Omul si Cezarul. Puterea de Nicolai Berdiaev publicat la 17.01.2009
Omul si Cezarul. Puterea
     Cezarul reprezinta simbolul etern al puterii, al statului, al īmparatiei lumii acesteia. Exista doua puncte de vedere principale referitoare la relatia īntre cezar, putere, stat, īmparatia lumii acesteia si spirit, viata spirituala a omului, īmparatia lui Dumnezeu. Aceasta relatie este īnteleasa fie din perspectiva dualismului, fie din cea a monismului. Am mai avut ocazia sa vorbim despre valabilitatea relativa a dualismului īn conditiile lumii acesteia.
     Indiferent de coloratura sa religioasa sau antireligioasa, monismul tinde totdeauna spre tiranie. īn schimb, dualismul, corect interpretat, īntre īmparatia cezarului si īmparatia lui Dumnezeu, īntre spirit si natura, īntre spirit si societatea etatista poate deveni un fundament al libertatii. Au fost gresit īntelese si interpretate cuvintele evanghelice: "Dati cezarului cele ce sīnt ale cezarului si lui Dumnezeu cele ce sīnt ale lui Dumnezeu" si cuvintele Sfīntului Apostol Pavel: "Nu este stapīnire decīt de la Dumnezeu".
     Talmacirea acestor cuvinte avea o nuanta de servilism. "Dati cezarului cele ce sīnt ale cezarului" nu constituie nicidecum o definitie religioasa a cezarului si a īmparatiei lui, si nici vreo evaluare a lui. Este vorba doar de diferentierea a doua sfere diferite si de inadmisibilitatea confundarii lor. Iar cuvintele "nu este stapīnire decīt de la Dumnezeu", care aveau sa joace un rol fatal, exprimau pretutindeni servilismul si oportunismul fata de puterea statala, care nu au nimic comun cu crestinismul.
     Cuvintele Apostolului Pavel sīnt lipsite de orice semnificatie religioasa, ele au un caracter pur istoric si relativ, determinat de situatia crestinilor īn Imperiul Roman. Apostolul Pavel. se temea ca nu cumva crestinismul sa se transforme īntr-o secta revolutionar-anarhica. El intentiona sa insereze crestinismul īn istoria universala. In afara de aceasta, trebuie retinut faptul ca ceva mai tīrziu, īn timpul domniei lui Domitianus, puterea de stat era asemuita cu o fiara ivita din bezna.
     Chestiunea este mult mai complexa decīt se crede īndeobste atunci cīnd se invoca aceste cuvinte ale Apostolului Pavel. Crestinismul īsi manifestase īn suficienta masura servilismul fata de īmparatia cezarului. Lucrurile se petreceau dupa cum urmeaza: orice modificare - de tip revolutionar sau reformist - in īmparatia cezarului era īntimpinata initial cu rezistenta din partea Bisericii, noul era proscris ca semn al spiritului antihristului. Dar īn momentul īn care noua putere a cezarului s-a stabilizat si īntarit, Biserica a constatat subit ca de fapt este vorba tocmai de o putere venita de la Dumnezeu si a sanctionat-o ca atare. Reiese astfel ca Biserica nu sanctiona decīt ceea ce īntreprindeau celelalte forte extrabisericesti si extracrestine, ea neavīnd propriul sau ideal privind societatea si statul. Atunci cīnd, aparent, avea un asemenea ideal - īn cadrul vechilor teocratii crestine - era si mai rau, caci aceste teocratii erau crestine doar cu numele si, īn plus, negau libertatea.
     Teocratia era una dintre ispitele pe care le-a īncercat umanitatea crestina. Ispita o constituie nu numai teocratia īn sensul medieval al cuvīntului, ci si statele, care totdeauna erau crestine doar īn sens simbolic si nu īn mod real, compromitīnd astfel īntreaga doctrina a crestinismului. Fondul problemei consta īn aceea ca spiritul nu poate fi determinat de natura si societate. Spiritul reprezinta libertatea, dar īn procesul lui de obiectivare īn istorie s-a creat un sir de mituri prin care se consolida autoritatea puterii. Este vorba de mitul suveranitatii īn domeniul religios, de mitul infailibilitatii papale sau de mitul soborului episcopal.
