Omul si societatea. Socialismul de Nicolai Berdiaev publicat la 05.05.2007
Omul si societatea. Socialismul
     Omul este o fiinta naturala, sociala si spirituala. El este de asemenea o fiinta libera si aservita, īnclinata spre sacrificiu de sine, spre iubire dar si spre o atitudine egoista; o fiinta josnica si sublima, purtīnd īn sine chipul lui Dumnezeu si imaginea lumii naturale si sociale. De aceea, omul se defineste deopotriva prin raportul sau cu Dumnezeu, cu natura si societatea. Uneori, el resimte īntr-o mult mai mare masura relatia sa cu societatea decīt puterea naturii. Ceea ce confera o deosebita acuitate problemei limitelor puterii societatii asupra omului.
     Societatea are pretentii totalitare si este tentata sa-i spuna omului ca este produsul ei si deci īi apartine īn īntregime. Hristos afirma dualismul īmparatiei lui Dumnezeu si īmparatiei cezarului. In prezent se revine la constiinta antica pagīna care recunostea puterea absoluta a societatii si a statului. Relatiile īntre om si societate par a fi paradoxale. Privita din exterior, din perspectiva obiectului, personalitatea umana este doar o mica parte a societatii; privita din interior, din perspectiva subiectului, societatea reprezinta o parte a personalitatii umane, latura ei sociala, asa cum cosmosul reprezinta o parte a personalitatii umane īn calitatea ei de microcosmos care cuprinde īn sine totul. Lucrul cel mai important este sa īntelegem ca omul apartine nu numai planului social, ci si planului spiritual, izvor al libertatii lui. Este necesar sa fie neobosit demascata minciuna oricarui monism, care genereaza īntotdeauna tirania. Societatea conceputa monist tinde spre tiranie.
     Mai acceptabil ar fi pluralismul, dar īn cadrul socie- tatilor burgheze si capitaliste el este legat de individualism si reprezinta o forma mascata de tiranie prin dominatia capitalista. De aceea poate fi vorba numai de crearea unei societati cu totul noi, a fraternitatii - societate personalista si comunitara. Pentru om, societatea este un obiect determinat din exterior. Ea trebuie sa fie transformata īntr-un subiect care exprima, īn plan interior, caracterul comunitar si social al omului. Comunismul, ca si fascismul, neaga conflictul tragic īntre personalitate si societate. El este atribuit numai societatii īmpartite īn clase. Asa pare a fi daca ramīnem la suprafata; considerat īnsa īn resorturile lui mai adīnci, acest conflict este definitiv īnlaturat numai īn īmparatia Domnului.
     Tragismul situatiei omului consta īn aceea ca el este nevoit sa traiasca īn cadrul unei rīnduieli naturale si obiectivate, adica necesitatea actioneaza īn mai mare masura asupra lui decīt actioneaza īn el libertatea. Societatea nu este o fiinta aparte, si nici un organism. Sub acest raport este absolut falsa metafizica colectivismului care considera colectivitatea sociala drept realitate situata deasupra omului. Asupra acestei chestiuni vom mai reveni. Societatea este, īntr-adevar, o realitate. Realitate nu numai a lui "eu" si "tu", ci si a lui "noi". Dar realitatea lui "noi" nu confera nicidecum dreptul de a recunoaste primatul societatii asupra personalitatii umane.

     In afara omului si a relatiilor interumane nu exista societate, ori ea exista numai ca ceva exterior īn raport cu natura omului īnsusi. Universalismul lui Hegel, Marx, Durkheim, Spann s.a., care accepta primatul societatii īn raport cu personalitatea umana este un fals universalism, el se bazeaza pe logica realismului conceptelor, pentru care generalul este mai real decīt individualul. In aceasta privinta Marx se contrazice, dar la el realismul conceptelor este, īn contradictie cu materialismul, de ordin scolastic, īn viziunea lui, o clasa este mai reala decīt omul.
     Este foarte interesant faptul ca aceasta contradictie a dialecticii sociale conduce, cum o confirmase J. J. Rousseau, la un stat despotic de tip iacobin. Chiar si Rousseau nega libertatea constiintei religioase si revenea la īntelegerea antica precrestina a libertatii. Mai multa dreptate aveau Proudhon si, la noi, Herzen si Mihailovski, afirmīnd socialismul īn numele individului, īn numele omului. Libertatea personalitatii umane nu poate fi primita de la societate si, īn virtutea originii si naturii sale, nu depinde de eajjibertatea apartine omului ca fiinta spirituala. Daca nu are ambitii totalitare, societatea trebuie doar sa accepte libertatea.

