Al Patrulea Mag - Partea V de Alexandra Dumitru publicat la 29.12.2008
Marea ruga a primaverii
     Calugarul se pregatea de drum. Isi luase nelipsita traista cu leacuri, un strai nou - haina de sarbatoare - îsi legase nojitele opincilor la picioare, cojocul pe umeri si cusma cu vârful întors îndesata peste plete. Se mai învârti putin prin pestera, cercetând daca toate ramâneau în buna rânduiala si apoi, chemându-l pe Cosmin, ce înca mai statea la vorba cu ursul undeva pe-aproape, fu gata de plecare.
     Dar afara era soare si bine, asa ca-si scoase cusma si o aseza cuminte, alaturi de straie, în desaga. Salta traista pe umeri, îsi lua toiagul cu cap de cremene si-l mai chema o data pe baiet.

     Acesta veni încet, dintr-o latura, si Calugarul vazu tristete în ochii lui; ursul îl urma, mormaind ceva.
Ce mai, jale mare!
-Mai, dragule, pai nu-i aici capatul zilelor... vei mai veni la mine, dupa ce m-oi întoarce... sau mai târziu, doar mai avem multe a ne zice, nu-i asa? Lasa, nu fi trist... oi vorbi eu cu ai tai sa te lase!
-Ma mai primesti? Pot sa vin? si ochii copilului scânteiara de bucurie. Auzi, Surule, ma întorc de graba.
     Si uitând de amaraciunea despartirii, îl apuca pe calugar de mâna si începu a se roti în jurul lui si a sari în sus, bucuros.
-Dar, când te întorci... nu ma uiti, nu-i asa?
-Toate au rostul lor si nici o promisiune nu este facuta în vânt. Tu ai rabdare si fii silitor în ce te-am învatat.
     Calugarul mai privi o data de jur împrejur, luându-si ramas bun de la locuri, apoi mângâie ursul, dându-i în grija treburile muntelui si o porni la vale, dupa Cosmin, ce zburda deja undeva, printre brazi.
Un vânt nou, caldicel, cu miros de primavara, adia mângâind firea. Soarele îsi începuse de ceva timp drumul pe bolta, asa ca trebuiau sa grabeasca pasul. Pe marginea cararii si prin luminisuri, ghioceii îndrazneti îsi ridicasera semeti clopoteii, scuturându-i cu mândrie; alaturi, gramajoara de zapada zacea învinsa si se topea încet sub razele ce razbateau printre crengi.
Vezi tu, Cosmine, florile acestea?! Cât sunt de gingase si delicate. Daca le pui în palma, vezi ca-s doar de-o schioapa... dar ce putere si daruire zace în ele. Priveste cum au dat zapada cea rece In o parte si vestesc venirea soarelui de primavara, clopotesc ca toata suflarea sa se dezmorteasca... sa revina la viata. Iar glasul lor îl aud pâna si pasarile cerului.
Ce zici?! Hai sa rugam câteva dintre ele sa ne însoteasca pâna la casa ta, în vale, ca dar de frumusete si dragoste pentru maica ta.
-D-apoi cum! Ca tare mult îi plac florile!
-Hai si le-om lua cu grija, cu ceva pamânt... asa, ca sa tina mai mult... le-oi pune tu într-o ladita, la soare... ce zici?

     Bucuros, baiatul alese câteva dintre florile mai rasarite si, învelindu-le cu frunze, sa nu sufere, porni din nou la vale, cu darul sau pretios în mâna. Calugarul zâmbea, cercetându-l.
-Cosmine, sa nu uiti ce ai învatat pe munte... mai ales de vorba rea... sa le spui si tovarasilor tai de joaca... vrajba si vorbe nolalocul lor sa nu mai fie... de-i auzi si la cei mari, sa-i tragi de mâneca, sa nu lasi sa-si strice sufletul, auzi?
Copilul dadu grav din cap, a întelegere! Era în el atâta candoare si o întelepciune batrâneasca, ce razbatea prin vorbe.
-Priveste în jur... ce minunatie! Nu-i pacat sa o murdarim cu noroiul dusmaniei... spune si tu!
     Caci tot ce-i viu este împreuna... si copacii stiu când noi oamenii ne sfadim... si sufera, iar uneori chiar mor din pricina noastra... si florile, si pasarile... totul este unit prin dragoste... si Pamântul, si Cerul.