     Miturile care actioneaza īn viata statelor si societatilor sīnt urmatoarele: mitul monarhiei, al suveranitatii puterii monarhului; mitul democratiei, al suveranitatii puterii poporului (volonte generale); mitul comunismului, al suveranitatii puterii proletariatului. Toate aceste mituri aveau īn esenta un caracter mistic, chiar daca el nu era recunoscut īn mod direct si, de regula, ele exprimau nu o noua īntelegere a mitului suveranitatii, ci chiar negarea ideii acesteia. Suveranitatea nu apartine nimanui. Ea reprezinta doar una din iluziile obiectivarii.
     S-ar putea spune ca pozitia mea se afla sub imperiul mitului anarhic, dar acest lucru nu este adevarat. Imi este straina utopia vietii ericite īn afara statului. Functiile statului se mentin īn conditiile acestei lumi. Statul nu are īnsa decīt o importanta functionala si subiacenta. Ceea ce trebuie repudiat este suveranitatea statului. El a avut īntotdeauna tendinta de a-si depasi propriile frontiere. El s-a transformat īntr-o sfera autonoma.
     Statul vrea sa fie totalitar, si asta numai īn cazul comunismului sau fascismului. In perioada crestina din istorie se produce de asemenea revenirea la o īntelegere pagīna a statului, respectiv la interpretarea lui de tip totalitarist, mistic.

     Una din principalele obiectii clasice ale lui Celsus īmpotriva crestinismului rezida īn aceea ca crestinii ar fi cetateni rai, neloiali statului, ca s-ar simti apartinīnd unei alte īmparatii. Acest conflict nu a disparut nici īn zilele noastre. Exista eternul conflict Hristos-Dumnezeu-omul si cezar-omul-Dumnezeu. Divinizarea cezarului reprezinta o tendinta permanenta, care se manifesta īn cadrul monarhiei, dar poate aparea si īn democratie sau īn comunism. Nici o suveranitate a puterii pamīntesti nu poate fi comparabila cu crestinismul: nici suveranitatea monarhului, nici suveranitatea poporului, nici suveranitatea unei clase. Singurul principiu compatibil cu crestinismul se refera la afirmarea drepturilor inalienabile ale omului.
     Dar cu acest lucru statul se īmpaca fara tragere de inima. Insusi principiul drepturilor omului a fost deformat, el nu mai īnsemna drepturile spiritului īmpotriva arbitrariului cezarului; inclus īn īmparatia cezarului, acest principiu semnifica nu atīt drepturile omului ca fiinta spirituala, cīt drepturile cetateanului, adica ale unei fiinte partiale.
Are loc o īnfruntare īntre monism si dualism. Monismul a reprezentat īntotdeauna revenirea la o īntelegere pagīna a puterii de stat, iar dualismul are o origine crestina si este consolidat prin sīngele martirilor. Relatia monism-dualism comporta un caracter paradoxal. Tema revolutiei sociale implica si elementul monist si elementul dualist īn forma lor radicala. Ea este de inspiratie dualista īn ce priveste divizarea lumii īn doua parti - pro si contra revolutiei sociale - si monista īn privinta afirmarii propriei sale īmparatii noi. Revolutia sociala implica elementul mesianic si hiliastic, ea vizeaza, fara īndoiala, īmparatia Domnului pe pamīnt īn pofida lipsei de credinta īn Dumnezeu, ceea ce duce la monism, care nu recunoaste deosebirea īntre īmparatia Duhului si īmparatia cezarului.
Ambiguitatea psihologiei revolutionarilor nu dovedeste decīt faptul ca monismul (unitatea) poate fi conceput numai īn perspectiva eshatologica. Este posibila o eshatologie secularizata care divinizeaza nu viata vesnica, ci viata īn viitor. Relatia īntre Biserica si stat constituie una din variantele relatiei īntre spirit si putere, dar ea este deja īmbracata īn forma obiectivarii istorice.
