Poveste Dacica de Andrei Vartic publicat la 15.12.2006
Poveste Dacica
Poveste dacica
Andrei Vartic - Basarabia
Impresii si pareri personale in FORUM
Se închina poetului si filosofului Alexe Rau
     "Pe-un mal al unei mari, dar tot peste noua mari si noua tari, era odata o împaratie. Si acea împaratie avea tot ce trebuie ca sa nu fie umilita de împaratii din jur: împarat harnic la asezarea tarii si destept în batalii, împarateasa frumoasa, oaste viteaza, generali corupti, primari hrapareti, soti betivi, sotii nepotolite la ocarât, poeti invidiosi, femei cucernice, calugari iluminati, tarani harnici, evrei asa cum ni-i descrie Mihail Sadoveanu în "Baltagul", hoti de drumul mare si babe cotoroante, draci si îngeri, codri la fel de adânci ca si marea din jur, munti înalti si carunti, vânat cât vezi cu ochii, orase si sate, si manastiri, si râuri pline cu peste. Si, ca în orice poveste, Bunul Dumnezeu mai daruise pe împarat si împarateasa cu un fiu, Fat Frumos.

     Era si el asa cum cere legea povestilor românesti, adica crestea într-un an cât altii în septe, era voinic, destept si milos, ba îsi facuse toate lectiile si la scoala ursitelor, gasise adica calul ce mânca jaratic, avea buzdugan mai greu decât toate buzduganele din lume si când îl arunca în sus nu cadea jos cu saptamânile, de se minuna si Sfântul Petre de puterea lui. Avea si palos pe care îl mânuia de parca era un fir nevazut, si la lupta cea veche, corp la corp, fara sabie si fara coif, ramasa de la daci, de care se temeau si romanii lui Traian, era mester mare, ca zbura peste copaci, si stânci, si râuri mai repede ca un vifor; si carte stia, mai ales cea pe care o învatase de la sihastrii din munti, cartea stelelor si a gaurilor de nimic din care se nasc stelele. Ce se mai poate adauga la aceste calitati ale lui Fat Frumos? Era barbat în toata legea si le curgeau ochii fetelor tuturor împaratilor din jur dupa el, dar si al fetelor din împaratie, ca, vorba ceea, ochiul vede si inima cere indiferent de rangul social. Cu toate astea Fat Frumos, ati ghicit, era trist, foarte trist, si nici el nu stia de ce este atât de trist. Se urca pe o stânca uriasa de pe malul marii si privea (fara rost, spuneau sfetnicii de la curtea împaratului) zarile în care nu se vedea absolut nimic si despre care cei mai batrâni marinari spuneau ca nu duc nicaieri si ca poti sa plutesti ani de zile, vieti dupa vieti, fara numar, si totuna nu ajungi nicaieri, va fi numai apa si apa, numai stele pe cer care nu duc nicaieri.

     Dar cum vine asta, tot întreba Fat Frumos din om în om, ca marea de mare ce e, nu are margini? Si, mai întreba, cum se poate ca marea sa aiba numai malul cu împaratia lor, si alte maluri sa nu mai aiba? Nimeni nu stia raspunsul la aceasta întrebare, ca, de fapt, nici nu plutise asa de departe ca sa poata sa se dea cu parerea despre nesfârsituri, fiindca asa le erau corabiile în acea împaratie, mici si încete, facute pentru a prinde peste lânga tarm si a se razboi cu vecinii, si nu pentru a descoperi capatul marii si tarile de dincolo de mare. Asa ca feciorul de împarat venea zilnic pe stânca de la malul marii si privea departe-departe, în gol, fara a se gândi la ceva. Dar uneori era saltat de un impuls venit din interiorul lui, si parca disparea, i se parea ca-i o sfera uriasa de ceva straveziu si bun, în care se învârt planete si sori, i se parea ca el este beatitudinea însasi, dar asta era o stare care trecea foarte repede, uneori mai repede decât un ciripit de vrabie, si întotdeauna la final venea si întrebarea despre nesfârsirea marii.
     El încerca sa înteleaga atunci cum vine asta, ca marea de mare margine n-are, ca dincolo de mare nu exista, nu-i si gata, si asa cum nimeni nu putea sa-i raspunda nici la întrebarea despre capatul lumii si despre ce este dincolo de acel capat, tot asa si apa din fata lui nu avea, adicatelea, nici sfârsit, nici început, iar rostul ei, adica a nesfârsirii de apa, asa cum auzise din batrâni, era sa împuterniceasca zi de zi partea buna, luminoasa a omului, fiindca, asta e taina vietii celui care se naste si moare, lumina din lumile de dincolo la care în viata asta nu putem ajunge. Numai nesfârsirea care nu poate fi cunoscuta prinde viata si moartea, ca si cuiul lui Arvinte, de alt rost al omului decât cel al necuvântatoarelor, numai lipsa capatului si a începutului îl face pe om sa priceapa cât de mici sunt maririle lumesti si cât de înalte sunt mila si bunatatea cu care Bunul Dumnezeu a miluit fiece fiinta omeneasca.