Vezi tu, sufletul nostru este ca un ghiocel alb si plapând, ca cel ce-l tii tu prea strâns în mâna... ol se cere ocrotit si învelit în dragoste, ca sa creasca puternic si cin stit, sa poata razbi în lume.
Baiatul asculta, privind, din când în când, ghioceii ce-i ascunsese între palme.
-N-am sa uit, mosule! Niciodata n-am sa uit! Le-oi spune si la ni mei!
Privindu-l, Calugarul îl vazu peste timp, învatând si îndru mând neamuri. Casutele satului deja se vedeau si ei grabira pasul, bucurosi . Baiatul începu sa alerge, si dadu buzna într-o curte.

     Gospodarii se pregateau de lucrarile pamântului. Asezat pe prispa casei, tatal ascutea atent lama plugului cu o bucata de cremene, o mai încerca cu degetul... apoi iar mai ascutea.
O zvârluga de femeie, în care cu greu mai cunosteai pe cea plânsa de pe munte, alerga de colo-colo, robotind. Când auzira glasul copilului, lasara lucrul si se repezira amândoi, îl îmbratisau si îl pipaiau, de parca ar fi vrut sa vada de-i întreg, îl sarutau... mai ales mama... si baiatul se lasa în voia lor, bucuros nevoie mare, dar tinând mâna cu ghioceii într-o latura, sa nu se smotoceasca în atâta bucurie.
     Apoi îi întinse sfios: -Pentru tine, mamuca! Din partea mea si a muntelui!
Frumusetea clipei vibra în aer si opri timpul în loc... încununând trei suflete îngemanate.
Cu ochii aburiti, gospodarul se întoarse spre Calugarul ce statea în poarta si-i privea zâmbind.
-Multumirea noastra nu-i de ajuns, întemeietorule! Te rugam a pofti în casa si la masa noastra! ti-om povesti apoi toate ce le-am petrecut în zilele ce-au trecut... dupa povetele tale. Acum sufletele ni-s linistite... ceva poveri, ca niste pacate mari, am rostogolit din ele... îi pace si cald în inimi. Hai, pofteste! Cinsteste-ne pragul, chiar de n-om fi vrednici!
Calugarul intra, dar nu zabovi mult - avea drum lung în fata. Asculta vorba parintilor, le mai dadu ceva povete... se bucura de bucuria lor si rugându-i sa-l lase pe baiat, în timp, sa mai urce muntele, lua darul de merinde pe care mama îl întinsese, multumi si pleca.
     Aproape iesise din sat când auzi din urma tropot de copite. Calaretul se apropie si, când ajunse în dreptul lui, se opri.

     Abia atunci, Calugarul întoarse capul si privi. Era Cosmin, îmbujorat de graba venirii. Sari jos sprinten si-i întinse frâiele.
-Mosule, ti-a trimis tatuca ast cal, sa te duca unde ti-o fi drumul! E blând si tine la povara! Statea bucuros si putin îngrijorat, privindu-l cu ochii mari: „Daca nu primeste darul?"
-Te rog eu, ia-l... o sa-ti fie mai usor! Tot sufletul i se oglindea în privirea rugatoare.
-Iti multumesc, Cosmine, pentru inima ta mare! Multumeste-i tatalui tau! Am sa-l aduc la înapoiere!
-Si-atunci ma iei si pe mine, sus?!
     Ciufulind pletele buclate ale baiatului, îi zâmbi si, luând frâiele, se apropie de cal, îi mângâie coama îngrijita si botul semet, îi sopti ceva vorbe la ureche, apoi... deodata sari sprinten în sa, asa, fara nici un ajutor, spre mirarea copilului...
îi facu semn cu mâna, apoi porni din nou la drum, în trapul vioi al calului. Mergea si cugeta, usor amuzat, în sinea lui.
- Pruncul asta chiar ma crede mos. De fapt, pentru el cam asa si sunt. E ceva vreme, de când am fost ca el. Zâmbi amintirii unui nazdravan mititel, ce alerga cu piciorusele goale, catarându-se în copaci si pe creste de munte, mâncând zmeura laolalta cu ursul... simti caldura bratelor de mama si auzi, ca si atunci, vorba domoala dar hotarâta a tatalui: „Copile, cât or fi zilele tale, rau sa nu faci nimanui, om sau vietate... ca numai tie-ti faci!"