     In decursul istoriei, Biserica a acceptat cu usurinta īmparatia cezarului, respectiv īmparatia obiectivarii, dar ea a pastrat si un alt element. Cezarul apartine lumii obiectivate, este subordonat necesitatii. Or, Duhul apartine īmparatiei libertatii. Relatiile īntre Biserica si stat au fost si vor fi contradictorii si ireconciliabile. Conflictul ramīne de neīnlaturat si atunci cīnd Biserica se adapteaza īn mod oportunist la stat.
     Politica Bisericeasca s-a adaptat īn cel mai īnalt grad la īmparatia cezarului. In aceasta privinta o semnificatie speciala o are cazul lui Constantin. Imperiul devenise crestin prin simbolica lui. Si mai important este īnsa faptul ca Biserica devenise imperiala. Parintii si īnvatatorii Bisericii īncetasera sa fie aparatori ai libertatii de constiinta, cum erau īnainte. Duhul este ofensat de cezar, are loc o contopire a celor doua īmparatii. Cezarul este sacralizat de Biserica. Sinoadele ecumenice sīnt convocate de īmparatii bizantini, care se considera cinuri bisericesti.
     Se formeaza un crestinism de tip rasaritean si altul de tip occidental, cu devieri spre cezaropapism si papocezarism. Puterea cezarului capata consfintire bisericeasca. Se poate spune chiar ca se formeaza o taina speciala a puterii regale. Iar aceasta avea sa pregateasca o insurectie armata. Recunoasterea puterii consfintite a monarhului se transforma īnsa īn recunoasterea puterii consfintite a poporului, apoi a puterii proletariatului.
     Suveranitatea si caracterul consfintit al puterii lor se mentine. Din timpuri stravechi oamenii au simtit nevoia de sanctionare religioasa a puterii, care s-a īnfatisat uneori sub forma consacrarii ritualice. Se credea ca altfel poporul nu s-ar supune puterii. La cei din vechime omul se suprapunea cu cetateanul. Religia tinea de trib, de o anumita semintie. In Israelul antic acest fenomen a capatat o forma particulara de rasism, singura serioasa si profunda, sīngelui conferindu-i-se un caracter religios. Dar dimensiunea national-tribala, de sīnge, a religiozitatii evreiesti exprima constiinta de sine a evreilor, ideea ca poporul lor este alesul lui Dumnezeu, si, prin aceasta, e legat de ecumenism.
     Mesianismul are totdeauna un caracter sobornicesc. In lumea precrestina a existat tendinta identificarii politicii cu morala. Pentru tema noastra apoteoza īmparatilor romani are o mare īnsemnatate. Aici sīnt depasite limitele sacralizarii puterii. Ea se refera direct la dictatorii nostri contemporani, care sīnt si mai sacralizati decīt tarii si īmparatii. Reforma īmparatului Augustus urmarea sa reformeze viata religioasa la Roma. Regimul pe care voia sa-1 instaureze era un regim totalitar. Augustus era Pontifex-Maximus si reunea īn sine doua principii - principiul spiritului si cel al cezarului.
     S-a hotarīt ca īmparatul Augustus are o provenienta divina. Cultul īmparatului a consolidat situatia Romei. In constiinta pagīna nu existase o granita insurmontabila īntre zei si om. Augustus-īmparat nu era expresia īndumnezeirii lui Augustus-om. La omul-īmparat era venerat geniul īn sensul antic al termenului. Exista o deosebire īntre disus (fericit īn ceruri) si deus. Puterea īmparatului si chiar a tarului are un caracter pagīn si īn principiu este straina crestinismului. In pledoaria sa pentru puterea imperiala si īmpotriva crestinismului, Celsus recurgea la argumente foarte asemanatoare acelora cu care īn prezent se pledeaza īn favoarea statului totalitar.
     Apoteoza īmparatului reprezinta sursa totalitarismului īn varianta lui radicala. Este subordonarea spiritului fata de putere. Trebuie retinut faptul ca apoteoza īmparatilor, precum si a tuturor tiranilor si dictatorilor, a fost o creatie a credintei poporului, a saracimii si nu una a senatului, care era deja marcat de scepticism si refractar la superstitiile mistice. Adesea nu se stie si nu se retine īndeajuns de bine ca lumea greco-romana antica nu cunostea principiul libertatii de constiinta, care implica dualismul spirit-cezar.
