Omul si Dumnezeu de Nicolai Berdiaev publicat la 07.04.2007
Omul si Dumnezeu
     Invatatura lui Origen despre multitudinea lumilor a fost proscrisa. Astfel, adevarul fragmentat se da drept Adevarul unitar care se reveleaza doar printr-o ner obosita aprofundare si redimensionare a constiintei, adica prin potentarea elementului spiritual. Lumea data, lumea de-aici este partiala, cum partiala este si ziua vietii tioastre.
     In fata omului se pune problema tuturor problemelor - problema lui Dumnezeu. Aceasta problema se pune rar īn forma ei pura si originara: ea a devenit prea solidara cu scolastica īncremenita, cu filozofia verbala, cu jocul de concepte. Cei care urmareau sa īnalte ideea de Dumnezeu au īnjosit-o cumplit, atribuind lui Dumnezeu calitati īmprumutate din īmparatia cezarului, si nu din īmparatia Duhului.
Nu exista garantii īn ceea ce priveste existenta lui Dumnezeu; omul poate avea totdeauna īndoieli, o poate chiar nega. Dumnezeu nu cere sa fie recunoscut asa cum o fac obiectele materiale. El apeleaza la libertatea omului.
Credinta īn Dumnezeu nu este altceva decīt o īntīlnire interioara īn cadrul experientei spirituale. Trebuie sa admitem pe deplin ca toate argumentele traditionale īn favoarea existentei lui Dumnezeu - ontologice, cosmologice si fizico-teologice - sīnt nu doar inconsistente, ci si absolut inutile, ba chiar nocive.

     Critica lui Kant la adresa acestor argumente este extrem de convingatoare si nu a fost combatuta de apologetica traditionala. Exista un argument cu mult mai puternic, pe care l-am putea numi antropologic.
El consta īn aceea ca omul este o fiinta care apartine celor doua lumi, lumea naturala a necesitatii dovedindu-se neīncapatoare pentru el; ca fiinta empirica data, el se transcende, manifestīndu-si libertatea care nu poate fi dedusa din lumea de aici.
Toate astea nu demonstreaza, ci indica existenta lui Dumnezeu, īntrucīt descopera īn om un principiu spiritual. Mai importanta este prima senzatie care nu poate fi exprimata īn mod adecvat. Daca īncercati sa va reprezentati pentru o clipa autonomia lumii, bunaoara autonomia materiei īn miscare ca baza prima, veti fi uimiti cīt de absurda, de confuza, de neīnteles si irealizabila este aceasta lume pe plan mental.
     Concluzia indubitabila a meditatiei asupra lui Dumnezeu este urmatoarea: Dumnezeu nu poate fi gīndit īn conceptele ratiunii, care sīnt totdeauna luate din lumea aceasta, diferita de Dumnezeu.
     Adevarul era doar de partea teologiei apofatice. A construi ontologia lui Dumnezeu este imposibil. Dumnezeu nu reprezinta o existenta care totdeauna rezida īn prelucrarea gīndului abstract.
Dumnezeu este nu realitate, ci Duh. Dumnezeu nu este esenta, ci existenta. Despre Dumnezeu se poate vorbi numai īn limbajul simbolic al experientei spirituale.
De altfel, metafizica este posibila numai ca o simbolistica a experientei spirituale, ca descriere intuitiva a īntīlnirilor spirituale. Nu se poate pune la modul abstract problema lui Dumnezeu, ignorīnd omul.

     Existenta omului considerat īn profunzime si la suprafata reprezinta singura dovada a existentei lui Dumnezeu, īntrucīt omul reflecta chipul Lui, fie " si adeseori īn mod denaturat.
     Omul este nu numai o fiinta finita, asa cum īncearca sa afirme gīndirea contemporana; el este si o fiinta infinita, infinitul īn forma finita, sinteza infinitului si finitului. Nemultumirea omului fata de finit, aspiratia lui la infinit releva elementul divin din om, este o marturie umana a existentei lui Dumnezeu, nu numai a lumii.
Evocarea lui Dumnezeu īn calitate de fiinta autarhica si imobila constituie o gīndire rational-abstracta limitata, o asemenea īntelegere nu reiese din experienta spirituala īn cadrul careia īntīlnirile cu Dumnezeu sīnt totdeauna tensionate.
     Omul se īntīlneste cu Dumnezeu nu īn realitatea care este gīndita īn concepte, ci īn spirit, īn experienta spirituala. Realitatea este marcata deja de activizare, de caracterul abstract devitalizant al conceptului, de necesitatea naturala idealizata si de constrīngere sociala. Doar īntīlnirea īn spirit este o īntīlnire īn libertate. Doar īn spirit īntīlnirea cu Dumnezeu reprezinta un eveniment dramatic. Relatiile omului cu Dumnezeu sīnt paradoxale si nu se preteaza deloc la exprimarea conceptuala..
