Omul si Cosmosul de Nicolai Berdiaev publicat la 05.05.2007
Omul si Cosmosul
     Omul este o fiinta naturala legata prin multiple fire de viata cosmica si dependenta de circuitul acesteia. Corpul omului este determinat de procese fizico-chimice. Omul moare ca fiinta naturala si partea lui materiala se īmprastie īn univers. El traieste īn lumea naturala si trebuie sa intre īn relatie cu ea. Taina omului nu consta īnsa īn aceea ca el nu este numai o fiinta naturala si nici nu poate fi explicat prin natura.
     Omul este totodata o personalitate, adica o fiinta spirituala care poarta īn sine chipul dumnezeiesc. Situatia lui īn lumea naturala este, de aceea, tragica. Omul reprezinta nu numai unul dintre obiectele acestei lumi; el este, īnainte de toate, un subiect care nu poate fi derivat din obiect.
     In acelasi timp, atitudinea omului fata de cosmos este determinata de faptul ca el este microcosmos, contine īn sine cosmosul sau istoria. Omul nu poate fi o parte a ceva, el este īntregul. Datorita principiului sau spiritual omul nu se subordoneaza naturii si nu depinde de ea, desi fortele naturii sīnt īn stare sa-1 distruga. Daca omul ar fi prin excelenta o fiinta naturala si finita, moartea lui n-ar avea nimic tragic; tragica este moartea unei fiinte nemuritoare care tinde spre infinit. Numai daca īl privim din exterior, prin prisma obiectului, omul ne apare ca o parte a naturii; din perspectiva spiritului īnsa, natura este cuprinsa īn el. De unde rezulta dubla relatie a omului cu cosmosul. El este deopotriva sclavul si stapīnul naturii. Locul central al omului īn natura nu este nicicum determinat astronomic, si nici nu s-a schimbat dupa Copernic: el nu depinde defel de descoperirile stiintelor naturii.

     Locul lui este determinat de spirit. De aceea, tema de baza o constituie raporturile spirit-natura, libertate-necesitate. In evolutia relatiei omului cu cosmosul pot fi stabilite patru perioade:
1) inserarea omului īn viata cosmica, dependenta de lumea obiectiva, slaba conturare a personalitatii umane; este perioada īn care omul nu devenise īnca stapīn al naturii, pastrīnd fata de aceasta o atitudine magica si mitologica (zootehnie primitiva si agricultura, sclavie);
2) eliberare de sub stapīnirea fortelor cosmice, de duhurile si demonii naturii, lupta prin asceza si nu prin tehnica (forme elementare de administrare, iobagie);
3) mecanizarea naturii, cucerirea ei prin stiinta si tehnica, dezvoltarea industriei īn forma ei capitalista, eliberarea si aservirea muncii, īnrobirea ei prin exploatarea mijloacelor de productie si necesitatea vīnzarii muncii pe un salariu;
4) dezagregarea ordinii cosmice gratie descoperirii infinitului mare si mic, aparitia noilor forme de organizare, bazate, spre deosebire de formele organice, pe tehnica si masinism, cresterea īnspaimīntatoare a puterii omului asupra naturii si aservirea omului propriilor sale descoperiri.
     Aceasta diferenta īn relatia omului cu natura este una tipologica si nu cronologica, chiar daca schimbarea vremurilor si-a avut importanta ei. In prezent īnsa, cīnd am intrat īn era tehnicii, exista si alte motive de īngrijorare.
Daca īn trecut omul se temea de demonii naturii si Hristos l-a eliberat de demonolatrie, astazi el se teme de mecanismul universal al naturii.
     Puterea tehnicii constituie ultima metamorfoza a īmparatiei cezarului. Ea nu mai cere sacrificiile pe care le cerea īmparatia cezarului īn trecut.
Este vorba de ultimul stadiu al secularizarii, de descompunerea centrului īntr-un sir de sfere autonome distincte si de pretentia uneia dintre ele la o atestare absoluta.
     Omul se afla sub influenta uneia dintre sferele autonome.
Se poate construi mental si o a cincea perioada īn relatia omului cu natura.
In aceasta perioada se va accentua stapīnirea de catre om a fortelor naturii, eliberarea reala a muncii si a muncitorului, subordonarea tehnicii fata de spirit. Toate acestea presupun īnsa o miscare spirituala care tine de resortul libertatii.
     Am avut de mai multe ori prilejul de a scrie despre faptul ca puterea incredibila a tehnicii a revolutionat īntreaga viata umana.