     Deci, tot ca în poveste, într-o buna zi, Fat Frumos, care, uitasem sa va spunem, era si unicul mostenitor al tronului, a auzit o voce de pasere maiastra cuvântând dintr-un brad maret, verde-n orice vreme, ce crestea pe acea stânca, asa cum spune despre brad si B. P. Hasdeu. Paserea, asa s-a auzit de la oameni, devenea ba zâna de o frumusete nepamânteasca, ba glas nevazut ce cânta jalnic dintre cetini privind peste gradini, ca în cealalta doina a lui Eminescu. Oricum, toti sunt de acord cu faptul ca anume maiastra îi spuse lui Fat Frumos ca drumul este leganat de pustiuri, ca marea se termina-n râuri de râuri, ca cerul este oglindit de pamânt, asa cum frunza este metafora plopilor fara sot, chiar daca o scutura vântul, risipind-o, soarele de pe cer uscând-o, râmele ducând-o iar în huma, si, deci, aici este cumpana, glasuia maiastra - marea din fata ta are capat, asa cum viata frunzei are capat, si la capatul marii este o împaratie mult mai rasarita ca împaratia lor, fiindca acolo, asa e povestea, strugurii se coc pe vita de vie anul împrejur, iarna viscolul nu aduna troiene si lupii nu urla a pustiu, iar pe stânca de la malul marii, ca avea si acea împaratie o stânca, sede zi de zi fata împaratului, Ileana Cosânzeana, frumoasa frumoaselor de pe lume. Cum a spus asa a si disparut acea pasare, de fapt unii spun ca a fost o naluca în chip de pasare maiastra, o rezonanta a sufletului cu tainele la care omul nu are acces.
     Nici nu a disparut bine maiastra, ca Fat Frumos a si înteles de ce a deprins atâtea îndeletniciri si împuterniciri, de ce este asa de voinic si destept, de ce a cunoscut mila si ne-iubirea de sine, de ce a învatat matematica si geometria, si unde mi se duce la Împarat si-i zice sa-i dea voie sa construiasca numaidecât o corabie, si înca una cum nu se mai vazuse prin acele locuri, - avea si proiectul desenat pe o coala de hârtie - ca el stie ca marea are capat si ca la celalalt mal este o împaratie mai rasarita ca a lor, si ca împaratul de acolo are o fata frumoasa, el stie precis ca acea fata este frumoasa frumoaselor de pe lume, si el vrea ca acea fata sa-i fie mireasa. Da, ca în poveste, totul se învârte pe firul cu neveste.

     De unde avea proiectul nimeni nu stie, - corabia era într-adevar o minune a lumii, dar nu asta era problema, ci faptul ca împarateasa (stiti doar povestea cu Maria Voichita si Bogdan al ei, si cu Maria Rares si Petru al ei, ca si Bogdan, si Petru aveau, adicatelea, un singur tata) nu vroia nici în ruptul capului sa-si lese odorul sa plece. Cât a plâns, cât si-a rupt parul din cap, cât si-a frânt mâinile, nu a fost chip sa-l convinga. Fat Frumos a construit minunea de corabie în numai câteva zile, ca în povesti (si noi chiar în poveste suntem!), o corabie mândra, înalta ca vârful Moga din Cindrel, prelunga ca o scrumbie de Dunare, rapida ca sagetile getilor, de care vorbeste si Ovidiu în "Tristele" sale.

