Al Patrulea Mag - Partea VI de Alexandra Dumitru publicat la 30.12.2008
Steaua
     Când staretul intra în odaie, nelinistea tânarului se mari si atunci Calugarul se hotarî deodata si se duse spre el.
Privindu-l drept în luminile ochilor, citi raspunsul. Baiatul tremura usor si disperarea îsi facea loc în sufletul lui... îi parea rau, dar ce mai putea face acum?... precis îl vor da afara.
Barbatul ofta, îl lua de umeri si se asezara împreuna pe patul cu pricina.
în odaie, staretul si ceilalti frati cautau... dar de locul în care cei doi stateau de vorba, nu se apropiara. Calugarul nostru era tare respectat si nu voiau sa-l stânjeneasca.
Negasind nimic, iesira si lasara cautatul pe altadata... acum se grabeau.
     Vinovatul statea cu capul plecat si lacrimi de rusine îi picurau pe genunchi. Calugarul îl lasa asa un timp... sa-si spele greseala cu durerea parerii de rau, apoi îi zise cu blândete:
- Sa cugeti totdeauna, înainte de a face ceva, si sa tii minte: niciodata sa nu lasi în urma ta durere... ci numai dragoste. Daca n-ai dragoste de oameni, de întreaga fire... n-ai sa poti fi un sfatuitor bun... n-ai sa întelegi nici Cerul, nici Pamântul... Si nici pe cel ce vrei sa-l ajuti. Si-atunci cu gânduri bune vei face lucruri ce n-au sa duca la bine. Fii cu sufletul bun si treaz!
Baiatul încerca sa explice ceva... poate de ce facuse fapta, din joaca poate... dar Calugarul nu-l lasa ci, mângâindu-l usor pe crestet, se ridica si se duse în cele din urma la odihna.
în urma lui, baiatul, dupa ce-si sterse ochii, iesi repede sa-l gaseasca pe prietenul lui, sa-l roage de iertare si sa-i dea straiele... dar acesta plecase deja. Se mâhni iar, dar se gândi ca-l va ajunge pe drum. Asa ca, în mare graba, îsi strânse lucrurile si porni si el în urma celorlalti.
     Calugarul se odihni, pret de vreun ceas, apoi se scula si se grabi sa-si clateasca fata în apa limpede a izvorului din apropiere.
în zori începea Marea Ruga - si el trebuia sa fie acolo. Ceilalti întemeietori ce sosisera din alte zari urcasera deja din ziua ce trecuse. Era în întârziere... trebuia sa se grabeasca.
Se spala îndelung, cu miscari încete, de ritual, în apa curata a pârânlui ce cobora zgomotos, de undeva, de sus... Si picaturile de apa luara cu ele orice urma de grija sau îndoiala, lasându-l limpede ca un prunc.

     Si doar asa porni a urca spre culmi. Soarele îi lumina drumul, un timp... apoi intra la odihna, dupa creste de munti... iar el urca parca deasupra lor... deasupra lumii.
     Când se ridica sus, pe platou, lânga stânca vulturului lui Marele Preot îl astepta cu bratele deschise... ca si cum stia de mult clipa ajungerii.
Prinse palma întinsa a ajutor, facu un ultim salt si ajunse drept la pieptul celui ce-i fusese învatator ani de-a rândul.
Avea acum pletele albite de vreme si de nazdravaniile atâtor rânduri de tineri pe care-i calauzise pe cararile întelepciunii si ale dragostei, spre înalt.
Se-mbratisau doi oameni, doua generatii... doua suflete... doua iubiri ale aceluiasi izvor. Fara cuvinte, vorbira unul cu celalalt, apoi, într-un târziu, se desprinsera, îsi zâmbira si se-ndreptara spre pestera, unde ceilalti, sositi mai devreme, tineau sfat. Asa era datina: o data pe an, la începutul primaverii, sa se-ntâlneasca cu totii la matca, la Muntele Sfânt... Muntele Cunoasterii.
Vorbeau despre vremea ce trecuse, despre oameni si lupte, despre recolte si nunti - bune si rele la un loc, asa, ca viata. Dacia, dupa Burebista, se-mpartise în cinci, sase tarisoare ce-si schimbau hotarele si conducatorii prea des.
     Doar în muntii Sarmisegetuzei, regatul ramase unit sub Deceneu, iar acum, de destui ani, în fruntea lui era Coryllus.