Dumnezeu se naste īn om si prin aceasta omul se īnalta si se īmbogateste. Este o latura a adevarului divin-uman care se dezvaluie prin experienta omului. Exista īnsa o alta latura, mai putin cunoscuta si clara.
Omul se naste īn Dumnezeu si contribuie astfel la īmbogatirea vietii divine. Exista deopotriva nevoia omului de Dumnezeu si nevoia lui Dumnezeu de om. Acest lucru presupune raspunsul creator al omului dat lui Dumnezeu.
     Relatiile īntre om si Dumnezeu pot fi īntelese numai īn latura lor dramatica, adica dinamica. Dumnezeu nu poate fi conceput īn mod static. Conceptia statica este rationala si ezoterica.
Simbolistica Bibliei este īn gradul cel mai īnalt dramatica si dinamica. Ontologia statica a fost preluata din filozofia greaca.
Admiterea celor doua naturi - divina si umana - care pot fi unite dar nu confundate si contopite, constituie un adevar suprarational pe care nu-l īntelege ratiunea obiectivatoare, deoarece ea īnsasi tinde catre monism sau dualism.
De aceasta relatie paradoxala si dramatica īntre divin si uman este legata taina crestinismului dezvaluita cu instrumente rationale īn diverse sisteme teologice.

     Paradoxul consta īn aceea ca umanul suprem se suprapune cu divinul si totodata este o forma de manifestare a omului si umanului.
     S-ar putea spune ca Dumnezeu este uman, iar omul inuman. Cu adevarat exista, de aceea, numai umanul divin-uman. Principala problema o constituie problema Dumnezeu-omului si a Dumnezeu-umanitatii si nu problema lui Dumnezeu.
Afirmarea lui Dumnezeu īn afara divin-umanului, echivalenta cu monoteismul abstract, este o forma de idolatrie. De aici decurge marea importanta a īnvataturii despre Trinitatea Divinitatii, pe care trebuie s-o īntelegem cu predilectie la modul mistic, īn termenii experientei spirituale si nu īn maniera rational-teologica.
Marii mistici germani cutezau sa afirme ca Dumnezeu nu exista fara om, ca Dumnezeu dispare o data cu disparitia omului (Eckhart si Angelus Silesius).

     Lucrul acesta trebuie interpretat sub raport spiritual si nu īn termenii metafizicii si teologiei naturaliste. Caci e vorba de experienta iubirii, si nu de concept. Pentru noi opozitia principala nu trebuie sa fie īntre natural si supranatural, care nu a fost cunoscuta de īnvatatii greci ai bisericii, ci īntre natural si divin.
     Exista doua īntelesuri ale transcendentului: ori Dumnezeu ca transcendere a limitelor mele, ori infinitul misterios, actual, care implica īnstrainarea naturii umane, extra-divinitatea ei.
     Numai primul īnteles este lipsit de pecetea idolatriei si cu adevarat spiritual. Este cu totul falsa si umilitoare ideea deseori repetata conform careia omul nu īnseamna nimic īn fata lui Dumnezeu. Trebuie spus, dimpotriva, ca īn fata lui Dumnezeu omul se īnalta, dobīndeste noblete, īnvinge neantul.
Doctrinele ontologice rationale privind relatiile īntre Dumnezeu si om sīnt intolerabile, asemenea constructii conceptuale nu au pentru obstea crestina decīt o semnificatie social-pedagogica.
     Cel mai energic trebuie combatuta opinia, larg raspīndita īn doctrinele teologice, dupa care Dumnezeu este cauza lumii, cauza prima. Or, cauzalitatea si relatiile cauzale sīnt absolut inaplicabile la relatiile īntre Dumnezeu si lume, īntre Dumnezeu si om.
Cauzalitatea este o categorie aplicabila doar la lumea fenomenelor si deloc la lumea noumenelor. Lucru pe care Kant l-a clarificat destul de bine, desi el a fost inconsecvent, recunoscīnd existenta relatiilor cauzale īntre lucrul īn sine si fenomen. Dumnezeu nu este cauza lumii. Se mai poate spune ca Dumnezeu este baza lumii, creatorul ei, dar si aceste cuvinte sīnt departe de a fi perfecte. Trebuie sa ne eliberam de orice sociomorfism.
Dumnezeu nu reprezinta o forta īn sens natural care actioneaza īn spatiu si timp, nu este un stapīn si cīrmuitor al lumii, nu este nici lumea īnsasi sau o forta revarsata īn lume. Se poate spune mai bine asa: Dumnezeu este Sensul si Adevarul lumii. Dumnezeu este Duh si Libertate. Atunci cīnd spunem, īn opozitie cu monismul panteist, ca Dumnezeu este o personalitate, acest lucru nu trebuie īnteles īn sensul limitat si natural-uman al imaginii concrete cu care am putea stabili o comunicare personala.