     El a echipat-o cu cei mai buni marinari, a cautat în munti pentru drumul lung pe care-l avea a face si un duhovnic din cei cu plete albe, dar a mai luat pe corabie si vestiti feciori ai împaratiei, ca sa aiba cu ce se mândri când s-a aseza la masa cu împaratul de dincolo, sa fi fost de toti peste o suta de oameni, unii zic ca, urmând niste legi din vechime, au urcat pe acea corabie anume108 oameni. Apoi el a împlut camarile cu apa si mâncare pentru foarte multe zile, unii vorbesc de trei sute saizeci de zile, s-a gândit si la zilele cele urâte ale omului, ca de urât, vorba lui Creanga, nu scapa nimeni, si a luat pe corabie si câtiva lautari vestiti, ca nu doar grecii lui Iason îl luara pe Orfeu când s-au dus dupa lâna de aur (Orfeu, fie spusa si vorba asta, tot trac de al nostru era) si, cu voia lui Dumnezeu, în bataia tunurilor împaratesti si cu plânsul mamei sale, împarateasa, dar si a mamelor celorlalti feciori, dus a fost.
     Amu, cât au plutit si unde au plutit nu se stie. Unii ziceau ca au plutit o mie de zile, si apoi au pierit într-o furtuna, altii ca numai o zi, dar a fost una mai lunga decât o mie de zile, ca Dumnezeu a rânduit si asemenea zile, asa cum ia rânduit si lui Socrate jele pentru tipatul Alkionei. Unii, dimpotriva, strigau, dar numai seara, la cârciuma, ca Fat Frumos si oamenii lui nici nu au plutit peste mare, ci s-au dus la un împarat vecin si s-au dat în dezmat cu fetele de acolo pâna s-au stricat cu totul. Altii, mai atenti, spuneau ca nu e bine sa vorbim de rau pe cei care, poate, mai plutesc pe nemarginile marii, e bine ca tara sa astepte, fiindca, iata, nici o viata de om nu a trecut, si cum pot vorbi de rau pe Fat Frumos, care în viata lui, stiuta de toata împaratia, era si învatat, si milos, si voinic, si nici înfometat de cele lumesti nu se aratase. Oricum, peste foarte multi ani, când în acea împaratie se schimbase multi împarati si împaratese, când si împaratia ba crescuse, ba se micsorase, când si de plecarea lui Fat Frumos pe mare se pomenea doar în unele povesti, si multe altele se primenise dupa rostul vremii, în portul cetatii de scaun, alaturi de preafrumoasele vapoare de croaziera, a ancorat, de fapt s-a lipit tihnit de un chei marginas, o mica corabie cu pânze, batuta de vânturi si ploi, arsa de soare si argintata de luna.

     Corabia, spun batrânii mateloti, ca si asta s-a întâmplat tare demult, a ancorat mai mult singura, fara sa fie anuntata de cineva, fara sa fi strigat cineva de pe catargul ei, iar pe puntea de sus se putea vedea doar un batrân cu o barba uriasa, sezând pe un scaunel micut, de numai vreo zece centimetri înaltime, asa cum îl stim de la daniil Sihastrul si de la Gânditorul de la Hamangia, privind tacut peste departarile marii. Câtiva tineri s-au urcat pe corabie, au încercat sa stea de vorba cu batrânul, dar el sedea nemiscat pe scaunelul lui, de parca era venit de pe alte tarâmuri, privirea îi era dusa în departarile marii, nu se misca, nu raspundea la întrebari, si tinerii, fermecati de aceasta
nemiscare magnifica, au hotarât sa stea si ei nemiscati în jurul lui mai multe zile si nopti, cât a putea fiecare, ca, li se parea, anume spre aceasta actiune, sau, mai repede, non-actiune, îi îndemna toata faptura batrânului. În cele din urma, se spune, batrânul a început sa vorbeasca fara a se clinti din nemiscarea lui:
     - Pluteam, pluteam si, deodata am înteles ca nu mai aveam nevoie de pânze si nici de vâsle, fiindca marea devenise o curgere imensa de apa, un rau fara maluri, totul curgea si corabia curgea împreuna cu nesfârsirea de apa, asa ca am dat jos pânzele si am strâns vâslele, si am plutit, când mai repede, când mai încet, când trecând prin adevarate vijelii, când prin ape tihnite, când ziua, când noaptea, dar mereu fara stele pe cer, uneori prin adevarate terciuri de întuneric, alteori prin zile de o seninatate de cristal, desi soare pe cer parca nici nu era. Dar de la un timp nici pe astea nu le mai observam. Dormeam, mâncam, ascultam muzica lautarilor si priveam în departare poate cumva-cumva s-o zari vreun capat de pamânt. Însa peste 30 de zile ni s-a urât de plutirea asta care nu mai avea capat, de fapt nici nu ne mai interesa unde ne ducea valul si de ce nu se mai vedea capatul plutirii noastre. Am început sa ne certam înde noi, sa ne batem, sa ne taiem cu sabiile, sa ne scuipam si sa ne înjuram de parca eram un grup de boschetari jalnici. Fat Frumos, capitanul si duhovnicul abia ne opreau sa nu ne ucidem cu totul si sa nu ne aruncam unii pe altii în mare. Peste 60 de zile, dar poate peste 600 de zile sau 600 de ani, ca nimeni nu mai numara nici zilele, nici anii, nici veacurile, ni s-au urât toate cântecele lautarilor. Dar si ei, se vede, se istovise de atâta cântec si de atâta plutire, ziceau din laute a lehamite.

