Lumea dupa potop de Cristina Antonovici publicat la 19.11.2011
Lumea dupa potop
     Fiecare loc de pe Pamânt vorbeste azi despre trecut, prezent si viitor. Fiecare om poarta cu sine, constient sau nu, istoria omenirii, istoria planetei si a stelelor de pe cerurile pe care le priveste cu bucurie si poate, de multe ori, cu nostalgie.
Cândva fiecare om s-a plimbat printre ele, a trait îngemanat cu ele, a venit dintre ele aici, pe Pamânt, sa învete din tot ceea ce îl înconjoara cum sa-si continue drumul mai departe, ajutând la rândul sau – tot asa cum este si el ajutat.

     Lumea de prin locurile în care traim acum stia bine în trecut ca era coborâtoare din cunoastere multa: multa si profunda. Dorea sa nu-si piarda puterea si rabdarea de a-si întelege profunzimile, dar nu se putea împotrivi devenirilor. Nici nu dorea acest lucru.
Omul era pe Pamânt ca sa învete sa faca lucruri care îi erau usoare, dar si lucruri care îi erau grele.
Venise pe Pamânt si se obisnuise mai întâi sa traiasca, adaptându-se tuturor celor de aici si primind mult ajutor sa înteleaga timpurile care îi vor veni în cale, sa le traiasca si sa le faca fata cu toata experienta pe care o acumulase pâna atunci.
Omul fusese maestru creator cu mintea sa si acum venise vremea sa creeze cu mâna sa.
Fusese vazator mai cu seama cu mintea sa si acum trebuia sa se obisnuiasca sa vada lucrurile cu ochii sai. Fusese întotdeauna ascultator de glasul armoniilor universale, unde sunetele cerurilor si pamânturilor, tuturor vietatilor de pretutindeni îsi împleteau mereu simfoniile; aceleasi simfonii trebuiau acum cunoscute din miscarea – si nu din fiintarea lor.
Trebuia ca omul sa simta totul, sa traiasca cu toate, sa aiba grija de toate. Trebuia sa-si foloseasca experienta, asa cum era ea, si sa se lupte cu el însusi sa-si recupereze puterile si cunoasterile, dupa ce si le va pierde de tot si va ramâne doar cu impresia ca le-a avut cândva.

     Daca Batrânii din vechime, care ramasesera printre oameni înca, îi învatau tot ceea ce se putea învata din cele uitate acum de oamenii obisnuiti, si ei, la rândul lor, trebuiau sa lase cunoasterea lor în lume – spre a ramâne sprijin, ajutor, atunci când timpurile aveau sa le ceara.
Batrânii – sau Mosii, cum mai erau numiti – îi învatau pe oameni si cum sa traiasca, si cum sa lase Mostenire ceea ce le ofereau ei lor, acum.
„Acum” era vremea aceea în care Mosii mai erau înca în lume, caci ei toti spuneau ca vor pleca, atunci când avea sa le vina si lor vremea.
Stiau bine unde vor pleca si mai stiau bine ca, de acolo unde vor pleca îi vor veghea pe oamenii ramasi în urma lor, pe oamenii ramasi în rândul „lumii”.
     Mosii erau stravechii coborâtori din vremurile pe care oamenii de rând nu si le mai aminteau exact, dar erau convinsi ca tot ceea ce le spuneau ei era adevarat: simteau cu tot sufletul lor, cu toata încredintarea lor acest lucru. Si daca erau încredintati ca asa stateau lucrurile, îsi ascultau sufletul si descopereau ca stiu sa faca multe lucruri pe care nu le învatasera clar de undeva, cu amanunte care nu erau cuprinse în vreo învatatura pe care o primisera de la maiastrii satului.
     Orice om primea învatatura din familia sa. Învata sa faca tot ceea ce putea face un om în lumea sa, indiferent daca era femeie sau barbat.
Dar învatau deopotriva ca erau vremuri în an în care femeia facea mai bine treburi femeiesti, si alte vremuri în care barbatul facea mai bine treburi barbatesti.
Erau vremuri în care toti puteau face orice, laolalta, dar numai copiii aveau puterea sa aduca ceva nou, în timp de vârstnicii satului (care erau batrâni si ei, dar îmbatrâniti ai vremurilor lor scurte, si nu coborâtori din vremurile cele stravechi) ascultau copiii si întelegeau ce spuneau ei, pentru ca aveau învatatura de a-i asculta de la Batrânii lumii lor.
Erau vremuri în care barbatul si femeia aveau forta necesara sa-si creeze o familie: o vreme în care obisnuiau sa traiasca împreuna, si alta vreme în care traiau lucrând fiecare dupa forta si cunoasterea lui; dar nu uitau niciodata sa-si spuna ce au trait, ce au facut. Apoi se sfatuiau si învatau unul de la altul cum sa faca mai bine fiecare lucru astfel sfatuit.
Când venea vremea lucrului facut împreuna, vedeau cât si-au însusit reciproc din cele luate unul de la altul si mai faceau apoi câteva lucruri împreuna.
Vârstnicii satului urmareau, lucrând pe lânga ei, cum realizau cei tineri toate cele învatate.
Apoi le ofereau învoire sa se ia cu întelegere. Sa umble în lume împreuna, sa aiba copii si sa-i creasca în pace si întelepciune.
Crescuti astfel, copiii veneau sa umple cu rasuflarea lor viata parintilor.
Mama si copilul rasuflau împreuna din prima clipa a vietii lor, rasuflarea unuia mergea catre rasuflarea celuilalt, iar tatal privea si cuprindea cu rasuflarea lui sufletele legate astfel de el.
     Oamenii stiau ca rasuflarile fusesera mult mai puternice cândva. Rasuflarea era si lumina care curgea odata cu respiratia.
Lumina era de mai multe culori, dar în copilarie si mama, si copilul aveau luminile verzi: luminile verzi mergeau una catre curgerea luminii celuilalt, curgeau de la ceafa catre ochi si se împlineau una pe alta, cuprinzându-se reciproc, amestecându-se reciproc când stateau fata în fata.

