Omul vesnic si omul nou de Nicolai Berdiaev publicat la 13.08.2007
Omul vesnic si omul nou
     Omul nou vrea sa īnchida īn sine infinitul si sa se adaposteasca īn finitudine. Prin aceasta el crede ca atinge gradul maxim de activism.
Omul nou este din lumea aceasta, el neaga lumea de dincolo. Marea lui mīndrie consta īn aceea ca este absolut liber de transcendenta. Asta īnseamna ca el vrea sa se instaleze definitiv īn īmparatia cezarului si sa respinga cu desavīrsire īmparatia lui Dumnezeu
El este monist si se gaseste astfel īn cea mai falsa situatie.

     Nici vorba de vreun om nou. El nu reprezinta decīt o transfigurare a vechiului Adam, reunind īn sine toate instinctele acestuia.
Intreaga lume trebuie sa treaca prin prefaceri sociale, prin constructie materiala. Acest proces va fi secondat de o patrundere īn latura materiala a vietii umane care necesita o gestiune mai riguroasa.
Dar acest lucru nu īnseamna neaparat aparitia omului nou, el se poate desfasura si sub semnul vechiului Adam care, ce-i drept, va suporta un proces de socializare, devenind mai social.
Proces care se desfasurase deja īn diverse forme īn decursul istoriei societatilor umane. Un asemenea proces nu va face sa dispara burghezul, cetateanul īmparatiei cezarului; se va produce doar o distributie mai echitabila si uniforma a spiritului burghez.
     Echitatea implicata īn acest proces trebuie acceptata si salutata. Dar nu acesta va fi ultimul cuvīnt īntotdeauna omul a fost īnclinat sa ia mijloacele vietii drept scopurile ei. Asa-zisul om nou al vremii noastre, al zilei de mīine va fi īnclinat ireversibil sa ia mijloacele vietii drept scopurile ei. Va ramīne orb la scopurile vietii. Din acest motiv el se va considera colectivist si va percepe aceasta calitate ca pe o noutate.
Dar dupa procesul necesar de socializare, īncepe procesul de individualizare. Fara acesta din urma omul va disparea ca personalitate. Spiritualitatea intrinseca a omului nu poate fi īnsa īnabusita de nici o necesitate imperioasa, se va trezi īn el apetenta spirituala. Omul vesnic, omul deschis catre vesnicie si infinit constituie un vesnic si infinit proiect; el este īn acelasi timp omul vesnic nou. Omul vesnic nu este un dat gata facut, el nu poate fi īnteles īn termeni de statistica.
     Omul nou, omul cu adevarat nou rezida īn realizarea omului vesnic care poarta īn sine chipul si asemanarea lui Dumnezeu.
Omul are un fundament dumnezeiesc. De aceea, deschiderea catre viitor este legata de elementul vesnic din trecut.
Demnitatea omului cere ca el sa nu fie robul timpului trecator. Omul nou nu poate fi decīt un creator, si de aceea deschis catre viitor, catre ceea ce nu a avut īnca loc. Este un raspuns la chemarea lui Dumnezeu.
Dar creatia nu poate fi asimilata munci. Munca, īn aceasta lume, constituie baza vietii umane. Munca tine de īmparatia necesitatii "īn sudoarea fetei tale īti vei mīnca pīinea ta", ea apartine īmparatiei cezarului. Demnitatea muncii trebuie sa fie ridicata. De unde importanta pe care o capata oamenii muncii, de unde necesitatea de a lichida exploatarea muncii - ceea ce constituie adevarul religios al socialismului.
Iar creatia tine de sfera scopurilor vietii, de īmparatia libertatii, respectiv īmparatia Duhului. Scopurile vietii nu pot fi subordonate mijloacelor vietii, libertatea nu poate fi subordonata necesitatii, īmparatia Duhului nu poate fi subordonata īmparatiei cezarului. Pe aceasta idee se bazeaza adevarul religios al personalismului.
     Marxistii mai instruiti sustin ca vor depasi, ba chiar anihila tragismul conditiei umane fara sa apeleze la vreun mit, cum a procedat crestinismul. Asta este, se pare, cea mai mare pretentie a marxismului.