Nu întelesese atunci, dar tinuse minte si vorbele îl calauzisera, de undeva, din adânc de fire.
Era putin mai rasarit decât Cosmin când îl dusesera la învatatura, la munte, apoi ucenic la Pestera Neamului.
     A stat ani buni acolo... între timp, ai lui se prapadisera într-o boala si el ramase mai departe, urcând tariile muntelui, spre Cer. Trecuse ceva vreme de-atunci.
Acum se întorcea din nou, la întâlnirea din an, cu cei ce-i fusesera învatatori.

     Mergea pe la poale de munte, ocolind vârfurile... trecea prin sate si poieni, pe lânga maluri de ape ce-si repezeau valurile sarind peste pietre, prin paduri albe de mesteceni si fagi, ocolind asezarile mari. Voia sa-si tina gândurile curate, sa nu intre în harmalaia multimii.
Avea pacea lui si acum nu dorea s-o tulbure cu durerile altora. Va veni si vremea lor... acum era timpul pregatirii pentru Marea Ruga a Vietii.
     Dar într-o seara poposi la o casa de gospodari, dintr-o margine de sat. Zgomotele lucrului se linistise, uneltele câmpului zaceau cuminti, asteptând venirea unei alte zile de pregatire.
Se stinsese si focul din vatra fierarului, întunericul cobora si oamenii se pregateau de odihna.
Doar lumina opaitelor se întrezarea prin ferestrele închise. Calugarul, gazduit cu mare bucurie în odaia cea mare de oaspeti, sta întins pe lavita larga si privea prin fereastra luna ce abia rasarise.
Asa facea de fiecare data: pâna a ajunge la capatul drumului, îsi scotocea el în adânc de suflet si de minte rostul lui si de facuse tot ce-i fusese dat, tot ce viata îi scosese înainte... sau poate mai lasase ceva, mai gresise uneori, asa, ca omul.
Voia sa-si aminteasca clipele de mânie sau deznadejde, ca sa ceara sfat învatatorului sau, cum sa-si pastreze linistea si pacea inimii.
     Pe când gândea el asa, deodata i se paru ca aude un zgomot usor, ca de pasi furisati, apoi o usa ce se deschide încet, cu mare fereala... si iar pasi, mai grabiti, pe-afara. Se ridica si privi în ograda.
Vazu o umbra alba, cu cosite pe umeri, ce se strecura pe portita, în ulita... si colo, întrezari printre uluci o alta umbra, mai înalta, mai zdravana, ce-o cuprinse degraba... un râs scurt... niste soapte ca adieri de vânt... tacere.
„Doi tineri ce se cauta", zâmbi calugarul si dadu sa se culce iar, când un zgomot de usa trântita sparse tacerea noptii, iar o voce groasa rosti cu mânie din prag:
- Intra în casa, copila, pâna nu ies cu toporul la poarta! Iar tu, Geox, te du în lumea ta, la casa ta si aici sa nu mai pui piciorul, de n-oi vrea sa-ti scurtez zilele.
Umblet grabit venit din ograda... vorbe soptite a plâns într-un glas de fata... usa casei ce se închise temeinic... pasi spre odai... apoi tacere... doar întunericul ce parca mirosea a durere si lacrimi.
     Adormi într-un târziu, gândind la caile de suferinti si bucurii ale inimii, la necugetatele deznadejdi ale zburdalnicei tinereti si împlinirile viitoare ale destinului într-ale întelepciunii.
Zorile diminetii luminara chipul grav si hotarât al tatalui, privirile îngrijorate ale mamei si ochii mari si plânsi ai copilei.
Ziceai ca toate cele bune se terminasera pentru ea; nici la masa nu statu bine, ci o zbughi, pasare ranita, sa-si plânga amarul, sa se ascunda printre copaci.
Nici unul dintre meseni nu pomeni nimic de întâmplarea din noapte.
Doar Calugarul, povestind unele si altele, vorbi, ca din întâmplare, despre maretia Cerului ce lasase pe pamânt fiinte atât de gingase si de delicate ca florile si femeile. Cum sufla vântul rece, îsi pleaca ranit capsorul.
     îi lasase pe oameni cu grijile lor, dupa ce le multumise de gazduire, si acum mergea pe drum, îngândurat.

     Iesise din sat si intra in padure când, pe poteca, în fata lui, o vazu pe fata gospodarului. Venea trista si îngândurata, atingând uneori trunchiurile sau crengile copacilor pe lânga care trecea. Tresari când auzi calul venind si-l vazu pe Calugar.