     Criza pe care o traverseaza omul este legata de neconcordanta īntre structura sufleteasca si fizica a omului si tehnica contemporana.
Sufletul si trupul omului s-au constituit īntr-o perioada īn care viata lui era īnca adaptata la ritmul naturii, īn care mai exista pentru el ordinea cosmica. Omul era īnca legat de Pamīntul-mama. Dominatia tehnicii marcheaza sfīrsitul epocii telurice. Mediul organic firesc al omului - pamīntul, vegetatia, animalele etc. - poate fi pus de catre tehnica sub semnul pieirii: ce o sa se īntīmple atunci ?
     Tehnica rudimentara a existat din timpuri stravechi. La finele veacului al XVIII-lea īncepe introducerea masiva, cu efect revolutionar, a masinii, de care este legata dezvoltarea industriei capitaliste.

     Dar abia īn vremea noastra tehnica dobīndeste o putere determinanta asupra omului si societatilor umane si apare un tip de civilizatie tehnica.
Acest lucru nu se poate spune referitor la secolul at XlX-lea, care a fost complex si contradictoriu, dar care pastra īnca tipul vechi de cultura. In prezent, ordinea cosmica īn care credeau materialistii si pozitivistii secolului trecut, a īnceput sa se clatine.
     Omul are o noua pozitie fata de fortele cosmice. Cosmosul īn sensul antic al cuvīntului grecesc, cosmosul lui Aristotel, Toma d'Aquino, Dante nu mai exista. Natura nu mai reprezinta o scara ierarhica, stabilita de Dumnezeu, pe care se poate conta. Schimbarea a īnceput o data cu Copernic. Pascal īnsusi īncerca un sentiment de spaima īn fata infinitatii spatiilor si resimtea acut dezorientarea omului īntr-o lume infinita, rece si straina lui. O spaima la fel de mare trebuie sa genereze descoperirea lumii infinitului mic.
     Stiinta patrunde īn structura intima a naturii, īn profunzimea materiei. īn aceasta privinta cerceta- rile efectuate asupra descompunerii atomului au o mare īnsemnatate. Ele au condus la descoperirea bombei atomice, care ameninta cu catastrofe nemaiīntīlnite. De acest lucru se tem savantii care nu se simt liberi īn laboratoarele lor. Dezagregarea materiei elibereaza o enorma energie.
Se poate spune ca materia era aceea care īncatusa energia. Asta asigura stabilitatea ordinii cosmice. Acum oamenii de stiinta declara ca descoperirile stiintifice pot, prin consecintele lor tehnice, sa submineze ordinea cosmica, sa provoace catastrofe cosmice. Razboiul a īncetat sa fie un fenomen circumscris la natiuni si state, el capata un caracter cosmic - mai exact, anticosmic.
     La schimbarea viziunii asupra ordinii cosmice a contribuit īn mare masura si descoperirea legii relativitatii. S-a terminat si cu optimismul evolutionist din secolul al XlX-lea, care declara ca totul merge spre mai bine īn lumea naturala. Teoriile evolutioniste au aparut pe tarīmul stiintelor biologice si au avut un orizont limitat. īn prezent importanta decisiva o au fizica si chimia, iar orizontul capata dimensiuni cosmice tocmai īn momentul īn care cosmosul este pe cale de a fi distrus. Relatia cu natura este determinata exclusiv de praxisul īn fata caruia se deschid posibilitati -nelimitate, ceea ce poate da nastere la stari de spirit deopotriva optimiste si pesimiste.
Apare o realitate noua, distinctalotodata de realitatea anorganica si de realitatea naturala organica. Aceasta noua realitate este o realitate construita. Omul nu mai are de-a face cu natura creata de Dumnezeu, ci cu o realitate creata de el si de civilizatia lui, cu realitatea masinii, a tehnicii care nu se gaseste īn natura.
Masina se creeaza cu ajutorul elementelor materiale, preluate din vechea natura, dar ea aduce un element absolut nou, nemaiapartinīnd naturii si ordinii cosmice. Omul nu si-a dat seama imediat de consecintele pe care le poate avea acest lucru. Masina si tehnica au, cu adevarat, o semnificatie cosmogonica. Este o noua zi a facerii - sau noua ei noapte. Mai exact, este noua ei noapte pentru ca lumina astrilor risca sa se stinga.
     Rolul tehnicii este īnsa dublu: pozitiv si negativ. Si negarea romantica a tehnicii este reactionara si ineficienta. Descoperirile stiintifice si tehnice nu trebuie negate, ci stapīnite īn plan spiritual. Efectul fatal al tehnicii care asculta doar de propria lege si genereaza razboaie tehnice mondiale īl constituie cresterea nemasurata a etatismului. Statul devine atotputernic, din ce īn ce mai totalitar nu numai īn conditiile regimului totalitarist; el nu vrea sa recunoasca nici o limita a puterii sale si se raporteaza la om doar ca la propriul sau instrument.
     Puterea tehnicii mai are o consecinta grava pentru care sufletul omului nu este adaptat īn masura suficienta...
Se produce accelerarea īngrozitoare a timpului, careia omul nu-i mai face fata.
Nici o clipa nu mai are o valoare de sine statatoare, ea este doar un mijloc de tranzitie spre clipa urmatoare. Omul este īn asa masura solicitat īncīt nu se regaseste pe sine. Dar aceste momente de activitate fac din el o fiinta pasiva. El devine mijloc al unui proces extra-uman, o functie a procesului de productie. Caracterul activ al spiritului uman se istoveste.
     Omul este apreciat prin prisma utilitarului, dupa productivitatea lui.