     Iar spre sfīrsitul Antichitatii, libertatea a disparut cu desavīrsire. Cultul īmparatilor - ceea ce constituie lucrul cel mai īngrozitor - se mentine īnsa si īn lumea crestina. Acest aspect este cu deosebire izbitor īn Bizant, si asta 1-a facut sa fie mai putin o īmparatie crestina. Episcopii medievali repetau uneori ceea ce se spunea īmparatilor īn senatul roman: "Voi sīnteti chipul lui Dumnezeu." Dar Occidentul īncerca sa limiteze puterea īmparatului prin Biserica.
     Evul Mediu se caracteriza prin ideea unitatii organice. Orice parte presupune unitatea īntregului. Umanitatea este unitara si reprezinta un trup mistic. In acelasi timp īnsa, gīndirii medievale nu-i este proprie īndumnezeirea statului, īn aceasta consta avantajul Occidentului īn raport cu Rasaritul.
     Statul a fost creat printr-un act de violenta īn lumea pacatoasa si este doar tolerat de Dumnezeu. Ideea biblica cu privire la provenienta puterii imperiale este pentru ea foarte nefavorabila. Puterea imperiala a aparut īmpotriva vointei lui Dumnezeu. Daca e sa gīndim toate astea pīna la capat, trebuie sa recunoastem ca de la Dumnezeu vine numai libertatea, nu si puterea. Constiinta crestina medievala nu accepta supunerea neconditionata a cetatenilor fata de putere. Se admitea nesupunerea fata de o putere tiranica malefica, si chiar asasinarea tiranului. Totodata se recunostea semnificatia absoluta a dreptului natural care vine de la Dumnezeu.
     Puterea trebuie sa slujeasca poporul. O seama de teologi crestini, filozofi, juristi din Evul Mediu recunosteau drepturile īnnascute si inalienabile ale individului (Gricke). Sub acest raport, constiinta medievala era mai presus de constiinta contemporana. Dar ea era contradictorie. Se admitea condamnarea la moarte a ereticilor. Sclavia era socotita drept consecinta a pacatului si nu pacatul īnsusi. In istoria crestinismului s-a abuzat de ideea pacatului originar, īn numele careia se trageau concluzii ce īndemnau la aservire. Melanchthon mai apara executia ereticilor, Calvin īl pedepseste pe Seruta, Theodore de Beze este īmpotriva libertatii de constiinta.
Imperiul s-a transferat din Occident la Rasarit. Motiv pentru care procesul de absolutizare a puterii a fost mai accentuat īn Rasarit decīt īn Occident.
In cadrul catolicismului, dualismul a fost totdeauna mai pronuntat decīt īn Rasarit, unde a triumfat monismul. Este īnsa important sa remarcam ca relatiile contradictorii īntre īmparatia Duhului si īmparatia cezarului sīnt mai profunde decīt opozitia medievala īntre puterea laica si cea bisericeasca.
     Confundarea si chiar identificarea īmparatiei cezarului cu īmparatia lui Dumnezeu a avut loc permanent atīt īn practica vietii, cīt si īn planul gīndirii si al doctrinelor. Oamenii aveau o irezistibila īnclinatie catre sisteme moniste Si totalitare. Un asemenea sistem era reprezentat īn primul rīnd de teocratie, iar īn forma lui extrema de teocratia bizantina.

     La fel de monista si totalitara este īnsa si democratia lui Rousseau si a iacobinilor. Aceeasi identificare a celor doua īmparatii si rīnduieli o gasim la Hegel si Marx, la A. Comte si Spann, īn comunism si fascism. Nu mai exista asa-zisele democratii liberale care se declarau neutre fata de īmparatia Domnului, ele devenind tot mai mult niste dictaturi. Disparitia neutralitatii īmparatiei cezarului constituie un important moment din destinul istoric.