-Ziua buna, întemeietorule, îti doresc drum fara peripetii si ajungere grabnica.
-Multumesc, fatuca! Si-ti doresc si eu sa-ti gasesti pacea si linistea sufletului, iar ochii tai sa nu oglindeasca nicicând vreo tristete, ci numai bucurii.
-Dar nu se poate asta! izbucni fata în plâns.
     Calugarul descaleca si se apropie de ea, îi mângâie usor cositele, si-i zise:
-Sa nu spui vorba mare!
-Pai ce sa zic si eu, daca tata nu ma lasa sa-l întâlnesc pe cel ce mi-e drag... eu ce sa fac?
-Care-i pricina, de nu te lasa... caci l-am vazut om întreg la suflet, chiar de-i putin aspru la vorba.
-Drept sa zic... e o încâlceala aici. Ti-oi spune-o, poate îmi dai un sfat. Uite, Geox, flacaul de la poarta, mi-a iesit înainte de mai multa vreme, de când începusera frunzele a cadea. El îi dintr-un sat vecin, asa ca n-am aflat ca are acasa o nevasta bolnava, decât târziu, dupa ce... si fata se opri rusinata.
-Dupa ce l-ai placut, nu-i asa?
-Cam. îmi era bine cu el... aveam în mine asa, ceva, ca o duiosie si-mi placeau vorbele lui, ca bine se mai pricepe la ele. Ne plimbam seara, pe ulita si... ma si mândream, ca tare-i chipes.
-Si-n timpul asta, nevasta lui zacea bolnava?
-Da n-am stiut! Zau ca n-am stiut!
-Dar daca stiai, ce faceai?
Mai bine istoriseste-mi, cum ai aflat?

     -Pai a venit la noi o cumatra, din satul lui, de-i ceva ruda cu Iuta si l-a vazut. Atunci i-o spus tatei... si asa am aflat si eu.
-Dar el?
-Mi-e mila si de el... si de ea... e asa singur, n-are cui spune ce-l doare, n-are cine-l mângâia, ca nevasta lui zace în pat si tuseste într-una.
Fata ofta din greu, scuturând bobite ude de-a lungul obrajior. Dupa clipe de cugetare, Calugarul vorbi cu glas blând:
-Fatuca! Sterge-ti ochii si opreste-ti plânsul inimii. Caci totul în lumea aceasta... în trecerea vremilor, asa cum sunt ele... este cu chibzuiala întocmit. Si totul e spre întelepciune. De e bolnava femeia lui Geox, asta e necazul lor si numai ei împreuna, cu trairile lor... vor limpezi lucrurile si vor dezlega cararile binelui. Nu-ti cladi fericirea ta pe durerea altuia. Te-ai gândit oare, macar un pic, la suferinta ce-o pricinuiesti, unui suflet si asa bolnav?! încearca ca-n drumul tau sa aduci alinare, nu lacrimi. Si mai e ceva: ceea ce iese acum din tine catre flacau, nu e dragoste, ci numai mila... o nesfârsita mila; e buna trairea ta, e omeneasca... dar vezi, de nu încurca ghemurile. Si mai ales nu te aseza pe cararea ce nu-i a ta. Tatal tau are dreptate de-i mânios; el pazeste ca drumul sa-ti fie drept si curat... Si luminos. Tu, fatuca, striga-ti ruga catre Cel din înalt sa-ti calauzeasca pasii catre ce-i al tau, spre cel ce ti-e tie si numai tie harazit, spre iubire si temelie de viata noua. Fii linistita, ca Zalmoxe îti va auzi ruga! Si de va fi acesta Geox, ti-l va aduce în prag, cu drumurile vietii sale descâlcite, liber si curat... Si-atunci ai sa alegi cu inima ta ce vei vrea. Ai credinta si rabdare! Nu te pripi! Toate la timpul lor.
Si, mângâindu-i cositele usor, mai statu câteva clipe, apoi încaleca si luându-si înca o data ramas bun, mai zise:
-Si nu uita sa-ti iubesti parintii, caci si ei tare te au draga! Fugi de le înveseleste inima, ca tare-s amarâti.
Fata zâmbi, se întoarse si o lua la goana spre casa, parca mai sprintena... cu ceva griji mai putine atârnate de suflet.