Degeaba cred ei ca se pot lipsi de mituri, cum s-a mai spus, caci sīnt patrunsi de mituri. Marxismul nu este o utopie sociala, īntrucīt realizarea marxismului īn practica vietii sociale este posibila. Dar marxismul este o utopie spirituala, o utopie a deplinei rationalizari privind īntreaga viata umana. El este o utopie spirituala care pretinde ca satisface toate nazuintele sufletesti tocmai pentru ca pretinde sa īnvinga tragismul vietii umane.
Numai situatia īn care omul este īnstrainat de sine īnsusi si aruncat īn afara poate da nastere ambitiei de a īnvinge tragismul mortii - tragismul de baza al conditiei umane.
Aceasta se obtine prin pierderea memoriei muritoare, prin scufundarea totala a omului īn viata colectivului pīna la anihilarea propriei sale constiinte.
     In realitate, tocmai contrariul celor sustinute de marxisti, al orizontului lor de asteptare este adevarat.
Un regim social mai drept si mai perfectionat va face viata omului mai tragica nu īn plan exterior, ci īn cel launtric.
In trecut au existat conflicte tragice care erau conditionate de saracie si de nesiguranta zilei de mīine, de prejudecatile de casta si de clasa, de regimul social nedrept si umilitor, de negarea libertatii.
Astfel de contradictii tragice pot fi depasite. Conflictele tragice īntre Antigona si Creon sīnt totusi legate de orīnduirea sociala si de prejudecatile sociale, asemeni situatiei tragice a lui Romeo si a Julietei, dramei lui Tristan si a Isoldei.

     S-ar putea chiar afirma ca tragismul launtric pur al vietii umane nu a fost īnca pus īn lumina īntrucīt īn tragismul din trecut au jucat un rol prea mare conflictele generate de orīnduirea sociala si de prejudecatile aferente.
Atunci cīnd un īndragostit nu-si poate uni viata cu a iubitei lui din cauza ca nu fac parte din aceeasi categorie sociala sau ca diferenta lor de situatie materiala este prea mare si parintii le pun piedici de netrecut, aceasta īmprejurare poate fi foarte tragica, dar nu evidentiaza tragismul launtric al vietii umane īn forma lui pura.
Tragismul launtric pur apare īn cazul īn care se manifesta tragismul deznadajduit al dragostei, īnradacinat īn natura īnsasi a acestui sentiment, independent de mediul social īn care oamenii sīnt nevoiti sa traiasca. Sursele exterioare ale conflictelor tragice pot fi eliminate de o orīnduire sociala mai dreapta si mai libera, prin depasirea prejudecatilor trecutului. Dar abia atunci omul va fi pus īn fata tragismului pur al vietii.
In conditiile socialismului, tragismul vietii se va adīnci considerabil. Atunci cīnd lupta sociala care deturneaza omul de la meditatia asupra destinului sau si asupra sensului existentei sale se va atenua, omul va fi pus īn fata tragismului mortii, a tragismului dragostei, a tragismului a tot ce este finit īn lumea aceasta
Intregul tragism al vietii provine din confruntarea īntre finit si infinit, trecator si vesnic, din neconcordanta īntre om ca fiinta spirituala si om ca fiinta naturala care traieste īntr-o lume naturala.
Nici un regim social, oricīt de perfect ar fi el, nu poate lecui tragismul constitutional; dimpotriva, evidentiaza aceste confruntari si nepotriviri īntr-o forma īnca pura.
Iar tragismul extrem se exprima prin raportul omului cu Dumnezeu. Lipsita de fiorul tragismului, teoria optimista a progresului, pe care o īmpartasesc si marxistii, reprezinta o tragedie ireparabila, prin contradictie extrema, a timpului ucigator, care īi transforma pe oameni īn mijloc pentru viitor. Ea nu poate fi īnlaturata decīt prin credinta crestina īn īnviere.
     Utopiile joaca un mare rol īn istorie. Ele nu trebuie confundate cu romanele utopice. Utopiile pot fi o forta motrice si pot deveni mai reale decīt orientarile de gīndire mai rationale si ponderate. Bolsevismul a fost socotit drept utopie, dar el s-a dovedit mai real decīt democratia capitalista si liberala.
De regula, prin utopie se īntelege ceva irealizabil. Este gresit. Utopiile pot fi traduse īn viata si īn majoritatea cazurilor chiar au fost īnfaptuite.
Opinia despre utopii s-a format dupa imaginea unei orīnduiri perfecte, pe care au creat-o Thomas Morus, Campanella, Cabet s.a., dupa fanteziile lui Fourier.