     Tatal privea catre viitor, iar mama privea catre trecut. Copilul, pâna când crestea, privea când catre viitor (privindu-si tatal), când catre trecut (privindu-si mama).
Daca pâna la iesirea din copilarie învata astfel si de la mama, si de la tata, dupa ce privirea i se limpezea bine de tot, el devenea ori fata, ori baiat, si îsi urma astfel drumul vietii sale. Adica privea acolo unde îl ducea sufletul sau de fata sau de baiat.
Privirea copilului se limpezea cam atunci când facea 6, sau7, sau 8 primaveri, dar nu mai mult si nici mai putin de atâta.

     Tot atunci privirea mamei slabea, dupa ce în vremea dintre nastere si limpezirea ochilor copilului sau ea avea privirea cea mai profunda, mai limpede si mai clara.
     Batrânii spuneau asa: paturile de lumina ale omului sunt multe. Sunt multe si sunt colorate. Au muzici diferite, au puteri diferite. Si paturile cu lumina cea mai frumoasa – argintie sau aurie – sunt cele mai de sus paturi ale omului, dar cu ele omul nu se naste, ci doar zânele, ursitoarele, le tes si le aseaza în jurul mamei.
Caci ea trebuie sa fie purtatoare de forte sa nasca si sa creasca fatul, sa-l alapteze, sa-l îngrijeasca. De aceea fortele ei trebuie sa fie, si sunt mari.

     Si când copilul ei poarta cu sine 6 – 8 primaveri, când iese astfel din greutatea întelegerilor vietii lui, mama îi leapada paturile împrumutate de mult, de la ursitoare, de la copil. Copilul este acum simtitor si bun ascultator, îsi ia paturile cele înalte de la mama sa si începe sa si le poarte cu sine prin lume. Asa devine el un om adevarat.

     Oamenii traiau în comunitati mici, rasfirate la poalele dealului sau muntelui, la adapost.
Marirea comunitatii se facea în exteriorul ei sau, daca o familie avea destin de întemeietor, batrânii învatau oamenii – adulti si copii deopotriva – cum sa o faca si cum sa supravietuiasca singuri, pâna când alte familii noi veneau sa li se alature treptat.
Lumea stia ca omenirea se va înmulti si va vedea cum, treptat, se nasc tot mai multi copii într-o familie.
Batrânii plecau târziu din viata lor – si totusi cu mult mai devreme decât Mosii, cu mult mai devreme decât se petrecusera lucrurile în generatiile trecute.
Astfel încât asezarile cresteau si oameni se bucurau de ele. Aveau cu totii – tineri si batrâni – nevoie de curaj sa înfrunte schimbarile vietilor lor, vazându-le cum treptat se împlinesc toate dupa spusele Mosilor.
Iar Mosii spuneau înca lucruri si mai serioase, pe care le luau în seama cu totii în serile lungi de iarna, când se întâlneau la vorba mai mult decât oricând în timpul anului.