     Acest adevar de baza despre libertate si-a gasit expresia īn doctrina-dreptului natural, a drepturilor omului, independent de stat, a libertatii, nu numai īn cadrul societatii, ci si īn raport cu societatea ale carei pretentii sīnt nelimitate. B. Constant vedea īn aceasta deosebirea dintre conceptia libertatii īn perioada crestina a istoriei si īntelegerea ei īn cadrul Antichitatii greco-romane. Doctrina dreptului natural, care recunostea drepturile omului independent de drepturile politice, stabilite de stat, comitea o greseala teoretica absolut inerenta metafizicii imature din acea vreme. In realitate, drepturile inalienabile ale omului, care delimiteaza puterea societatii asupra omului, sīnt determinate nu de natura, ci de spirit. Sīnt drepturi spirituale si nu drepturi naturale - natura nu confera nici un fel de drepturi.
     Aceeasi greseala era comisa si de cei care īnfaptuiau revolutia īn numele naturii; revolutia poate fi īnfaptuita numai īn numele spiritului, iar natura, respectiv instinctul inerent omului, nu crea decīt noi forme de īnrobire. Pe vremuri, crestinismul a īnfaptuit marea revolutie spirituala care l-a eliberat, īn plan spiritual, pe om de hegemonia societatii si a statului, hegemonie care īn lumea antica se extindea si asupra vietii religioase. Crestinismul a revelat īn om principiul spiritual care nu depinde nici de lume, de natura, nici de societate, ci de Dumnezeu. Dar pe parcursul istoriei sale crestine omul a suferit distorsionari īn fata puterii statale, pe care a īncercat s-o consfinteasca.
     Asa s-au format teocratiile crestine coercitive, pe aceasta cale s-a ajuns la adaptarea si la justificarea regimului capitalist care se afla īntr-un conflict de maxima gravitate cu crestinismul. Cuvintele Sfīntului Pavel au o semnificatie fatidica: "nu este stapīnire decīt de la Dumnezeu" (Rom. 13, 1): ele au nu un sens religios, ci un sens istoric tranzitoriu. Cuvintele Sfīntuiui Pavel au slujit drept sursa de oportunism.
     Crestinismul Sfīntuiui Pavel a inaugurat doua cai: calea ascetica de iesire din lume - cale care īndreptateste conceptia ascetico-metafizica asupra lumii -, si calea de adaptare la fortele dominante īn lume. Crestinismul si-a definit mereu atitudinea fata de structurile sociale instituite de altii, dar nu a dezvaluit dinlauntrul sau adevarul privind rīnduiala sociala. Adevarul crestin asupra societatii nu a fost inca revelat fiindca nu i-a venit īnca vremea. De aceea trebuie sa afirmam deocamdata dualismul "Dumnezeu"-"cezar", dualismul natural-social, precum si dualismul societate-stat. Aici este sursa libertatii. Acest dua- " lism nu este, īnsa definitiv, el este dinamic, temporar. Deschiderea finala trebuie sa fie o deschidere catre īmparatia lui Dumnezeu, īn care se depaseste orice gen de dualism.
     Este necesar, de asemenea, sa stabilim diferenta īntre societate si comunitate. Structura societatii īn care primeaza īntotdeauna necesitatea nu constituie opera comunitarismului. Finalitatea vietii umane nu este de ordin social, ci de natura spirituala. Pe de alta parte īnsa, ar fi cu totul eronat sa se faca o discriminare īntre actul individual-moral si cel social-moral. Nu poti sa fii un om moral si un bun crestin īn viata personala si sa fii, īn acelasi timp, un nemilos exploatator si un om amoral īn viata sociala ca reprezentant al puterii, ca patron sau cap de familie. Este fals si inuman sa deosebesti omul ca atare de rangul sau ierarhic, cu care sa-1 īnlocuiesti. Cauza principala a crizei crestinismului si societatii precum si a declinului credintei rezida īn īntelegerea crestinismului exclusiv sub forma mīntuirii personale.
     In baza unei asemenea constiinte solutionarea problemei relatiilor īntre om si societate este imposibila. Numai noua conceptie a crestinismului, numai īntelegerea lui ca religie a transfigurarii nu doar personale, ci si cosmice si sociale, respectiv sporirea īn constiinta crestina a elementului mesianic si profetic pot duce la rezolvarea problemei dureroase a relatiilor omului cu societatea. Problema raporturilor dintre om si societate a fost acutizata considerabil din cauza rolului pe care īl joaca socialismul īn viata universala. Insusi cuvīntul "socialism" provine de la cuvīntul "societate". Cīta vreme socialismul nu a parasit terenul visului si al poeziei si nu s-a transpus īn proza vietii si īn autoritate, el a vrut sa se identifice cu o umanitate structurata. Chiar Marx considera ca socialismul trebuie sa edifice societatea īn numele omului.