     Din ce īn ce mai frecvent, cezarul emite judecati īn legatura cu probleme ale Duhului, fie si negīndu-l total. Daca īmparatii pretindeau ca au misiunea nu numai de a conduce statul, ci si de a se īngriji de mīntuirea sufletelor supusilor lor, īn prezent noul īmparat are de asemenea grija de mīntuirea sufletelor, fie ea si o mīntuire a sufletului de superstitiile religioase.
     Cezarul are tendinta irezistibila de a pretinde nu numai ceea ce este al cezarului, ci si cele ce sīnt ale lui Dumnezeu, respectiv supunerea omului īn totalitatea lui. Este principala tragedie a istoriei, tragedia libertatii si necesitatii, a destinului istoric si uman.
     Statul īnclinat spre slujirea cezarului nu se intereseaza de om, acesta nu exista pentru el decīt ca unitate statistica. Iar atunci cīnd statul īncepe sa manifeste un interes prea mare pentru om, se īntīmpla ce e mai rau, caci īncepe sa-i subjuge si forul interior: or, īmparatia Duhului nu poate fi cuprinsa īn īmparatia cezarului. Duhul este infinit si se deschide infinitului. Cezarul, īn schimb, este finit si īncearca sa puna pecetea finitudinii sale asupra Duhului.
     Unele cerinte ale cezarului le īndeplinesc toti cei care traiesc pe pamīnt. Noi toti dam cezarului cel ce sīnt ale cezarului, fie si prin revolutia la care participam. Comandamentul revolutiei este si el al cezarului, si numai revolutia spiritului l-ar depasi, dar ea nu poate fi confundat cu revolutiile politice si sociale pentru ca tine de un alt plan al existentei.
     Dualismul Duhului si al cezarului, opus orica monism, nu trebuie sa īnsemne refuzul lumii si al procesel desfasurate īn cadrul ei. Duhul intervine īn mod inevitab īn lumea obiectivata si rastoarna necesitatea si aservirea ei Dintotdeauna aceasta miscare se producea pe verticala si doar ulterior ea se obiectiva si era simbolizata pe orizontala.
     In conditiile lumii noastre, īn spatiul si īn timpul care sīnt ale noastre,, este de neconceput victoria definitiva a Duhului asupra cezarului. Are loc permanent o īnstrainare de sine a Duhului īn lumea obiectuala, si Duhul trebuie sa revina permanent la propria-i profunzime. Aspect pe care Hegel īl īntelegea doar pe jumatate, invocīnd panteismul sau istoric. Imparatia cezarului se afirma īn aceasta sfera de īnstrainare si de obiectivare a Duhului: sfera īn care cezarul īsi schimba īnfatisarile si īn care puterea are o semnificatie "functionala.
     Victoria finala a Duhului asupra cezarului este īnsa posibila numai īn perspectiva eshatologica. Pīna atunci oamenii sīnt hipnotizati de putere, ceea ce e valabil si pentru Biserica īntrucīt risca, si ea, sa devina una din formele īmparatiei cezarului.
     'Misterul puterii, misterul supunerii oamenilor fata de autoritati nu este īndeajuns descifrat pīna acum. De ce mase uriase - de oameni, a caror forta fizica este precumpanitoare, consimt sa se supuna unui singur om sau unui grup minoritar īn cazul īn care acesta detine puterea? Chiar si un simplu politist ne provoaca alt sentiment decīt un simplu muritor īn haine civile.
     Din "timpuri stravechi si pīna acum oamenii sīnt tentati sa creada īn existenta unei puteri consacrate ritualic. Aici, evident, se resimt vestigiile īnrobirii antice a omului, care nu a fost depasita nici īn cadrul democratiilor.
S-a aratat nu o data ca exercitiul puterii implica o hipnoza.
Puterea de stat poate conduce poporul foarte rational, dar principiul īnsusi al puterii este total irational
. Darul oamenilor aflati la putere consta īn capacitatea de sugestionare. Are puterea acela care induce īn masele populare o stare de hipnoza. In acest caz, propaganda joaca un rol capital, fiind o forma vulgara de hipnotizare.