     Când primele ierni ale întemeietorilor de asezari erau grele, ei se întorceau în vechea asezare, în familia de care se despartisera, acolo unde – de la plecarea lor – satul construise imediat camere în plus la casa veche, primitoare pentru ei.
Era o munca a satului, întreg satul contribuia la ridicarea gospodariilor, în noua asezare. Fiecare asezare avea „puiul” ei, si fiecare se înrudea îndeaproape, la începuturi, doar cu una singura, aceea din care provenea. Cu vremea însa, asezarile s-au înmultit, dar si greutatile pe masura vremurilor; ajutoare veneau însa din toate partile care auzeau de întemeierea unei noi asezari, si se înrudeau astfel mai multe unele cu altele.

     La stirile astfel duse si aduse contribuiau mult Calatorii – ajutatori învatati de Mosii stravechi cu toate tainele cunoscute de ei din lunga lor experienta.
Calatorii care aveau misiune de învatatura si lucratura de la Mosii din creierul muntilor plecau în satele din vai în Ziua Mijlocului de Vara si îsi duceau din nou drumurile catre Mosi, acolo unde învatau din nou si, în Ziua Mijlocului de Iarna porneau din nou la drum – de la Mosi catre oamenii din vai. Le duceau învatatura, dupa cum le purtasera cerinta, la ultima lor calatorie. Asa dupa cum curgeau vremurile, mai grele sau mai usoare, chiar Mosii cutreierau lumea pentru a da ajutor dupa puterile lor. Calatorii care mergeau spre miazanoapte, unde iarna era mai grea si viata oamenilor dupa vreme, erau mai des însotiti de Mosi.
Cei care plecau spre Miazazi erau mult mai rar însotiti de Mosi: numai daca învatatura proprie le dicta, sau daca Mosii aveau si ei misiuni catre altii, din alte locuri, sau daca misiunile Mosului cu Calatorul le cerea neaparat acest lucru.
Calatorul stia în sinea lui când venea vremea sa fie însotit de Mos.
     Fiecare Calator era sub învatatura a cel putin doi Mosi: unul de soarta si unul de loc.
Soarta Calatorului numara vietile ca zilele: multe si tocmite întotdeauna sa ajute oamenii, indiferent unde se nastea si numai acolo unde Mosii pamânturilor îl conduceau, catre nevoia oamenilor.
Mosul de soarta era unul stravechi întotdeauna, coborâtor din vremurile de dincolo de potop: din vremurile de mult uitate, de care numai ei îsi aduceau aminte.
Mosul acesta avea multi Calatori, din lumea larga, legati de soarta lui. Sau, altfel spus, multi Calatori aveau soarta legata de un asemenea Mos.
     Nimeni nu prea stia bine ce fac ei în viata lor retrasa, Mosii stravechi, doar Calatorii stiau. Multi oameni din vai stiau calea catre Mosii pamânturilor, dar numai pâna la un punct.
Calatorii veneau din lume si erau îndrumati de localnici catre Mosi, considerându-i pe Calatori ca fiind si ei din rândul Mosilor.
Dar numai pentru ca aveau învatatura multa – Calatorii stiau ca nu este de ajuns sa fie si Mosi. Poate ca soarta îi pregateau sa fie cândva, în eternitate, Mosi – asa cum Mosii îi învatau sa stie ca fiecarui om, oricât de multi erau în lumea larga, si înca si mai multi în multe alte lumi – îi venea rândul sa fie Mos.
Nu era nimeni sa scape de asta, si nimeni nu voia nicidecum sa scape. Dar Calatorii ajungeau sa stie cândva, în viata lor, cât de grea era viata Mosilor, cât de multa raspundere era purtata pe umerii lor – de multe ori destul de fragili – asa cum fiecare vedea, la rândul lui.
Fiecare Calator cunostea viata Mosului sau de soarta, si nu numai din vazute, ci pentru ca în mintea lui îsi vedea de mic copil si Mosul de soarta, si Mosii de loc: putea avea un Mos de loc – în locul unde avea sa traiasca, sau mai multi Mosi de loc, daca rostul vietii sale era sa mearga în mai multe locuri de-a lungul ei.
Îsi vedea soarta treptat si îsi cunostea rostul în lume. Îsi cunostea vietile dinainte si simtea bine cum i se vor aseza oamenii si drumurile ca sa poata rostui toate sarcinile, asa cum fusesera rostuite ele de la facerea drumurilor întregii lumi.
Pleca în lume de foarte tânar, din familia sa, de pe meleagul natal, si mergea fara gres acolo unde îl duceau firele inimii. Stia cu ce oameni sa se întâlneasca, simtea cu cine sa se îndemne la drum sau sa îsi ia singur drumul în piept, daca soarta îi era data asa