     Dialectica fatala a tot ceea ce se realizeaza īn lume, īn īmparatia cezarului, nu a fost īnca dezvaluita. Dar īn pofida unor practici corecte ale socialismului - cel putin īn privinta criticii capitalismului - metafizica socialismului este falsa. Ea se īntemeiaza pe ideea primatului societatii fata de personalitatea umana, chiar si īn ipoteza ca omul nu are decīt de cīstigat de pe urma acestui primat. Socialismul este ambiguu: el poate edifica fie o noua societate libera, fie o noua robie.
     Profunzimea si adevarul socialismului consta īn aceea ca personalitatea umana īn general, si mai ales personalitatea muncitorului, trebuie sa se transforme din obiect īn subiect. Opozitia de baza ramīne opozitia īntre personalitate si lucru. Este inadmisibil ca omul sa fie considerat lucru sau obiect. Omul este un subiect si o personalitate, ceea ce īndreptateste regimul social care recunoaste acest lucru.
     Se spune ca deosebirea īntre socialism si comunism consta īn aceea ca socialismul lanseaza lozinca "de la fiecare dupa capacitati, fiecaruia dupa munca'', iar comunismul "de la fiecare dupa capacitati, fiecaruia dupa nevoi". Aceasta deosebire care nu este principala, ci secundara, indica doar grade diferite de bunastare la care a ajuns societatea. O deosebire mult mai profunda rezida īn aceea ca socialisrnul nu reclama, cum o face comunismul, conceptia totalitara, nu aspira la colectivizarea īntregii vieti personale a omului si nu accepta ideea ca orice mijloc este permis.
     Dar si socialismul, bazat pe o falsa metafizica īn majoritatea cazurilor, considera lumea obiectelor drept realitate primordiala, iar lumea subiectului drqpt realitate secunda. Este una din metamorfozele īmparatiei cezarului. Materialismul, respectiv absolutizarea lucrului si obiectului constituie o mostenire a conceptiei burgheze.
     Capitalismul reprezinta un ateism pragmatic. Multe idei judicioase referitoare la acest subiect le gasim la Ragaz. Teoria lui este īnsa bazata pe iluzia ca proletariatului i se deschide infinitul datorita faptului ca el nu este legat de proprietate. Exista totdeauna pericolul unei degenerari burgheze a socialismului - fapt remarcat de Herzen.

     Si comunismul poate fi burghez īn sensul spiritual al cuvīntului. Opozitia cea mai radicala se instituie nu fata de capitalism ca o categorie economica, ci fata de spiritul burghez īnteles ca o categorie morala. In lupta sociala pentru o noua societate caracterul revolutionar se identifica de regula nu dupa idealul social si nici īn functie de schimbarea spirituala si morala a celor care o edifica, ci īn functie de mijloacele utilizate īn lupta, de gradul violentei la care se recurge. īn sensul spiritual al cuvīntului Ghandi a fost, evident, mai revolutionar decīt comunistii, si uciderea lui s-a comis tocmai din cauza acestui spirit revolutionar.
     O mare importanta are aici raportarea la timp. Putem aborda prezentul ca mijloc pentru viitor si generatia contemporana ca mijloc pentru generatiile ce vor sa vina? Adeseori socialismul se confunda tocmai cu o asemenea abordare a actualei generatii ca simplu instrument pentru viitor. De aceea, se considera ca poti sa ucizi un mare numar de oameni, sa pricinuiesti o suferinta nemarginita de dragul realizarii bunastarii viitoare si al fericirii oamenilor.
     Asa s-a creat totdeauna si continua sa se creeze īmparatia cezarului, potrivit acestei legi. Diferenta este numai una de grad. Revolutia este conceputa ca un āntipersonalism. Cea mai dureroasa problema a socialismului este cea a libertatii. Cum poate fi conjugata solutia problemei pīinii, problema de care depinde īnsasi viata oamenilor, cu libertatea de care depinde demnitatea omului? Aceasta problema este absolut insolubila pe terenul materialismului, solutia ei se poate gasi doar īn sfera socialismului religios. Tragismul situatiei consta īnsa īn aceea ca mase mari de oameni traverseaza un proces de decrestinizare si materialism - proces de care sīnt vinovati crestinii īnsisi.
