflet si se pregatea de întâlnire.
     Oare cât timp trecuse de la noaptea visului? Dupa socotelile lui, mai trecuse o iarna, ce lasase haine de nea pe brazii de-acasa. Dar pe-aici, de asa ceva nu se stia, cerul nu-si asternea podoaba alba si curata a zapezii. Iîi era tare dor, dar întâi trebuia sa-si împlineasca solia, apoi se va gândi si la aceasta. Acum îsi mesterea de zor noile încaltari, grabit sa le termine; iar în zori va cauta un izvor, sau o fântâna cu apa proaspata si curata, sa-si limpezeasca straiul de sarbatoare, din traista... doar îl adusese atâta drum si colbul cararilor mai lasase urme. Se pregatea cu sufletul si trupul, asa, el de-a-ntregul, de marea închinare.
     Tocmai terminase noile opinci de împletit, când se auzi chemarea gazdei: -Pofteste, te rugam, straine, la masa noastra! Vino de-ti potoleste foamea, ca dupa o zi de truda asa se cuvine. Bucuros, Calugarul se ridica, multumind de chemare, si, adunând gospodareste lucrul mâinilor, se-ndrepta spre odaia unde toata familia megiesului îl astepta. Zâmbea, gândind ca numai Zalmoxe facuse astfel, de reusea sa înteleaga graiul strain, ba chiar sa spuna si el câte ceva si nu numai aici, ci în tot drumul lui.

     Odaia era mica si joasa, dar albul zidului aducea lumina; pe pereti, ici-colo, fâsii lungi de ceva pânza groasa, cu înscrisuri pe ele. în mijlocul odaii, masa frumos aranjata, cu toti cei ai casei în jurul ei; într-o parte, un loc liber parea ca-l îndeamna la stat. Intrând, îi cuprinse pe toti în lumina privirii, cu stropi de suflet, apoi înclina capul a salut si multumire. Ceilalti îl privira zâmbind si ei, sclipind curiozitate. „Ciudat strainul acesta! Vrednic la munca si tacut; nici nu se vede c-a trudit o zi plina la baloturile grele... e atâta liniste în faptura lui." îl poftira sa se aseze cu ei la împartitul bucatelor. Stapânul casei se ridica si începu a zice o ruga catre lehova, pentru darul hranei de pe masa, iar calugarul îsi uni ruga cu a lor, dar catre zeul dac. „Cred ca lehova e un fel de Zalmoxe al lor."Iîn timpul mesei, domni linistea si Calugarului îi placu aceasta simtire a tainei bucatelor; iar dupa ce se-ndestulara, stapânul casei se ridica încet si cu glas soptit, rosti vorbe întelepte: „lata, vin zilele, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel si cu casa lui luda testament nou. Nu ca testamentul pe care L-am facut cu parintii lor, în ziua când i-am apucat de mâna, ca sa-i scot din pamântul Egiptului; caci ei n-au ramas în testamentul meu, de aceea si Eu i-am parasit... Pune-voi Legile Mele în cugetul lor si în inima lor le voi scrie... Si voi fi milostiv cu nedreptatile lor si de pacatele lor nu-Mi voi mai aduce aminte".