     Calatorii ajungeau în sate pe carari numai de ei cunoscute. Unele parti de drum le cunosteau si oamenii asezarilor si puneau în caile Calatorilor casute speciale de calatorie, facute dupa asemanarea caselor lor. Le umpleau cu lucruri trebuincioase lor, puneau provizii în locurile speciale lor, uscate si racoroase, întretineau podete pe ape si întarituri în munte, pentru pastrarea drumurilor bune.

     Calatorii apreciau eforturile facute în felul lor: Mosii îi învatau în primul rând sa primeasca darul de prietenie si buna cuviinta al oamenilor, caci Calatorii aveau în primul rând dorinta sa dea fara sa primeasca nimic în schimb. Erau cei mai priceputi oameni dupa Mosii stravechi si duceau învatatura lor oamenilor, ajutându-i sa învete la rândul lor sa faca lucrurile perfecte.
De aceea Calatorii primeau darul celor din asezari cu bucurie, dar nu plecau pâna ce nu curatau casuta de praf si de resturile sederii lor acolo. Taiau lemne si le rânduiau frumos dupa cum le gasisera, la rândul lor; reparau acolo unde era cazul: acoperisuri, ziduri, garduri – mai cu seama primavara, când multe erau stricate de viiturile din munti, oricâta grija era pusa în alegerea locului, de catre sateni. Culegeau poame si puneau în locul celor mâncate de ei; coseau, teseau, împleteau, reparând si obiectele aflate în casuta. Faceau oale si ulcele pentru gatit si mâncat, faceau linguri de lemn si obiecte marunte de trebuinta în casa. Framântau si coceau paine sa aiba la drum si lasau pesme?i pentru cei care aveau sa vina în urma lor. Si apoi plecau din nou la drum.
     Ajungeau primavara la oameni, atunci când Anul Nou începea cu primele lucrari pentru hrana oamenilor, pentru cursul lui. De multe ori rostul Calatorului era sa ofere ajutor noilor asezari, unde ajungeau luând în drum oameni din satul de capatâi, sa-i duca acolo pentru o lucrare de ajutor: fierar, tâmplar, sau orice alt maiastru, de obicei batrân al satului, caruia îi dadea învatatura în plus, trimisa de Mos, pentru satul lui – dar mai ales pentru satul pe care îl nasteau sau întareau cu totii, atunci.
     Calatorul ducea animale cu el, ducea lucruri facute cu maiastrul satului, acela care putea sa se ocupe în acel moment.
Uneori Calatorul era însotitor al unei noi familii, pe care o înzestra cu învatatura înainte de plecare, o dascalea pe drum si o ajuta sa se instaleze odata ajunsa la noua asezare.
Munceau cu totii cât de mult puteau, pâna la plecarea Calatorului.
El ducea cu sine la Mos tot ceea ce fusese neclar pentru oamenii din calea anului aceluia: tot ceea ce nici oamenii nu pricepusera si nici el nu stiuse a-i lumina pe loc.
Aveau orientare, dar nu puteau face un lucru oricum: el trebuia facut pâna ce fiecare om ce-l sustinea simtea ca nu mai are ce îmbunatati acolo.
Si daca ceva era simtit ca imperfect, dar nu aveau nici unul raspuns complet, Calatorul era dator sa duca Mosului nedumerirea si aduca de la Mos, în anul ce avea sa vina, raspunsul si mânuirea de tot a lucrului neterminat din an.