Utopiile sīnt īnsa profund inerente naturii omului, ele īi devin indispensabile. Omul ranit de raul lumii īnconjuratoare simte nevoia sa-si imagineze o rīnduiala perfecta, armonioasa a vietii sociale. Proudhon, pe de o parte, Marx, pe de alta, trebuie sa fie taxati drept utopisti īn aceeasi masura ca si Saint-Simon si Fourier. La fel de utopist a fost si J.J. Rousseau. Utopiile s-au realizat mereu īn chip deformat.
Bolsevicii sīnt utopisti, obsedati de ideea orīnduirii perfecte, armonioase.
Dar ei sīnt totodata realisti si, ca atare, īsi īnfaptuiesc utopia sub forma alterata.
     Utopiile sīnt realizabile, dar numai cu pretul deformarii lor. Ceva pozitiv ramīne totusi dintr-o utopie deformata. Dar īn ce consta trasatura principala a utopiei, caracterul ei contradictoriu, si ce anume din utopie nu este luat īn seama?
Banuiesc ca o trasatura indiscutabil definitorie a utopiei nu rezida deloc īn caracterul ei irealizabil si īn imaginea armoniei viitoare.
Omul traieste īntr-o lume farīmitata si viseaza la o lume integra. Integritatea trebuie sa biruie farīmitarea. Ea este īntotdeauna totalitara, iar īn conditiile lumii noastre totalitarismul este totdeauna utopic.

De acest lucru se leaga problema capitala - aceea a libertatii. īn fond, utopia este ostila libertatii.
S-ar putea spune, īn mod paradoxal, ca libertatea, viata libera se dovedesc a fi cea mai irealizabila utopie. Libertatea presupune faptul ca viata nu este total regimentata si rationalizata, ca īn ea exista un rau care trebuie īnfrīnt printr-un efort liber al spiritului.
Utopiile sociale nu tin seama de aceste eforturi libere, perfectiunea si armonia se realizeaza fara sa se apeleze la libertate. Aici ne īntīlnim cu paradoxul procesului istoric.
     In istorie actioneaza forte irationale de care adeptii politicii rationale nu tin seama īndeajuns. Or, tocmai fortele irationale stihinice pot capata forma rationalizarii excesive. Este cazul revolutiei.
Intotdeauna revolutia rezulta exclusiv din explozia fortelor irationale, si cu toate acestea ea se desfasoara mereu sub semnul ideilor rationale, al doctrinei rationale totalitare. Asa-numita dementa a revolutiei este o dementa rationala.
Mitul revolutiei, ca promotor al ei, reprezinta de obicei un mit rational legat de credinta īn triumful ratiunii sociale, de utopia rationala. Forta motrice a mitului rational este colosala.
Cum s-a mai mentionat, revolutia are o natura ambigua; la fel de ambiguu este si mitul revolutionar.
Despre revolutii se poate sustine deopotriva ca sīnt realizabile si irealizabile. "Ele sīnt realizabile īn asa masura īncīt aproape ca nu pot fi oprite.
Totodata, ele sīnt irealizabile pentru ca nu īmplinesc aspiratiile primei generatii de revolutionari care participa la ea. Asa se īntīmpla mereu. Asta nu īnseamna ca revolutiile se produc īn gol si ca nu reprezintadecīt efervescenta unor pasiuni.
     Revolutia constituie o experienta considerabila īn viata unui popor; ea lasa urme de nesters pe plan social, dar nu seamana nici pe departe cu ceea ce era visul. O revolutie reusita este īntotdeauna un esec, asa cum esuate trebuie declarate toate revolutiile religioase ale istoriei si, poate, īn cea mai mare masura, crestinismul. De aceea trebuie sa adoptam fata de revolutie o dubla atitudine. Ea nu trebuie adorata precum o zeita.
Utopia sociala implica īntotdeauna o minciuna si totusi omul, īn destinul sau istoric, nu poate trai fara utopii sociale data fiind forta lor motrice.
Mitul revolutionar implica o īnselaciune inconstienta si totusi fara el nu se poate face o revolutie. De aceea istoria contine īn sine un tragism iremediabil.
In ce consta greseala utopiilor sociale?. De ce realizarea lor - care este posibila - nu coincide cu nazuintele si cu scopul luptei īnsotite de enorme sacrificii?