     Calugarul pleca mai departe, dar nu-i fu dat sa mearga mult, când un calaret se apropie în goana mare si se opri în fata lui.
-Ne iarta, întemeietorule! Nevasta mea se chinuie sa nasca si-am auzit c-ai înoptat în satul nost; te roaga sa vii sa primesti pruncul si sa-l închini. Te-om omeni si te-om rasplati!
-De alta rasplata nu am nevoie decât de cea a vorbelor bune. Am sa vin! O viata se cere începuta bine... Si pretuita cum se cuvine.
Si gândind ca va trebui sa mearga si noptile, pentru a ajunge la timp, se-ntoarse din drum si porni în urma calaretului, înapoi în sat, pâna la una din case.
     Vânzoleala de femei din curte, ce intrau si ieseau agitate nevoie mare, vestea ca pruncul înca nu se ivise.
Vazându-i, gospodinele se oprira din alergat o clipa, plecând capul cu respect.
-Bine-ai venit la noi, întemeietorule! Acu-i gata... nu mai e mult. Pofteste de intra... i-o fi de folos când s-or îndesi chinurile.
Calugarul pasi în odaia în care o tânara femeie, acoperita toata de pânze albe, de numai fata i se vedea, se opintea sa scoata pruncul la lumina.
Era deja obosita, durerea i se citea în ochi...
Strângea leaturile patului cu mâinile si gemea usor; una din femei mai ridica din când în când pânzele, cercetând ceva sub ele, apoi o încuraja.
-Mai e un pic. Hai, înca o data!
Femeia se încorda iar, picaturi de sudoare îi udau fruntea... Si nimic.
Calugarul se duse la capul patului si, punându-si amândoua mâinile pe fruntea femeii, statu o vrerne tacut, cu ochii închisi, apoi zise blând si apasat:
-Faptura omeneasca, tu, femeie, ce-ai fost sorocita ca prin dragostea si durerea ta, sa dai viata... împlineste-ti menirea, spre slava Celui de Sus si bucuria oamenilor. Fie ca acest vlastar sa lasa la lumina cu îndrazneala, fara a necaji prea mult pe mama sa! Si continua cu o duiosie nefireasca parca unui barbat:
-Tu, fiule, nu te teme, ci vino sa-ti traiesti datul tau. Cu totii te-om iubi si ti-om fi aproape!
Parca ascultând, pruncul tâsni afara cu un tipat, drept în mâinile pricepute ale mesteritelor.

     II primira, îl stersera, îl învelira în scutec alb si-l detera întâi Calugarului.
Una dintre ele se duse la usa si-l chema pe tata:
-E baiat!
Calugarul îl primi pe brate si, ridicându-l în sus, îl binecuvânta, lnchinându-1 în raza de soare.
Apoi, privind mama ce zâmbea fericita dintre perini, i-l puse cu grija pe piept asa, inima lânga inima, apoi zise:
-Te-ai nascut din iubire pentru iubire. Sa fii drept, cinstit si bun. Sa fii demn si curajos, asa cum neamul nostru este! Si sa nu uiti ca dragostea de oameni este singura cale spre Lumina. Bine-ai venit!
întorcându-se apoi catre gospodarul ce sta lovit de fericire:
-O sa fie un viteaz! Sa va bucurati de el si sa-i multumiti Celui 'de Sus pentru dar. Ramâneti sanatosi!
     Si lasând femeile sa-si continue treburile cu îmbaiatul mamei si al pruncului, Calugarul iesi, luându-l afara si pe barbatul înca nauc.
Mai statu putin pâna când gândurile omului se asezara la locul lor, apoi luând cu el darul de dragoste al gazdei - o turta aurie de mei - iesi si, încalecând, îsi urma drumul.

     A doua zi, când soarele era la amiaza, ajunse la Pestera Neamului, acolo unde-si începuse si el învatatura.
Erau si acum tineri începatori - abia iesiti din aburii copilariei - asa cum fusese si el cândva.
Lasa calul în grija unuia si intra înauntru, sa-si îmbratiseze prietenii si sa se odihneasca putin.
Apoi, va urca pe Muntele Sfânt, la învatatorul lui. în timp ce-si aranja în minte si în suflet treburile, observa o oarecare neliniste, nelalocul ei aici.