     Toti plecasera capul cu smerenie, ascultând; sunetul rostirii se topise în tacerea sufletelor; undeva în adânc mocnea durere si speranta. Tatal mai zise: Sa ne rugam Domnului, ca zilele pravilei celei noi, cu Cel Ales, sa vina mai degraba. Abia acum, Calugarul, ce statuse si cugetase la cele auzite, dori a întreba: -Iertata-rni fie îndrazneala, caci nu cunosc învataturile acestui neam vrednic... dar, pentru care Ales a fost ruga? Privindu-l cu un fel de mila, ca pe unul necuprins în scrierile sfinte, tatal vorbi: -Proorocii nostri, si au fost destui, de la Moise pâna la Zaha- 1a, au vestit venirea împaratului... a lui Mesia, Cel ce va scoate poporul lui Israel de sub stapânirea raului; va veni cu puteri mari si ie va aduce belsug si pace. Pe El îl asteptam noi cu nerabdare. Calugarul dadu a spune ca El s-a si nascut, ca e aici, sa-L caute si sa se bucure, dar vocea tatalui se auzi rostind cuvintele de multumire... clipe de liniste... De undeva se auzi ciripit vioi de pasarele, ce se grabeau si ele spre odihna noptii. Abia se termina ruga de sfârsit, ca se si porni un torent de vorbe din care dacul nostru, cu aceeasi mirare, pricepu binisor, fata cea mare a gazdei era cea mai înflacarata:
-împaratul a dat porunca: în zori, mamele cu copii pâna-n doi ani, sa fie adunate în piata. Se vorbeste ca-si cauta urmasul, vrea sa-i cerceteze pe toti; doar asa spun si învatatii, ca s-arfi nascut... Dar nu se stie cine-i. Calugarul vru iar sa zica despre Fiul Luminii, doar cine sa fie nai vrednic de cinstea lumeasca, dar ceva din el îl opri din nou -si-apoi nici n-avea rând de glasurile bucuroase ce se întreceau în a spune:
-Tu, Rachela, vezi de-l pregateste cum se cuvine pe cel mic, ca nu se stie... daca o fi el alesul?! Oare îl ia la palat...? „Oricum, buna treaba facea împaratul, cercetând pruncii... desigur ca-l va duce pe cel ales la învatatura, caci nu-i usor sa conduci un neam." Si Calugarul, multumind pentru masa, pleca spre odaita lui, lasându-i singuri cu visele lor. „Trebuie sa fiu si eu în zori gata; poate asa a rânduit Zalmoxe, sa-l gasesc pe Cel Ales deodata cu împaratul... ar fi în firea lucrurilor." Simtea nerabdarea urcându-i în inima si frematând a bucurie. Si, planuind întâlnirea, adormi zâmbind.
     A doua zi, piata era plina de femei cu prunci - mai mari, de-i tineau de mâna, sau mititei, ce-si continuau somnul în leganatul duios al bratelor de mama. Barbatii stateau deoparte, stapânindu-si firea; dar femeile murmurau îmbujorate de emotia alegerii si mai potriveau, din când în când, câte ceva la gateala pruncilor, sa fie cât mai aratosi; iar pe fata fiecareia citeai credinta ca al ei e cel mai... Deodata freamatul multimii înceta. Se auzeau, din departare, tropote de cai... câtiva copii mai mari ce statusera la pânda, dadura navala strigând:
-Vin! Sunt mai multi osteni calari! - si fugira deoparte.
O usoara îngrijorare strabatu multimea: „De ce trebuiau sa fie mai multi? Osteni? Ei alegeau? De ce nu vin înteleptii, sau alti slujitori de seama... doar nu-i de-aici de colo sa alegi pe...!?" Dar nu avura timp prea mult de gândit, ca se si vazu trupa de osteni intrând în piata.
     Se lasa o liniste încordata... era ceva ce strica sarbatoarea... poate privirile noilor sositi... Aflat într-o parte, la marginea pâlcului de barbati, îmbracat în straiul lui de sarbatoare cu brâul întemeietorilor bine încins, Calugarul privea atent; simtea ceva nu tocmai bun, dar nu distingea ce... Privise mai înainte copiii, asa, de unde statea, si sufletul lui nu tresarise a recunoastere; mai avea de cautat, dar ramasese sa priveasca alegerea. Acum era ceva în jur ce-i vorbea de primejdie. „Zalmoxe, rogu-te ajuta-ma sa înteleg si sa pot fi de ajutor." Nu termina bine gândul, caci se si auzi glasul comandantului:
-Unde-i starostele?
-Aici sunt! - si din multimea barbatilor iesi un batrân cu barba mare, albita de vreme.