Visul lor era din nou o unire între oamenii aceluiasi neam, cu aceeasi credinta. De pe unde erau raspânditi, ei se rugau neîncetat, asa cum venisera a face din nou, aici, împreuna, la sarbatoarea învierii firii, la nunta Cerului cu Pamântul.
învataceii stateau cuminti de o parte si ascultau. Printre ei, se iifla sfios singurul ce avea straiul alb al întemeietorilor, baiatul cel pagubit; acum ochii îi luceau de bucurie si încerca a întelege; tristetea era demult uitata.
Adormira cu totii, într-un târziu, la lumina festilelor; flori uscate, fiumos mirositoare, raspândite pe altar, împrastiau adieri placute; iar ei dormeau, pe cojoace de oi, lânga pereti de stânca.
     Când primele raze ale soarelui se pregateau sa sparga întunericul noptii, erau deja treji, îsi clatisera ochii în apa cerului.
'ntr-un gavan de piatra, îsi netezisera pletele. Straiul lor alb, pentru clipele sacre ale rugii, avea brodat cu fir soarele pe piept, stelele pe umeri, iar luna noua pe spate, îsi pusera brâul în trei culori al întemeietorilor, cusma de miel cu vârf întors si pata alba în frunte -semn ai initiatilor si iesira pe platou.
Se rânduira într-un fel anume, cu fata catre rasarit, avându-l pe Marele Preot în mijloc; acum, cu privirile atintite în zare, asteptau în liniste. Parea ca tot cerul coborâse pe umerii lor, ca erau una cu înaltimile si cu muntele, punte de suflet si de simtire.
Baietanii, stateau si ei cuminti, de o parte. Si vântul se oprise, pândind clipa. Voiau sa întâmpine Soarele. Iar când acesta facu un salt, ca un berbecut, si iesi de dupa zare spargând întunericul, întemeietorii îsi scoasera cusmele si-l primira cu un cântec de biruinta si de slava, de bucuria unui început de viata.
Glasul lor barbatesc umplea muntii si vaile, cutremura ceturile si norii îndoielilor de peste lume. Dupa ce ultimele sunete grave se stinsera, ramasera o vreme tacuti, apoi, solemni, lasând cusmele la picioare, ridicara mâinile catre Cer si Marea Ruga a învierii începu.

     Soarele iesise complet de dupa zare. Din acea clipa, ziua era mai lunga decât noaptea, întreaga fire izbucnea în clocot la o noua viata... un nou început de vreme... un nou început de istorie... un nou an.
     Si-n aceasta clipa a izbânzii, se rugau ei catre împaratul ce nascuse totul, pentru oameni, pentru pamânt si pentru ape, pentru victoria binelui din sufletele tuturor si dintr-al lor.
Acolo sus, pe vârf de munte, în hainele lor lungi, albe, cuprinsi într-un snop de raze aurii, pareau niste pasari mari, ce-si întind aripile, avântându-se spre înaltul cerului. Dar ei ramâneau tot pe loc, doar sufletul lor se înaltase, cu dar de iubire spre Cel ce alcatuise atât de bine si de frumos totul.
Nu-i rosteau Numele decât în gând si cu mare cutremur de dor.
Era ceva de dincolo de fire, ce trebuia sa ramâna curat, rostuirea pamânteasca neavând atâta înaltime.
Dupa un timp, lasara mâinile în jos, încet, apoi privira în jur - parca ceva se schimbase - lumina era rnai stralucitoare, vântul se -prise si el, în aer se simtea miros de proaspat, de crud... de floare. Si-n ochii lor se vazura luciri de sperante noi si visuri ce-s gata sa înceapa drumul... se-mbratisara unul cu altul, bucurându-se.
Apoi gazdele scoasera afara, în fata pesterii, pe stergare alic, turte mari, rumenite bine, turte de grâu si de mei, ulcioare cu apa de izvor, faguri de miere, prune uscate si bucati mari, de brânza de oi, pastrate bine de cu toamna.
Era ospatul Primaverii si toti se asezara sa-l cinsteasca; îsi pusera cojoacele pe umeri, caci vântul începuse iar sa-si plimbe valurile, dar ei stateau si se bucurau în plin soare, ca niste gospodari ce si-au terminat umbletul cu bine.
     Dupa ce masa fu strânsa, Marele Preot îi facu semn Calugarului nostru, si amândoi se retrasera de-o parte. Aveau de vorbit multe si de sfatuit.