     Si într-o zi i-am aruncat în mare, probabil chiar ei ne rugasera sa-i aruncam în mare, ca nu am auzit tipetele lor de disperare atunci când i-am aruncat. Peste 90 de zile s-a terminat apa de baut, peste alte 30 de zile am început sa ne batem ca nebunii de la apa pe care o strângeam în pânzele corabiei din roua si ploi. Înca peste 30 de zile ni s-au terminat toate rezervele de hrana si peste alte 30 de zile nu mai aveam puteri sa prindem nici pestii marii, fiindca si aceia se vede ca disparusera. Nu ne mai spalam, nu ne mai tundeam, nu ne mai taiam unghiile. Nu mai vorbeam, ci doar mârâiam, iar noaptea unii din noi urlau ca lupii la Luna.
     Si atunci am început sa ne mâncam unii pe altii. Cei mai puternici îi mâncau pe cei slabi. Cei care se trezeau dimineata mai puternici, si asta se vedea de la o posta, îi înjunghiau pe cei mai slabi, si cei slabi nici macar nu se împotriveau. Nu mai stiam cine e capitan si cine este marinar. Nu mai deosebeam care din noi e duhovnic, si care e Fat Frumos. Ne pierdusem numele si înfatisarile. Demult nu ne mai spalam, demult nu mai purtam haine, demult nu ne mai tundeam barbile. Cei mai puternici îi ucideau pe cei mai slabi si îi mâncau. Nimanui nu-i era jele de cel mâncat. Nu aveam nevoie de nici o competitie ca sa-l vedem pe cel slab, sau sa-l alegem pe cel puternic. Cel mai puternic se vedea si asa, dupa mers, dupa felul cum urina în apa marii, dupa cum mârâia sau dupa cum sarea ca sa se dea huta pe funia catargului principal. Si toti cei ramasi în viata se însirau pe punte de la sine în fiece dimineata dupa puterile care le mai ramasera. Si cel de la coada era ucis si mâncat, si cei puternici mâncau partile cele mai bune, iar cei mai slabi lingeau oasele. Si tot asa pâna când din cei o suta si ceva de feciori am ramas numai noua. Eu eram al noualea, si trebuia sa fiu mâncat. M-am asezat pe acest scaunel, adus pe corabie de duhovnicul cel de la munte, nu ma gândeam la nimic, nu ma temeam de nimic, asteptam neclintit, fara sa ma împotrivesc, ca sa mi se împlineasca destinul...
     Si atunci s-a vazut pamântul, ba mai întâi s-a vazut o stânca uriasa pe care statea o fata frumoasa, cea mai frumoasa fata pe care am vazut-o vreodata. Ea ne facea voioasa din mâna, corabia noastra a încetinit, curgerea a dus-o încet în portul împaratiei unde ajunsesem. Toata împaratia, cu împaratul si împarateasa, si cu fiica lor, ca ea ne facuse semne de pe stânca, ne iesise în întâmpinare, cu steaguri, cu armata, cu batai de tunuri si de clopote, cu mic si mare, ca nu mai vazuse asemenea corabii ca a noastra, înalta ca muntele Mogu, prelunga ca o scrumbie de Dunare, nu mai venisera nimeni de pe mare la ei, pentru ei marea nu avea capat si nici alt tarm decât al lor.