-Sunt toti copiii, de pâna-n doi ani, aici de fata? Stii ca ras punzi cu capul în fata împaratului, de nu spui adevarul!
-Toti! Doar e cinste mare pentru noi, sa ne cerceteze pruncii. Dar, iertare, nu vin si înteleptii.?
-Dar ce treaba ai cu ei? - râse osteanul.
-Ma iarta, dar gândesc ca ei cunosc cele scrise în hrisoave... -Pai, de-acum le stim si noi!
     Ostenii se rasfirau încet, ca din întâmplare, încercând a înconjura grupul de femei. Dar barbatii, parca simtind, se apropiara, aparându-le din spate. Era ceva ascuns în zâmbetul comandantului si nu se dumireau ce. Acesta, observând nelinistea lor, înainta cu calul pâna ajunse în dreptul primului rând de mame si, privind catre una dintre ele, îi zise zâmbind:
-la te uita, ce copil frumos! Ce e, fata sau baiat?
-Baiat! îl cheama Adam! - zise mama îmbujorându-se de mândrie si privind spre suratele ei.
-Mai, sa fie! Si câti anisori zici ca are?
-Apoi, abia a trecut de primul.
-Da voinic mai e! la ada-l încoace sa-l vad mai bine.
Zise si întinse mâinile, luând trupsorul firav în brate. Pruncul se trezise si-l privea cu ochisori mirati. Multimea se linisti. Uite ca se speriasera degeaba; era om bun, osteanul asta; si-apoi daca împaratul i-a trimis pe ei sa cerceteze, o fi stiut el de ce. Femeile devenira mai curajoase si-si întindeau si ele odoarele la cercetat.
-Stati linistite, c-am sa trec pe la toate... ca doar asa-i porun ca! - râse comandantul, mângâind cu o mâna copilul si uitându-se piezis spre piata. Calugarul vazu sclipirea rea a zâmbetului si dadu sa-si faca loc, sa se apropie... dar nu mai apuca. Socotind c-a venit momentul, comandantul ridica copilul în sus cu o mâna si cu cealalta scoase sabia de la brâu si taie în doua trupsorul firav, ce înca îl privea. Ca la un semn, ceilalti facura la fel, apoi se repezira spre grupul femeilor începând a le smulge copiii din brate si a-i taia. Un urlet de groaza rasuna, cutremurând înaltimile. Mamele se aruncara care încotro, acoperind cu trupuLJor fapturile gingase; tatii se pornira spre osteni, asa cum erau, cu mâinile goale, încercând sa-i opreasca. Calugarul se repezise si el, dar era mereu îmbrâncit si dat de o parte de fapturi îngrozite ce alergau mânate de fiorul mortii ce se lasase peste tot. Deci asta era cercetarea împaratului... un macel! Voia sa-si omoare urmasul, nu sa-l pretuiasca! în câteva clipe, trupuri de copii si femei zaceau în colbul drumului, însângerându-l.
     O vazu în multime pe Rachela; reusise sa scape din învalmaseala si acum fugea catre casa. strângându-si odorul cu disperare la piept. Dar în urma ei se porni un ostean... Porunca era sa nu scape nimeni. Calugarul alerga spre ea... macar ei sa-i fie de ajutor. Femeia apuca sa intre în casa... si el se pomeni azvârlit la pamânt de o alta mama ce fugea înspaimântata, nemaivazând pe unde calca... dar sabia ucigasa o ajunse, iar pâna când se ridica de jos, trupul copilului fusese deja sfârtecat. Privi spre casa Rachelei si-l vazu pe urmaritor intrând. Alerga si dadu buzna înauntru... auzi strigatele si se repezi. Rachela sta îngenunchiata, acoperind cu trupul ei puiul drag, rugându-se de osteanul ce sta cu sabia ridicata.
-Staaai!
Glasul Calugarului aduna tariile. Sabia încremeni. Aparut ca din senin, pavaza în fata mamei, un barbat sta privindu-l si osteanul sovai... dar nu coborî sabia.