Nu mai putin decīt utopia lui Fourier, utopia lui Marx implica ideea unei stari sociale perfecte si armonioase, adica certitudinea ca de acest fel poate fi īmparatia cezarului. Or, tocmai asa ceva este radical gresit.
Perfectiunea si armonia pot fi obtinute numai īn cadrul īmparatiei Domnului, al īmparatiei Duhului si nu īn īmparatia cezarului, īmparatia perfecta si armonioasa poate fi conceputa exclusiv īn perspectiva eshatologica.
     Orīnduirea desavīrsita si armonioasa īn īmparatia Duhului va fi si o īmparatie a libertatii.
Iar orīnduirea desavīrsita si armonioasa īn īmparatia cezarului va īnsemna īntotdeauna exterminarea libertatii, ceea ce arata ca ea nu poate fi īnfaptuita īn cadrul lumii acesteia.
Este necesar ca socialismul sa fie īnteles din acest punct de vedere. Socialismul re-prezinta o utopie sociala si se sprijina pe un mit mesianic, īn acest sens, el nu va fi īnfaptuit niciodata īn limitele acestei lumi, īn īmparatia cezarului. Pe de alta parte īnsa, socialismul constituie o realitate dura si prozaica, o necesitate la un anumit moment istoric.
In acest sens, socialismul, dincolo de utopie si mit, reprezinta ceva foarte elementar si minor - lichidarea exploatarii nerusinate si a inegalitatilor de clasa insuportabile. Se poate spune, de aceea, ca mitul paseste īn epoca sociala.
Acest lucru trebuie sa fie recunoscut si de cei ca
Rezultata din lupta, societatea socialista nu va fi nici desavīrsita, nici armonioasa si nici lipsita de contradictii. Tragismul vietii va fi, īn cadrul ei, mai accentuat dar si mai interiorizat si adīncit.
Vor aparea noi contradictii cu totul diferite. Va continua lupta, dar ea va lua o noua directie. Chiar din acel moment va īncepe principala batalie pentru libertate si individualitate. Imparatia filistinismului se va īntari si bunurile lor se vor raspīndipretutindeni.
Va urma o lupta īndīrjita pe plan spiritual īmpotriva īmparatiei filistinismului. Lupta pentru o mai mare dreptate sociala trebuie dusa independent de configuratia posibila a īmparatiei cezarului, care nu poate fi decīt o īmparatie a filistinismului, limitīnd inevitabil libertatea spiritului. Victoria finala a īmparatiei Duhului, care nu neaga defel dreptatea, presupune modificarea structurii constiintei umane, adica depasirea universului subiectivitatii si, īn consecinta, poate fi conceputa doar īn perspectiva eshatologica.
Dar lupta īmpotriva puterii de obiectivare, respectiv īmpotriva puterii cezarului, se desfasoara īn granitele īmparatiei ce tine de obiectivare, careia omul nu poate pur si simplu sa-i īntoarca spatele si sa-i spuna "adio". ----------- Goerres----------- In lume se creeaza o forma falsa de mistica, si ea trebuie sa fie demascata. Alaturi de aceasta, exista formele vechi ale misticii? Deocamdata, cei care se adreseaza formei noi de mistica - mistica viitorului - sīnt īnca putini.
Exista mai multe tipuri de mistica. Acest termen poate fi īntrebuintat īn sensul cel mai larg sau mai restrīns al cuvīntului.
In Franta de azi cuvīntul "mistica" se foloseste īntr-un sens atīt de larg īncīt īsi pierde semnificatia traditionala. Ceva asemanator se īntīmpla cu īntrebuintarea cuvīntului "revolutie".
Oricum ar fi, sfera misticii desemneaza o sfera maxima care trece dincolo de frontierele lumii obiective, obiectivate, īn trecut au existat numeroase tipuri de mistica.
Crestinismul, care a vehiculat acest cuvīnt īntr-un sens mai strict, desemneaza drept mistica doar o cale a sufletului care duce la comuniunea cu Dumnezeu. In prima jumatate a secolului al XIX-lea, Goerres a scris o lucrare īn mai multe volume despre mistica; el propunea clasificarea acesteia īn mistica divina, mistica naturala si mistica diabolica. Nu am de gīnd sa-l urmez īn aceasta privinta.