     Ne-au întâmpinat cum le era obiceiul, adica cu pâine si sare, cu muzici, cu flori, cu baitei îmbracati în haine de marinari si fetite în costume nationale. Dar noi eram asa de flamânzi si însetati, sufletele noastre erau asa de pierdute de nesfârsirea plutirii pe mare, trupurile noastre erau asa de buboase si însângerate, barbile noastre erau asa de salbatice, ochii nostri atât de fiorosi, nimeni din noi nu mai stia cum îl cheama, cine este si de unde vine, nimeni din noi nu mai stia a vorbi. Deci, atunci când am coborât pe tarm, ne-am repezit ca hienele cele mai flamânde la bucatele cu care fusesem întâmpinati, ba unii din noi s-au repezit si la femeile din preajma, bulucindu-se si pocnindu-se, ba mai loveau si mârâiau si la oamenii acelei împaratii asa cum ne obisnuisem pe corabie... La un semn al împaratului toti camarazii mei au fost ucisi pe loc si doar eu, fiindca eram cel mai istovit dintre toti si ramasesem mai în urma, am fost lasat în viata, dar asta, cum am aflat mai târziu, la rugamintea fetei împaratului, ca i se facuse mila de mine. Am fost spalat, tuns si îmbracat în hainele locului, mi s-a dat de baut si de mâncat, am fost lecuit de bolile trupului si ale sufletului de cei mai buni vraci. Asa ca încet-încet pornirile mele animale s-au stins, nu mai mârâiam si nu mai urlam ca lupii, am început sa scot si câte un cuvânt. -

     - - Fata împaratului statea lânga mine zi si noapte, încerca din rasputeri sa ma omeneasca, dar asa si nu am putut sa-mi amintesc cine sunt, de unde vin, ce caut în acea tara. Apoi fata a disparut de lânga mine, am ramas cu slugile, care spuneau ca ea s-a maritat cu feciorul unui împarat vecin, si asa tara lor a devenit de doua ori mai puternica fara nici un fel de razboi. Într-o zi am observat pe geam stânca de pe malul marii si stânca ma tragea spre ea ca un magnet, si mi-am cerut voie de la tânarul împarat sa stau pe acea stânca. Am gasit pe vârful ei si un loc lustruit, m-am aciuat în el si acolo stateam, uneori zi si noapte, si priveam tacut în zare, fara sa manânc, fara sa beau, fara sa ma misc.
     Încet-încet am albit, barba devenise culcus al vrabiilor din preajma, uneori se ascundeau în ea si roiuri de albine ratacite, eu-l meu se topise cu totul, uneori mi se parea ca sunt pamânt, uneori mi se parea ca sunt mare, alteori ca sunt o curgere fara capat sau o sfera stravezie în care plutesc miliarde de planete si sori.

     În una din zile fiul acelei fete de împarat, sa fi avut vreo 14 ani, a venit pe stânca, lânga mine, a stat alaturi de mine o zi întreaga, ca doar el ma mai vizita din când în când, a privit împreuna cu mine în zare, apoi, la asfintit de soare, mi-a spus ca sederea mea pe stânca nelinisteste poporul, unii spun ca au visat o tara de basm la capatul marii, în care vapoarele sunt de o suta de ori mai mari decât corabia cu care venisem, ca ei, adica tatal lui, Împaratul, si mama lui, Împarateasa, au reparat corabia mea, i-au împlut camarile cu hrana si apa, si ca ar fi bine sa ma îmbarc în ea, si sa plec de unde am venit. Nu am zis nici da, nici ba, iar fiul împaratesei m-a luat de mâna, m-a dus pâna la corabie, nimeni nu era în port ca sa ma petreaca, copilul m-a ajutat sa urc, mi-a aratat ce si unde sta, a învârtit cu placere si cârma cea mare, a atins si catargul cel uscat de vreme, iar la despartire m-a îmbratisat, chiar si o lacrima ia curs pe obraz... -