„E emotia începutului", gândi, privind baietanii de 12-13 ani care-si pregateau straiul de sarbatoare sa urce si ei... sa priveasca si sa-nteleaga. Când dadu sa intre în odaia în care-l gazduisera, observa pe unul din ei ca statea trist, într-o parte, cu o sfiiciune de fata în priviri.
Era durere în ochii lui si Calugarul, simtindu-l, îi veni în ajutor; înrosindu-se de emotii ca o codana ce vorbea întâia oara cu un flacau, baiatul istorisi ca nu poate urca cu ceilalti, ca nu mai are straiele bune.
Cineva i le luase... asa ca...! Poate fusese o gluma, zise Calugarul, dar daca nu se gasira pâna acum, la plecare... deja era prea gogonata.
îi rapea baiatului bucuria întâlnirii si asa ceva nu trebuia sa se întâmple...era flacara sacrului, îsi aminti ca facusera si ei la timpul lor tot felul de nazdravanii, dar de anumite lucruri nu se apropiau.
Un gând îi încolti în minte, îl întreba pe baiat:
-îti pare rau ca nu poti urca?
-Tare!
-Dar de ce nu-ti iei hainele astea, obisnuite?
-Nu se poate... e prea mare sarbatoarea si trebuie cinstita întru totul! Straiul de pe mine e peticit si nu prea curat.
Calugarul voi sa-i arate ca nu-i chiar asa, dar se opri... daca asta simtea copilul, asa era.
-Te-ai suparat tare pe cel ce-t ai facut-o? Ce-ai sa faci când ai sa-l afli?
Pai, drept sa zic, nu m-am gândit ia asta. îs necajit ca nu pot merg si eu... poate le-o fi luat ca n-avea... poate îi vin bine... nu-s suparat pe el, da mai bine era de-mi spunea... cred ca i le dadeam au, de stiam... nu, nu-s suparat, îs doar trist... Daca Zalmoxe a « îngaduit sa se întâmple asta, înseamna ca asa trebuie sa fie... n-oi fi fost eu vrednic!
     Statea cu capul în jos si abia îsi stapânea izvorul lacrimilor.
Calugarul îl privi gânditor, apoi iesi si se-ntoarse cu straiul lui curat din traista, cel pregatit anume pentru sarbatoare, întinzându-l baiatului.
- la-l si îmbraca-l! Si, vazând mirarea si stânjeneala copilului, zise: E porunca, iar tu aici esti la ascultare... deci nu zabovi prea mult, ca uite, ceilalti deja sunt gata. Doar un brâu sa-ti gasesti, ca pe-al meu nu pot sa ti-l dau... înca. Si nu uita... sa fii bun la suflet Sa fii vrednic de straiul de întemeietor.
     Baiatul statea încremenit, cu ochii mari, privindu-l si parca ne-tnjelegând. Cum adica, dupa ce Calugarul, de care auzise atâtea, statea de vorba cu el... uite, acum îi da si straiul lui... cum se poate? Nu-i vrednic... Si vru sa zica ceva.
Dar Calugarul îl lua de umeri si-l împinse afara din odaie.
El putea merge cu straiele obisnuite, caci stia ca sarbatoarea era a sufletului si cel mai important era ca învelisul lui sa fie curat, apoi cel al trupului... dar tânarul înca mai avea de învatat.
Si mai era ceva: simtise, în adâncul fraged de ani, puterea spre iertare si iubire, ce se facea deja simtita în durerea lui copilareasca. Si îi placu. De aceea îl si iscodise atât, ca sa stie. Si-l gasise vrednic de a purta soarele pe piept.
     Zâmbi si dadu sa intre la el în odaie sa se culce, când... asa, cu coada ochiului parca, vazu în curte cum mai marele scolii, cu cativa calugari, dupa ce se sfatuisera, pornisera spre odaile tinerilor,.. Era mâhnire pe fetele lor si neplacere, iar Calugarul gândi ca ei cautau vinovatul.
Aveau dreptate... nu era ceva bun si nici obisnuit ce se-ntâmplase... trebuia certat faptasul... sa nu mai faca... Insa daca-l trimiteau acasa? Pierdea toata învatatura... Si poate ca din prea multa copilarie a facut-o.
Tot gândind astfel, privi în jur la baietanii care erau deja gata, la unui ce se tot foia nelinistit si-si aranja cuvertura, tragând-o cât mai tare, de parca... Si îi spuse sufletul ca acesta ascundea ceva.