     Si daca oamenii ar rezista la hipnotizare, nu se stie ce putere ar fi dainuit. Analizīnd lucrurile mai īn profunzime, constatam ca puterea s-a sprijinit pe credintele religioase ale oamenilor, iar formele ei istorice au fost anihilate o data cu degradarea acestor credinte.
Observatia este valabila privinta monarhiilor sacre din trecut. La rīndul lor, democratiile se sprijina cu precadere pe propaganda si pe retorica liderilor politici. Are loc un proces de obiectivare a starilor psihice ale oamenilor, īnradacinate nu numai īn subconstientul individual, ci mai ales īn cel colectiv. Subconstientul poate īmbraca forma constiintei care surprinde prin irationalitatea sa. Intregul proces se desfasoara īn interiorul unor grupuri de oameni, care interactioneaza īn mod complex.
     Este cu totul falsa opinia conform careia viata politica ar fi dominata de sentimentele cele mai egoiste si fruste ale oamenilor si grupurilor sociale.
Asa-zisele interese ale grupurilor sociale comporta la tot pasul un caracter complet irational, potrivnic oricarui calcul rational. Cītiva mari capitalisti pot provoca un razboi la care forta capitalismului īmpinge īn mod automat. Dar acest razboi poate duce la pieirea acelor capitalisti si a capitalului lor. La pieirea īntregului regim. Am putea spune ca īn interesul material se ascunde o nebunie, oamenii fiind condusi nu atīt de interese rationale cīt de pasiuni. Formele de putere, istoriceste cristalizate, reprezinta totdeauna stari de spirit si pasiuni subconstiente, obiectivate si rationalizate. Iar aceasta genereaza permanent mituri fara de care este imposibila cīrmuirea maselor de oameni.
     Se creeaza unul sau altul din miturile suveranitatii. In epoca moderna a istoriei s-a īncercat rationalizarea principiului puterii prin elaborarea teoriei contractului social. La Hobbes, care avea o conceptie pesimista despre natura umana, aceasta teorie a condus la afirmarea monarhiei.
La Rousseau, care se raporta optimist la natura umana, aceasta teorie a condus la afirmarea democratiei.
In realitate īnsa, contractele si explicatiile rationale nu joaca nici un rol; toate formele puterii, daca nu se sprijina pe credinte religioase, īsi gasesc reazemul īn sentimente si stari subconstiente colective.
     In opinia lui Bossuet puterea absoluta a statului si puterea absoluta a monarhului se sprijina pe sanctionarea lor religioasa, chiar daca acestui lucru i se opune catolicismul, care este mai īnclinat spre un sistem dualist. Falsa idee de suveranitate a fost transferata de la monarh la popor.
Ludovic al XlV-lea spunea: "Statul sīnt eu." La care poporul revolutionar raspundea: "Statul sīnt eu. " Dar este vizat unul si acelasi principiu fals al suveranitatii.
     Interesant de remarcat este faptul ca ideea suveranitatii populare s-a nascut īn mīnastiri, ea a fost promovata de teologii catolici Suarez si Bellarmin. Adevarul acestei ideologii este negativ, adevarul pozitiv superior constīnd īn aceea ca suveranitatea nici nu exista.
S-a mai vorbit despre diferenta īntre īntelesul antic si cel modern al libertatii. Suveranitatea poporului ne trimite īnsa la un īnteles antic - ceea ce s-a resimtit īn formele pe care le-au luat doctrinele sociale.
In cadrul utopiei orīnduirii desavīrsite, Cabet, care se considera comunist crestin, interzicea libertatea presei.
Louis Blanc sustinea ideea unui socialism absolut autoritar, ostil libertatii.
Hegel absolutiza statul ca īntruchipare a spiritului, si acest lucru a exercitat o anumita influenta asupra absolutizarii societatii īn teoria marxista. Nu fara temei, Montalanber spunea ca democratia este potrivnica libertatii de constiinta.

     Din toate aceste doctrine sociale trebuie sa-l excludem pe Proudhon.
Pe buna dreptate, el situeaza īn centru ideea demnitatii umane. Proudhon este adversar al violentei si defineste revolutia drept iluminare a mintilor.