     Luat ca atare, socialismul nu va construi niciodata o noua societate, nu va realiza nici egalitatea. Vor disparea formele pacatoase de exploatare a omului de catre om, vor disparea clasele īn sensul īn care sīnt ele create de orīnduirea capitalista. In schimb, va aparea o noua patura de privilegiati, detinatori ai puterii, o noua birocratie care īn prezent este numita "clasa managerilor". (James Burtham) In istorie se desfasoara un dublu proces: procesul socializarii si procesul individualizarii. Comunismul are tendinta unei socializari totalitare. In aceasta consta particularitatea lui. Sistemul economic comunist avea o sansa sa nu fie īnca o socializare totala a vietii umane. Ea decurge din viziunea globala a comunismului, din credinta lui religioasa. īn aceasta consta principala lui deosebire de socialism. Socialismul se caracterizeaza prin indigenta spirituala si prin faptul ca procesul de individualizare este mai putin vizibil.
     Socialismul poate fi īnsa abordat ca o notiune generica si atunci devin posibile diferitele lui forme. Socialismul poate fi revolutionar si reformator, religios si ateist, democratic si aristocratic. Ne . referim aici nu la prefacerile sociale din Europa, ci la principii. Dintotdeauna a existat īn socialism elementul hilias-tic, prezent atīt īn socialismul utopic, cīt si īn socialismul lui Marx. Dar tocmai elementul hiliastic si mesianic al socialismului, atunci cīnd el nu este constientizat, genereaza fanatismul si, implicit, caracterul sau antireligios militant. Este posibil ca ura exacerbata fata de religie sa fie chiar dorinta de a o avea. Este vorba mai curīnd de acea varianta a socialismului care se numeste comunism. Insusi cuvīntul socialism este insipid si nu semnifica mai nimic, el provine de la cuvīntul "societate". Cuvīntul "comunism" are conotatii mai bogate, el este legat de caracterul comunitar. īn planul practicii īnsa, comunismul capata nu atīt un caracter comunitar, cīt unul colectivist.
     Vom arata ca īn aceasta consta deosebirea principala. Daca comunismul nu s-ar fi transformat īn colectivismul peste masura, care nu lasa loc individualizarii de nici un fel, eu as fi preferat cuvīntul "comunism", as fi pledat īn favoarea comunismului religios si aristocratic (nu īn sens social, ci īn sensul clasic al cuvīntului). Dar īn limitele terminologiei stabilite de practica vietii prefer cuvīntul "socialism". Trebuie recunoscut faptul ca socialismul īsi limiteaza mijloacele īn mai mare masura si este mai putin īnclinat sa-si realizeze scopurile prin violenta.
     Si īn trecut, comunismul religios hiliastic, fixīndu-si ca scop īnfaptuirea īmparatiei lui Dumnezeu pe pamīnt, era īnclinat spre violenta sīngeroasa. In aceasta privinta este semnificativa figura lui Thomas Miinzer. Utopia comunista, de pilda utopia lui Campanelia sau Cabet, īnfatisa tabloul unei orīnduiri ideale īn care nu mai ramīnea loc pentru libertate, īntreaga structurare a societatii fiind de tip tiranic. In fond, problema socialismului, cu care se confrunta omul contemporan - problema "pīinii" si a dreptatii sociale - este elementara si relativa. In sensul radical al cuvīntului, socialismul nu poate solutiona problemele de baza ale existentei umane. Dupa ce vor fi satisfacute exigentele fundamentale ale socialismului, se vor ridica cu o acuitate aparte cele mai grave probleme ale omului, si tragismul vietii umane va deveni deosebit de accentuat. Scopurile vietii umane sīnt de natura spirituala si nu sociala; socialul tine numai de mijloace.
     Lupta relativ slaba a socialismului si comunismului īmpotriva societatii burgheze si a spiritului burghez nu exclude recunoasterea meritelor perioadei burgheze si umaniste a istoriei īn afirmarea libertatii gīndirii si stiintei, īn eliminarea torturii si a pedepselor insuportabile, īn acceptarea unui grad mai mare de omenie. Sub acest raport, secolul al XlX-lea a fost un secol mare. Este cu totul aberanta ideea culturii proletare pe care nu o promovau defel nici Marx si nici Lenin. Psihologia proletara si cultura proletara nu pot īnsemna decīt īnrobirea omului. Cultura nu poate fi decīt general-umana si ea implica neaparat un element aristocratic. La fel de aberanta este afirmarea religiei muncii. Munca are un sens religios, dar scopul ei consta īn eliberarea de povara efortului fizic. Tehnica va atinge un asemenea rezultat atunci cīnd se va subordona spiritului. Socialismul trebuie sa fie conjugat cu o noua atitudine antiburgheza a oamenilor. Aceasta nu este doar o sarcina sociala, ci īn primul rīnd o sarcina a spiritualitatii, a revolutiei spirituale. Dezvoltarea si victoria socialismului religios trebuie sa devina un deziderat general. Subordonarea socialismului fata de principiile si scopurile religioase reprezinta eliberarea socialismului de o falsa religie, de o falsa obiectivare a societatii.