     Intīlnirea si comunicarea cu Dumnezeu sīnt posibile nu ca o comunicare cu Absolutul care exclude alteritatea si orice relatie, nu cu Dumnezeul teologiei apofatice, ci cu Dumnezeul personal concret care se afla īn relatie cu altul. Lumea fara Dumnezeu este o contradictie insurmontabila īntre finit si infinit, lumea fara Dumnezeu este lipsita de sens si se datoreaza unei īntīmplari. Omul nu poate fi suficient siesi, ceea ce ar echivala cu inexistenta lui. In aceasta consta taina existentei umane: ea demonstreaza existenta a ceva care este mai presus decīt omul si īn aceasta consta demnitatea acestuia.
Omul este o fiinta care īsi depaseste limitarea si transcende catre suprem. Daca nu exista Dumnezeu īn ipostaza Adevarului si Sensului, totul devine searbad, nimic si nimeni nu īndeamna la īnaltare.
Iar daca omul este Dumnezeu, totul devine absolut dezesperant, searbad si neīnsemnat.
     Orice valoare calitativa demonstreaza ca īn calea omului exista ceva mai presus decīt el. Si ceea ce este superior lui, adica divinul, nu constituie o forta exterioara care l-ar domina, ci acel ceva care īl face, dinlauntru, pe deplin om si reprezinta libertatea lui suprema. Aici diferenta īnsasi īntre transcendent si imanent tine de conventia terminologica si indica un paradox de neīnlaturat īn conditiile vremii noastre.
     Inca din zorii vietii sale, omul banuieste existenta divinului, fie si īn forma cea mai rudimentara. Atunci cīnd nu exista Dumnezeu, omul devine subordonat total necesitatii sau naturii, cosmosului sau societatii, statului.
Libertatea lui consta īn aceea ca, pe līnga īmparatia cezarului mai exista si īmparatia Duhului. Existenta lui Dumnezeu se releva prin existenta spiritului uman. Dumnezeu nu seamana nici cu o forta a naturii si nici cu o putere de ordin social si statal.
Aici nu exista nici o analogie, toate analogiile fac dovada cosmomorfismului si sociomorfismului servil īn īntelegerea lui Dumnezeu. Dumnezeu este libertate, El nu reprezinta necesitatea, puterea asupra omului si societatii, si nici cauzalitatea suverana care actioneaza īn lume.
Ceea ce teologii numesc harul dumnezeiesc este, īn comparatie cu libertatea umana, o lucrare īn om a libertatii divine. Se poate spune ca existenta lui Dumnezeu reprezinta carta drepturilor omului, īndreptatirea launtrica a luptei cu natura si societatea pentru libertate. Demnitatea omului consta īn nesupunerea fata de ceea ce este mai prejos decīt el. Pentru asta īnsa trebuie sa existe ceva ce este mai presus decīt el, dar nu īn afara sau deasupra lui.
     Greseala umanismului nu a constat nicidecum īn afirmarea valorii supreme a omului si a menirii lui de creator, ci īn aceea ca īnclina spre suficienta de sine a omului si, prin urmare, avea o parere prea proasta despre om īntrucīt īl considera o fiinta exclusiv naturala si ignora spiritualitatea lui. īnvatatura lui Hristos despre om ca fiinta dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu afirma demnitatea omului ca fiinta spirituala libera, care nu este sclavul necesitatii naturale. Libertatea exista numai īn cazul īn care, pe līnga īmparatia cezarului, exista si īmparatia Duhului, respectiv īmparatia lui Dumnezeu. Repet: Dumnezeu nu este o realitate obiectiva la care s-ar putea aplica notiunile rationale; Dumnezeu este Duhul.
Or, principala īnsusire a Duhului rezida īn libertate. Duhul nu este natura. Libertatea nu poate fi īnradacinata īn natura, ea īsi are radacinile īn Duh. Caracterul relatiei omului cu Dumnezeu nu este de ordin natural-real, ci de ordin spiritual-existential, de profunzime.
Fara Dumnezeu nu exista Taina. Fara taina lumea este searbada si omul este o fiinta bidimensionala, incapabila sa urce muntele.