El era considerat anarhist pe motiv ca a refuzat sa transfere suveranitatea de la un subiect la altul. In aceasta consta adevarul lui.
     E nevoie de purificarea constiintei de miturile puterii, care dintotdeauna s-au sprijinit pe subconstient. Exista un singur mit mare, legat de marea realitate - mitul omului, al libertatii, al energiei creatoare, al asemanarii cu Dumnezeu si al legaturii sale comunitare cu altii, cu semenii lui.
     Indiscutabil, principiul puterii este legat de existenta raului īn dublu sens. Functia puterii rezida īn lupta cu fenomenele raului. Dar puterea īnsasi seamana raul si se īntīmpla sa fie chiar o noua sursa a acestuia.
Este nevoie atunci de o alta putere care sa puna capat celei anterioare. Mai tīrziu īnsa, puterea care a curmat stapīnire vechii puteri agresive, devine, ea īnsasi, de aceeasi natura. Din acest cerc vicios nu se poate iesi.
Victoria si stapīnirea semnifica totdeauna degenerarea si transformarea obiectivului pentru care s-a luptat īn contrariul lui.
     Revolutia lupta īmpotriva puterii care īntre timp devenise daunatoare, dar revolutia lupta si pentru putere, si īn aceasta lupta triumfa acele forte care sīnt mai capabile sa organizeze puterea, īnlaturīnd sau exterminīnd adesea pe cei mai putin capabili de asa ceva.
Revolutiile scot la iveala atīt sublimul firii umane, īnflacararea pasionala pentru ideea unei orīnduiri sociale mai bune, capacitatea de sacrificiu, renuntarea la interesele egoiste, cīt si cruzimea, ingratitudinea, distrugerea marilor valori spirituale.
     Asa este omul cu contradictiile sale. Este o realitate care trebuie recunoscuta cu hotarīre: crestinismul nu a cunoscut revelatia īn ceea ce priveste societatea. Aceasta revelatie, dupa cum am mai scris de nenumarate ori, trebuie sa apartina Epocii Sfāntului Duh.
Asa se explica de ce, pīna acum, toati īncercarile de edificare a unei societati noi, mai bune, au fost atīt de tragice.
Problema societatii constituie o problema a raportului nu īntre "eu" si "tu", ci īntre "eu" si "noi", iar prin intermediul relatiei cu "noi" constituie si problema relatiei cu "tu". Dar "noi" ramīnea un anonim, neavīnd tangenta cu umanul, care a fost manipulat cu insolenta de catre "eu" si "tu". "Noi" a fost obiectivarea conditiei umane. Puterea lui "noi" asupra tuturor "eu"-urilor omenesti nu semnifica inter-relatiile umane - ceea ce e caracteristic pentru orice regim.
     Eliberarea omului se afla īntr-o faza negativa si este foarte relativa, acoperind doar unele sfere si nu omul īn totalitatea lui.
Asa, de pilda, liberalismul a eliberat gīndirea, stiinta de puterea exterioara a autoritatilor bisericesti, dar nici pe departe nu i-a eliberat pe reprezentantii lui de puterea ascunsa a capitalului.
Eliberarea celor ce muncesc de puterea capitalului poate, īn schimb, conduce la aservirea gīndirii.
Orice putere contine īn sine, la vedere sau īn taina, o doza de venin.
     Adevarata eliberare va avea loc doar atunci cīnd va fi depasita ideea de suveranitate indiferent de subiectul vizat. Haosul necontenit al autoafirmarii popoarelor genereaza razboaie, si omenirea a īncercat permanent sa īnfrīnga acest haos visīnd la reconcilierea universala.

     Putem stabili trei idei: imperiul mondial (Imperiul Roman, imperiul lui Carol cel Mare, imperiul lui Napoleon); o multime de natiuni-state suverane care tind spre echilibru; federatia mondiala a natiunilor libere, care ar renunta la suveranitate si ar cadea de acord sa se supuna unei organizatii mondiale. Numai obiectivul din urma merita sa fie urmarit, dar aceasta presupune o radicala schimbare spirituala si sociala.