E posibila o definitie filozofica a misticii, care ar cuprinde diferitele ei forme. Poate fi numita mistica o experienta duhovniceasca ce depaseste limitele opozitiei subiect-obiect, respectiv iese de sub incidenta obiectivarii.
In aceasta consta deosebirea esentiala īntre mistica si religie, īn cadrul religiilor experienta spirituala este obiectivata, socializata si structurata. Definitia misticii propusa de noi acopera si pseudomistica: potrivit constiintei oamenilor, aceasta din urma nu admite existenta lui Dumnezeu si a Duhului. Lucrul este valabil mai ales īn privinta misticii colectivismului, care joaca īn prezent un rol covīrsitor.
Esential īn cazul misticii comunismului ramīne īnsa faptul ca este de tip mesianic. Ea surmonteaza lumea obiectivata pe care o studiaza stiinta. Ea se sprijina pe experienta colectiva īn care subiectul nu se opune obiectului. Este exemplul caracteristic de pseudomistica.
La fel de falsa era si vechea mistica a monarhiei sacralizate, dar si noua mistica ce da semne de īmbatrīnire, cea a democratiei de tip iacobin-rousseau-ist.
Falsa este si mistica naturalista de tip dionisiac, care depaseste opozitia subiect-obiect nu spre o zona superioara, ci spre una inferioara. Aceasta mistica nu este suprarationala, ci irationala, nu supraconstienta, ci inconstienta. Ea implica o atractie spre viata abisala.
Minciuna colectivismului, naturalismului sau socialismului, īn care dispar personalitatea si chipul omului, poate da nastere la diverse forme de mistica. Adevarata mistica este spirituala si rezida īn experienta duhovniceasca īn care omul nu este apasat de lumea obiectiva. Doctrinele teologice ortodoxe obiectiveaza harul dumnezeiesc si īl prezinta ca pe o forta emanata de sus, din exterior. Or, pentru mistica harul īnseamna scoaterea la lumina din adīncuri, din fundamentul prim, a principiului divin din om.
Harul dumnezeiesc obiectivat lasa intacta opozitia subiect-obiect. Experienta spirituala mistica este simbolizata prin religia elaborata. Si este foarte important sa īntelegem acest caracter simbolic īn vederea aprofundarii spirituale.
Atribuit, ca element specific, unor forme de mistica, extazul face sa dispara divizarea īn subiect si obiect si reprezinta o deschidere nu spre lumea obiectivata comuna, ci spre realitatea prima a lumii duhovnicesti.
Prin extaz se trece īntotdeauna peste limitele a ceea ce aserveste si reprima, el constituie o deschidere spre libertate. Deschiderea mistica este o stare si o experienta duhovnicesti.
Lipsita de o spiritualitate aprofundata, mistica se transforma īn pseudomistica. De acest fel sīnt formele colective, cosmice sau sociale de mistica. In trecut pot fi stabilite trei tipuri de mistica: o mistica a caii individuale a sufletului spre Dumnezeu - forma ei mai pregnant bisericeasca; o mistica gnostica pe care nu trebuie sa o identificam cu gnosticii-eretici din primele veacuri - acest tip de mistica se adreseaza nu numai sufletului, ci si vietii cosmice si divine; o mistica profetica si mesianica - mistica supraistorica si eshatologica, a limitei sfīrsitului. Fiecare dintre aceste tipuri de mistica este strict circumscris.
Traversīnd īntunericul, lumea se īndreapta catre o noua spiritualitate si mistica.
In economia ei nu e loc pentru conceptia ascetica despre lume, pentru negarea pluralitatii si individuatiei lumii.
In cadrul ei asceza va deveni doar o metoda si un mijloc de purificare. Ea va fi orientata catre lume si oameni, dar lumea obiectivata nu va fi pentru ea o lume adevarata.
Ea va fi deopotriva orientata catre lume si independenta de lume. Este un proces de aprofundare spirituala. In mistica noua trebuie sa fie viguros elementul profetic-mesianic, prin ea trebuie sa se dezvaluie adevarata gnoza care se va debarasa de tentatiile cosmice ale vechilor gnostici.
In mistica noua īsi vor gasi, de asemenea, solutia contradictiile si ambiguitatile dureroase; ea este mai profunda decīt religia, ale carei variante trebuie sa le unifice.
Aceasta va fi, totodata, victoria asupra falselor forme de mistica sociala, victoria īmparatiei Duhului asupra īmparatiei cezarului.