     Fara Dumnezeu nu este posibila victoria asupra mortii, nu exista viata vesnica, totul este absurd, lipsit de sens. Dumnezeu reprezinta plenitudinea la care omul nu poate sa nu aspire. Pe calea dialecticii logice īncremenite, existenta omului nu demonstreaza existenta lui Dumnezeu, ci o indica, marturiseste despre El. Identificarea īntr-o forma sau alta a īmparatiei Duhului cu īmparatia cezarului reprezinta un fals monism care genereaza ineluctabil robia. Dualismul dintre īmparatia Duhului si īmparatia cezarului este echivalent cu afirmarea absolut necesara a libertatii omului. Nu este īnsa un dualism īn forma lui finala, ci un dualism īntre calea spirituala si cea religioasa a omului. Monismul definitiv se va afirma īn īmparatia lui Dumnezeu, el se va manifesta doar īn mod eshatologic.
     Nu numai constiinta fin evoluata ci si constiinta mai elementara si subdezvoltata trebuie sa fie preocupata de īnvatatura tainica a Providentei, de īntelegerea lui Dumnezeu ca Stapīn si Cīrmuitor al lumii de-aici. Cum se īmpaca acest lucru cu triumful raului īn lume si cu suferinta?
Cred ca aici se afla una din sursele principale ale ateismului.
Iesirea din impas se realizeaza de regula cu ajutorul doctrinei despre pacatul originar. Dar prin aceasta nu se poate explica si īndreptati nimic. Forta raului ramīne inexplicabila.
Nu exista nici o corespondenta īntre suferintele oamenilor si gradul pacatoseniei lor. Ramīn inexplicabile perioadele din viata individuala si istorica abandonate de Dumnezeu.
Explicatia teribilelor catastrofe din viata oamenilor prin invocarea mīniei lui Dumnezeu este inadmisibila. Este extrem de greu sa justifici si sa explici cum un Dumnezeu atotputernic si absolut bun este prezent īn rau, īn ciuma, īn holera, īn tortura, īn ororile razboaielor, īn revolutie si contrarevolutie. īntelegerea lucrarii providentei lui Dumnezeu īn aceasta lume a raului Si suferintei este probabil supralicitata.

     Mult mai corect gīndeste Kierkegaard, ca Dumnezeu ramīne un incognito īn lume, īn timp ce printul lumii de-aici urmeaza propriile lui legi, legile lumii si nu legile divine. Lumea de-aici este mai subordonata īmparatiei Duhului. Replica viului Dumnezeu poate fi īnteleasa numai īn perspectiva eshatologica: "Vie īmparatia Ta". Ea nu exista īnca.
Lumea obiectelor, lumea fenomenelor, subjugata necesitatii, prezinta doar o sfera exterioara care īnsa ascunde profunzimea legaturii cu Dumnezeu. Este de neconceput ca Dumnezeu ar cauza ceva īn aceasta lume aidoma fortelor naturii, ca ar cīrmui si domni aidoma regilor si autoritatilor statale, ca ar determina viata lumii si a omului.
Este de neconceput un progres īn privinta lui Dumnezeu īn cadrul procesului istoric si al necesitatii istorice.
     In istorie are loc confruntarea īntre libertate si necesitate; or, Dumnezeu poate fi numai īn libertate. El nu este prezent īn necesitate. Aceasta antreneaza modificarea īnvataturii asupra Providentei. Harul dumnezeiesc nu constituie o forta care actioneaza din exterior, el este manifestarea elementului divin īn om. īntre har dumnezeiesc si libertate nu exista un raport de opozitie, harul nefiind decīt o libertate iluminata. Asa cum am scris nu o data despre aceasta chestiune care constituie tema mea preferata, libertatii iluminate īi pot fi opuse raul si creaturalul, precum si libertatea anterioara, increata si deci nedeterminata, adica irationala.

     Dar libertatea poate deveni iluminare si īndumnezeire. Motiv pentru care este posibila actiunea, īn istoria lumii si a omului, a unor forte irationale, a libertatii obscure care genereaza necesitate si violenta. Actioneaza īnsa libertatea iluminata, actioneaza si forta divina. De aceea are loc o permanenta lupta īntre īmparatia Duhului si īmparatia cezarului, care tinde sa devina totalitara.
Este la fel de gresit sa vedem peste tot īn viata lumii victoria fortei diavolesti sau dezvaluirea progresiva si triumful fortei divine binefacatoare.
     In procesul istoric, duhul nu se reveleaza in mod progresiv si triumful este de partea proceselor vadit raufacatoare, dar trebuie sa vedem pretutindeni germenii virtuali si prevestirea spiritului si īmparatiei duhovnicesti. Relatia ^omului cu Dumnezeu implica o lupta dramatica īntre īmparatia Duhului si īmparatia cezarului, traversarea dualismului īn numele monismului final care poate fi dezvaluit numai īn perspectiva eshatologica. Aceasta tema se complica din cauza relatiei omului cu cosmosul.
NIKOLAI BERDIAEV
Imparatia lui Dumnezeu si īmparatia cezarului
http://80.69.83.61/digibook/index.php?dir=
HUMANITAS, BUCURESTI