     In aceasta consta īnstrainarea naturii umane si distrugerea omului. Marx vorbea pe' buna dreptate despre īnstrainarea naturii umane īn capitalism
. Dar īnstrainarea se mentine si īn cadrul regimului cu care el vrea sa īnlocuiasca sistemul capitalist īn descompunere, īn epoca tehnica are loc de asemenea antrenarea energica a maselor largi de oameni īn istorie, antrenare care are loc tocmai atunci cīnd ele si-au pierdut credinta religioasa; aceste mase nu trebuie confundate cu clasele celor ce muncesc. Toate acestea duc la o profunda criza a omului si a civilizatiei umane.
     In ce consta principala cauza a acestei crize ?
O data cu iesirea din epoca medievala, omul a pasit pe calea autonomiei diferitelor sale sfere de activitate creatoare.
In decursul secolelor epocii moderne, toate sferele culturii si vietii sociale au luat fiinta si au īnceput sa se dezvolte doar īn virtutea propriei lor legi, fara sa se supuna vreunui centru spiritual.
Astfel s-au putut dezvolta si fortele creatoare ale omului, īncatusate īn Evul Mediu. Politica, economia, stiinta, tehnica, natiunea s.a. nu vor sa auda de nici o lege morala, de nici un principiu spiritual, situat deasupra sferei lor.
Machiavelismul īn politica, capitalismul īn economie, scientismul īn stiinta, nationalismul īn viata popoarelor, puterea absoluta a tehnicii asupra omului - toate acestea sīnt rezultate ale autonomiilor respective.
     Fatala contradictie de baza īn destinul omului european consta īn aceea ca autonomia diferitelor sale sfere de activitate nu s-a extins si asupra omului īnsusi ca fiinta totala. Omul devenea din ce īn ce mai aservit sferelor autonome care nu sīnt subordonate spiritului uman.
Pierderea progresiva de catre om a integritatii sale genereaza īn el nevoia de a se salva de la pieirea care īl ameninta, de la pierderea chipului omenesc. Omul european īnainteaza, pe de o parte, catre un neoumanism, far pe de alta parte, vrea sa obtina integritatea īn cadrul vietii structurate īn īntregime īn mod totalitar.
Chestiunea totalitarismului despre care se scrie asa de abundent este mult mai complexa decīt se crede īn mod curent
    . Totalitarismul reprezinta o tragedie religioasa, īn el se manifesta instinctul religios al omului, nevoia lui de a adopta o atitudine integrala fata de viata.
Autonomia diferitelor sfere de, activitate umana, pierderea centrului spiritual a creat o situatie īn care ceea ce este partial, distinct are pretentia la totalitarism, la integritate.
Stiinta, politica īsi revendica demult aceasta pretentie. In epoca noastra totalitare devin economia, tehnica, razboiul.
Stiinta capata un caracter arbitrar īn raport cu1 aceste sfere.
Marxismul aspira la omul total si nu vrea sat se īmpace cu īnstrainarea naturii umane care are loc īn era capitalista.
Dar el vrea sa restituie integritatea omului pe baza sferei autonome a economicului; marxismul ramīne aservit economismului epocii capitaliste.
De aceea totalitarismul marxismului este fals, el nu elibereaza, ci īnrobeste omul.
In profunzimea lui, omul nu este o fiinta īn principal economica. Cea mai mare importanta o are īnsa pretentia totalitarista a tehnicii. Ea nu vrea sa stie de nici un principiu suprem care ar fi deasupra ei, si capata astfel semnificatie totalitara.
     Dezvoltarea coplesitoare a tehnicii ca sfera autonoma da nastere la principalul fenomen al eppcii noastre: trecerea de la o viata organica la o viata organizata, īn epoca tehnicii viata maselor mari de oameni care revendica rezolvarea problemei pīinii celei de toate zilele trebuie sa fie organizata si reglementata.
Omul este rupt de natura īn acceptiunea veche a cuvīntului si cufundat īn universul social īnchis, asa cum se prezinta el īn versiunea marxismului. Pe de alta parte, se dezvolta tot mai mult sentimentul pfanetar al pamīntului.
Viata omului se afunda īn contradictie, el este pe punctul de a-si pierde echilibrul. Puterea autonoma a tehnicii reprezinta expresia ultima a īmparatiei cezarului, forma ei inedita. Dualismul īmparatiei lui Dumnezeu si īmparatiei cezarului capata forme tot mai acute.
Imparatia cezarului nu recunoaste existenta unor sfere neutre, ea se concepe de o maniera monista.
     Epoca noastra se caracterizeaza prin conjugarea rationalului cu irationalul.
Asa ceva ar parea contradictoriu, dar īn realitate este de īnteles. Are loc o explozie a fortelor irationale, si omul se īneaca īn haosul produs. El face eforturi de a se salva prin intermediul ratiunii.
Dar ratiunea nu este decīt reversul irationalului. Situatia omului īn lume devine absurda, lipsita de sens.