     - Am plutit în nestire foarte multe zile si nopti, foarte multi ani, mai multi decât poate numara omul, nu m-am împotrivit furtunilor, nu m-am împotrivit durerilor, si asa am înteles de la un timp ca de fapt pluteam dus de un curent puternic, de curgerea unui rau fara maluri. Sedeam zi si noapte pe punte si într-o zi au aparut stele pe cer, Soarele si Luna, si mi-am amintit ca mai plutisem pe o asemenea curgere, cu zile senine ca si cristalul si nopti negre ca pacura, mi-am amintit si de cei o suta de tineri care ne pornisem, condusi de un Fat Frumos, spre o tara care trebuia sa fie dincolo de mare, de felul cum ne-am salbatacit de atâta plutit si urât, apoi si de lipsa apei si a mâncarii, cum ne mâncam unii pe altii, cum ne-am uitat si numele, si anii, cum am ajuns în tara de dincolo de mare, cum au fost ucisi ultimii mei camarazi, cum am fost spalat, hranit si lecuit, cum am stat nemiscat pe stânca pâna am devenit o parte a stâncii, si cum am ajuns sa plutesc singur pe aceiasi corabia dus de apele aceluiasi râu care, acum, plutea de la sine în directie inversa. Într-o zi am vazut o stânca, apoi acest pamânt, acest port, corabiile de o suta de ori mai mari ca aceasta corabie a mea, acesti oameni, aceasta împaratie, nu stiu cum ma cheama, nu stiu câti ani am, nu stiu cine sunteti, nu stiu ce limba vorbiti, simt doar ca sunt foarte batrân, ca sunt la capatul puterilor mele pamântesti, si va rog, fratilor, sa ma duceti pe vârful acela de stânca, si sa ma lasati acolo, sa ma usuce vântul si soarele, sa ma albeasca Luna si ploaia. Iar când voi muri, si zilele astea sunt aproape, va rog sa ma lasati tot acolo, ca hrana a corbilor si a furnicilor, pâna ce si din oasele mele s-a alege doar o plutire a frunzei în vânt.

     Cei care au ascultat pe acel batrân, ce mai puteau face? Doar sa-i îndeplineasca ultima vrere si sa nu uite povestea lui. Iar noi încalecam, fratilor, pe o sa, ca ne sta mai bine anume asa, numai ca sub ea nu sta un cal, ci un val, ca cine urmeaza valul sprijina malul, adica pune si omului si valului hotare si asa omul se naste si moare fericit doar pe malul sau, care nu poate dainui daca nu e strajuit de muntii cei carunti, fiindca marea face legatura cu sub-pamânturile, iar muntii îl leaga pe om de înaltimile cerului, si malul se leaga de munti, si muntii se leaga de cer, si nu mai trebuie sa pleci din tara ta ca sa cunosti rostul vietii, doar prin semintia ta te mântui, prin cei care se nasc dupa tine, asa cum spunea si grecul Heraclit, pentru acelasi destin".

     Aceasta poveste am auzit-o într-o noapte ploioasa si rece într-un cort minuscul asezat la poarta cetatii Sarmisegetuza, la cota 1045. Vântul gemea din fagii cei nalti, tunetele ne striveau auzul, fulgerele straluminau zidaria dacilor, dar eram mai multi acolo, cei mai multi eram din Basarabia, îngramaditi unul în altul, unii trageau si câte un gât de palinca tare, de la munte, iar cel care povestea, un om al locului, de fapt un necunoscut care zicea ca îl cheama Vasile Lupu, de jura ca a auzit aceasta poveste de la pastorii din muntii Suryanului si ai Cibinului. Atunci când stau la focurile lor de noapte din preajma cetatilor de la Gradistea de Munte, Tilisca, Craiva, Moigrad sau Capâlna, ciobenii îsi spun asemenea povesti pâna dupa miezul noptii, si minunea e ca de pe crestele cele înalte ale muntilor lor ei vad uneori, în zilele senine, acea mare unde s-or fi putut întâmpla cele relatate mai sus.
Redactia Agero - Copierea neautorizata a acestor articole fara citarea AGERO si a autorilor va fi sanctionata juridic