-Porunca împaratului! - zise si se mira singur de glasul sau, usor tremurat.
-Sa nu îndraznesti! împaratul tau e un ucigas de prunci! Ai sa dai socoteala si tu!
Neclintit ca muntele, Calugarul vorbea cu vocea înaltimilor, privirea lui tintuia... curajul lui darâma oprelisti.
-Dar, împaratul... -Un singur mare împarat hotareste vietile... si acela e în Ceruri. Supune-te! în numele Lui îti poruncesc acum... lasa femeia si copi lul în viata!
     Osteanul privi spre cerul ce se-ntrezarea prin fereastra, privi spre omul înalt, cu plete albe ce sta maret în fata sabiei si un fior îl trecu pâna-n talpi. Lasa usor mâna în jos. Era ceva care-l stapânea, învingându-l si nu stia ce; si apoi nici lui nu-i placea ce trebuia sa faca. Prin fata casei se auzeau tropaituri; erau osteni ce treceau în fuga, mai departe. Deodata se hotarî. De fapt cine-l va sti? Poate, chiar câstiga ceva din asta - si-l privi într-un fel pe calugar, siret. Adica, „ce-mi dai în schimb?" - si ca sa-i dea de înteles, facu un gest amenintator spre mama ce-i urmarea gesturile cu ochii disperarii. Calugarul îi primi uitatura drept în lumina ochilor si-l pretui; privi pruncul ce uitase sa scânceasca si-si rotea ochii, speriat; vazu durerea sfâsietoare ce razbatea din toata fiinta femeii... era viata care plângea... statu gânditor o clipa; era mare pretul, dar... în celalalt talaer al balantei era soarta acestui prunc si... poate si a mamei lui.
     Darul neamului... cum sa faca? Se putea duce în fata Fiului Luminii, stiind ca a pretuit mai mult o piatra, fie ea si nestemata, decât zilele unui prunc? Nu se putea... tot sufletul lui striga aceasta, îsi scutura îndoielile si se hotarî; deie traista jos de pe umar; cu gesturi încete, de ritual, scoase sabia. Osteanul avu o tresarire, dar miscarile domoale î! linistira. Mângâind cu drag mânerul, scoase cu grija din locasul ei piatra cea rosie... o privi adânc, a ramas bun; lucirea calda î! strafulgera în suflet, cuibarindu-se spre luare aminte; apoi o întinse osteanului.
-la-o! E rosie ca sângele nevinovat al pruncilor, ce azi a îm bibat pamântul acestei tari. Este plata pentru viata! întoarce-te la împaratul tau, ca multe zile nu mai are... nu îngaduie Cerul asa miselie, nepedepsita.
     Osteanul statu o clipa nedumerit; nu se asteptase la asa ceva de pret; apoi se repezi, însfaca piatra si iesi alergând, ca nu cumva omul acesta ciudat sa se razgândeasca. Zgomotul usii trântite si apoi... o liniste nefireasca, cuprinse încaperea. De undeva, se mai auzeau plansete si strigate de spaima, dar aici era alta lume... o lume în care viata învinsese. Femeia ramasese încremenita, strângându-si pruncul la piept. Era ca o statuie a durerii, doar ochii sclipeau a întelegere. Calugarul mângâie capsorul balai al copilului, zburatacindu-i zulufii si-i zâmbi.
-Sa cresti mare si voinic! Dreapta si cinstita sa-ti fie firea si plina de bunatate. Zalmoxe sa te aiba în paza lui!
     Si pruncul râse, privindu-l cu ochisori mari, nevinovati. Femeia se trezi parca din spaima si întinse mâna spre el; lacrimi mari, boabe din roua sufletului, se slobozira abia acum udând ochi si podele.
-Plângi Rachela! Spala-ti spaima inimii, de acum a trecut. Uite, pruncul tau e viu! îti seamana si o sa fie un flacau de nadejde. Hai, linisteste-te!