     El este īnconjurat de absurditatea vietii, dar nu recunoaste sensul care, singurul, poate justifica lipsa de sens.
     Lumea ajunge la bezna rationalizata. īnsasi rationalizarea vietii se produce tocmai atunci cīnd s-a zdruncinat credinta īn ratiune - ceea ce confera un caracter contradictoriu īntregului proces al vietii. Dominatia tehnicii rationalizate face absurda situatia omului īn lume.
Aceasta situatie a omului, faptul de a fi azvīrlit īntr-o lume absurda s-a rasfrīnt asupra filozofiei lui Heidegger, asupra romanelor lui Kafka.

     In creatiile lor se pune cu o acuitate nemaiīntīlnita chestiunea omului si a nevoii lui de o noua antropologie religioasa si filozofica. Tehnicizarea vietii reprezinta totodata dezumanizarea ei. Vechiul umanism este neputincios īn fata puternicului proces tehnic, īn fata dezvoltarii constiintei privind absurditatea vietii.
     Numai marxistii vor sa ramīna optimisti, au īncredere īn rolul benefic al tehnicii, atribuind constiinta absurditatii vietii exclusiv claselor burgheze, condamnate la moartea de care depinde triumful iminent al proletariatului. Acest punct de vedere īl atesta pe om numai īn ipostaza de fiinta sociala īn si prin care gīndeste si creeaza o anumita clasa.
Optimismul marxist nu mediteaza profund nici la chestiunea atitudinii omului, fata de cosmos, nici la problema vietii launtrice a omului, care de altfel este negata. Am scris nu o data despre dualitatea umanismului, despre dialectica lui interioara care se soldeaza cu negarea omului. Tendinta de negare a tehnicii este un nonsens.
     Tehnica nu trebuie negata, ci subordonata spiritului. Inscriindu-se īn destinul sau isfofīc", omul traverseaza nu numai modificarile radicale din viata sociala, menite sa creeze o noua structura a societatii, ci si modificarile radicale survenite īn atitudinea fata de viata cosmica. Se uita prea des ca viata sociala a oamenilor este legata de viata cosmica si ca nu se poate realiza o societate perfecta fara a o raporta la viata cosmica si la actiunea fortelor cosmice. Bazele marxismului ramīn vulnerabile īn contextul vietii sociale. Dezvoltarea tehnicii si impactul ei asupra vietii umane vizeaza īn mod direct tema "omul si cosmosul".
S-a mai spus ca dezvoltarea morala si spirituala nu corespunde progresului tehnic si ca acest fapt cauzeaza, īn principal, perturbarea echilibrului omului. Numai conjugarea miscarii sociale cu miscarea spirituala īl poate scoate pe om din starea de dedublare si ratacire.

     Numai prin intermediul principiului spiritual care exprima legatura lui cu Dumnezeu, omul īsi dobīndeste independenta atīt fata de necesitatea naturala cīt si fata de puterea tehnicii. Dar aceasta dezvoltare a spiritualitatii īn om nu īnseamna sa īntorci spatele naturii si tehnicii, ci sa le iei īn stapīnire. Problema care se pune īn fata omului este mai complicata din cauza imposibilitatii dialogului cu o natura mecanizata. Vechea comunicare a omului cu natura este posibila īn prezent doar prin viziuni spirituale; ea īnceteaza sa fie organica īn sensul traditional al cuvīntului. īn acest context problema relatiei omului cu societatea devine si mai stringenta.
http://80.69.83.61/digibook/index.php?dir=