     Usa se dadu iar în laturi si, împleticindu-se, intra în odaie stapânul casei; avea taieturi de sabie pe umarul drept si o uitatura de fiara haituita. Vazându-si fata cu cel mic viu în brate, se lasa sa cada jos si începu a hohoti de plâns asa cum numai regasirea o poate face. -Rachela tatei, te cautam printre morti!
-Oaspetele nostru...
-Hai, Rachela, lasa-ti odorul pe patut si adu niste fase de cânepa, apa calda sa-l oblojim pe tatâne-tu...
     In putina vreme, megiesul era deja spalat si uns cu alifia tamaduitoare din traista Calugarului; sta întins, cu umarul bine prins în legaturi si încerca sa se dumireasca asupra întâmplarii ce-i scapase fata, dar oaspetele nu-l lasa de fel, întorcându-l mereu la altele, în cele din urma, adormi lânga prunc, sfârsit de povara zilei ce trecuse.
-Ramâi cu bine, Rachela! Sa ai grija de ai tai! - si, înainte de a mai apuca femeia a zice ceva, Calugarul iesi pe usa, pierzându-se în largul drumului. Fusese o zi grea si voia sa fie singur cu Cerul si Pamântul, sa-si spele si el amaraciunea uciderii de prunci si de-o putea sa si înteleaga.
     Mergea din nou printre dealurile stâncoase. Soarele era deasupra capului, dogorind. Nu mai avea apa în bardacuta si-i era sete. Zarise în departare cetatea si se grabea sa ajunga acolo. Sabia lui, cu o singura nestemata pe mâner între doua locasuri goale, îi atârna pe umar, în desaga. „Oare când va ajunge si el cu darul Daciei? D-apoi, ce fel de dar e acesta asa despuiat?" întrebarile se ciocneau în suflet, tulburându-l. Dar nu putuse face altfel. Asa simtea el, asta era învatatura lui: viata trebuie aparata si pretuita. Asta facuse si el. Dar se parea ca, prin locurile Iudeii, alte lucruri erau la mai mare însemnatate... aveau legi aspre si le respectau întocmai; pe el nici nu-l lasara în zi de sâmbata sa mearga mai departe, caci era ziua Domnului; spuneau cuvinte întelepte din scrierile strabunilor, dar... mult necaz si saracie, suferinta si durere printre sarmani; iar cei înstariti nici nu bagau de seama... una era vorba si alta fapta. Uite ce putuse face narodul de împarat; nu stia oare ca pedeapsa Cerului îl va ajunge? Si-apoi, cum sa ucizi niste prunci nevinovati... Dar daca cumva si... nu, asta nu! Cel din înalt îl va fi ocrotit de navala raului.

     Ofta îngândurat si grabi pasul. Era tare ostenit; mersese fara a face popas, tocmai din zori; de-ar ajunge macar în poienita ce se întrezarea, la marginea cetatii.
S-o opri lânga vreun trunchi de copac la odihna, apoi în zori, cu fata curata va intra sa-L caute... si sa l se închine. Auzi, de departe, behaitul oilor, iar dupa putin timp ajunse la umbra palmierilor. Cauta apa si-si spala îndelung fata si pletele arse de nisip si soare, alungându-si toate gândurile si îndoielile, îsi umplu bardacuta cu apa proaspata, apoi îsi alese un loc de odihna si se-ntinse la umbra, atipind. Nu simti când oile se strânsera în preajma, iar ciobanii facura foc si se pusera pe vorba. Glasul lor sparse valul somnului ajungând pâna la el.

     Povesteau unor noi veniti minunea de la Bethleem... de acum doua veri: cum stateau ei de dormeau în poiana, chiar aici unde sunt si acum, când au coborât îngerii din cer anuntând nasterea lui Mesia... unde credeti? Intr-un staul mai mic, de vite... uite-l! Se mai vede înca. Ce noroc ca ei erau acolo cu turmele. Au intrat degraba si s-au închinat Mamei ce tinea Pruncul în brate... Si era o lumina în coliba de ziceai ca-i ziua. Iar îngerii cântau; asa muzica n-au mai auzit vreodata.
     Si mai era si o stea mare chiar deasupra locului, ce lumina si parca vestea. Pruncul, abia nascut, zâmbea. Auziti, le-a zâmbit lor! Asa o bucurie îti încalzeste inima în toate zilele ce le mai ai. S-au închinat, s-au bucurat si s-au întors la turmele lor, privind mereu spre coliba... si din somn tresareau si priveau.
-Peste câtva timp, au venit trei împarati calari; gândesc ca asta erau... tare mândru erau îmbracati.
-Erau patru!
-Ce spui, losife?
-Magii... erau patru... unul venise mai înainte... avea haina alba cu o luna pe spate... da a disparut deodata... nu stiu cum.
-Lasati-l sa zica... e un pic dus; da-i om bun altfel. Ei, si cum va ziceam... au intrat cu daruri pentru copil, l-au adus aur, smirna si tamâie! D-apoi cred ca puteau aduce si de altele, ce-s de tre buinta unui prunc, ca maica sa nu prea avea. Ce poveste! Oare cine sa fi fost?!
-Pai, nu-ti spusesem? Tocmai... Mesia... S-a nascut Mesia!
-Ei, lasa; cum poate un împarat sa se nasca într-un...
     Povesteau ciobanii, dar Calugarul nu-i mai auzea. Ceva ca un fior trecu prin trupul lui si el se ridica, cautând... Privi împrejurimile... si deodata vazu coliba... Statea singura si parasita, la marginea poienii, aproape... atât de aproape de el. îl chema si el se apropie cu pasi înceti de drag. Intra si un val de duiosie îl prinse, umezindu-i ochii... stia, simtea. .. acesta era locul... si el se închina în fata amintirii. Când ridica capul, o lumina calda si blânda pornea spre el, din coltul staulului si el se duse într-acolo. Se aseza pe o mâna de paie ravasite, ce aratau trecerea animalelor, dar lui nu-i pasa... era ceva de dincolo de el, o iubire mare care-l cuprindea, înaltându-l.
     Aici se nascuse... aici! Simtea maretia clipei în darul Cerului, chiar de trecuse vreme de atunci, închise ochii, potolind navala suvoiului de lacrimi si statu asa, rezemat de perete, clipe lungi... clipe de drag. Unde era acum? Ar fi întins mâna si inima spre El... în zori, desigur ca-L va gasi... undeva, în cetate; doar nu era sa ramâna aici! Si-si alunga gândurile zburdalnice; acum voia numai sa-i simta urma; si se lasa în voia dorului.
     Deodata, în spatele pleoapelor, vazu magii intrând cu darurile. Darul neamului dac lipsea. Tristetea sta din nou ca un val pe inima sa si el ofta pravalindu-se într-un somn adânc. Era din nou în poienita, vedea coliba, magii cum intrara cu darurile, apoi iesind... cum se sfatuira s-o ia înapoi pe cai ocolite, ca împaratul Iudeii sa nu le cunoasca cararile, încalecara si... i se paru sau magii s-au întors spre el zâmbindu-i?... Tresari si sari brusc din somn. Ciobanii adormisera de mult si-n poienita domnea întunericul si tacerea. Doar aici, în coliba, era parca alta lume si el se întinse iar lânga perete, sa intre din nou în ea; de undeva, din adânc, pornea spre inima lui o neliniste: „Oare unde era acum Fiul Cerului? Unde se ascunsese de urgia împaratului? E în cetate, sau..." Cauta raspunsuri în luminile stelelor, ce razbateau printre sparturile colibei... si statu asa, în noapte cu ochii atârnati de cer, pâna când simti ca se pierde printre ele; dar inima lui îl cauta pe El, aici, printre oameni. A doua zi, în zori, stia ce are de facut! Pruncul plecase înspre miazazi, spre tara Egiptului.