-Mare Preot, am a-ti spune unele lucruri ce le-am trait, ca-n vis... Si taina ce mi-a fost încredintata!
-întemeietorule, nu te grabi! Am aflat si eu de ceea ce trebuie sa faci... de curând, caci despre venirea Fiului Luminii s-a vestit din vechi si au vorbit si stelele. El vine sa trezeasca focul iubirii ce s-a stins în inimile multora; haina împarateasca, de mare cinste ti s-a pus pe umeri; acolo, Sus, ai fost socotit vrednic, iar eu, aici pe pamânt, marturisesc despre aceasta. Te du, fiule, cu bine! Ai sa mergi mai mult pe jos, ia-ti încaltari cu tine; si-ai sa ajungi... când o fi datul. Ai grija sa faci totul, numai dupa sufletul tau! Iar când vei ajunge în fata Lui (si glasul i se frânse de emotie)... sa nu uiti a-l duce si dragostea noastra... a tuturor... a unui neam.
     Coplesiti parca, de fiorul trairii, tacura o vreme, privind departarile. Era o zi senina si-n zare, acolo unde se parea ca pamântul se uneste cu cerul, sclipea în soare unda unei ape mari... o fi Istrul. sau chiar Marea cea Mare?!
-Am a duce un dar... e o sabie.
-Cred ca vei pleca... la caderea frunzelor. Oricum, vei primi semn. Sa nu duci grija locurilor; voi trimite un alt întemeietor în pes- tera ta, pâna te-oi întoarce... sa nu ramâna ucenicii, nici mosnenii lfara sfat. De câte ori cobori la scoala?
-La fiecare luna noua stau câteva zile, iar în cetati... de câte ' ori simt ca-i de trebuinta... în rest, vin oamenii la cercetare si sfat. 'Cei ce au cugetul curat, nimeresc cararea.
-E bine asa! Zalmoxe sa-ti ocroteasca drumurile si sa-ti dirijeze Lumina sa mearga înaintea ta... sa nu te ratacesti! Amin!
     Si, îmbatisându-l parinteste, îndelung, Marele Preot se-ntoarse catre ceilalti. Mai vorbira bucurii, de-ale lor, se mai sfatuira... apoi, pe rând, pe rând, îsi luara ramas bun si se-ndreptara fiecare spre rosturile lui.
La plecare, se mai îmbratisara o data îndelung si, privindu-si în ochi învatatorul, Calugarul simti ca nu-l va mai gasi când se va întoarce si-si lua ramas bun cu sufletul lui.
Apoi privi înaltimile si tot ce era în jur, sa le ia cu el în minte si-n inima în vremea când va fi departe.
Si, fara nici un cuvânt rostit, se-ntoarse si începu coborârea spre casa.

     Vara era de-acum pe trecute. Jos, în vale, holdele de grâu fusesera de mult secerate, iar boabele aurii se rasfatau deja în camari si beciuri, puse bine la pastrare; rotile de piatra sfarâmasera deja o parte din ele si turte mari, rumene, din darul de vara al câmpului, îsi raspândisera mirosurile ademenitoare; si-n pestera erau vreo doua, aduse de un gospodar ce urcase mai ieri. Adusese si niste poame coapte.
în dimineata aceasta, Calugarul îsi terminase treburile zilnice mai devreme si acum se odihnea pe piatra lui, la soare, bucurându-si sufletul de freamatul din jur... Si astepta.
Simtea ca-i pe drum cineva, spre el, dar nu-l dibuia cine-i. Asa ca sta linistit sa-l astepte.
Zabovi ceva timp, caci abia spre amiaza, rasuflând din greu, bodoganind în felul lui, opintindu-se spre creasta, sprijinindu-se de trunchiurile brazilor, ajunse în fata pesterii mesterul de pe vârful învecinat, „tatuca pietrelor si faurarul muntelui". Venea, ducând o traista pe umar.
     Se opri în fata Calugarului ce se ridicase sa-l întâmpine, zicându-i „La buna venire!", pufni mânios si se aseza pe piatra, la soare sa se odihneasca.
Statura asa, o vreme, fara a scoate nici unul vreo vorba. Calugarul îl privea cu coada ochiului, iscodind cu gândul.
Dar mesterul sta rezemat de stânca, cu ochii închisi, cu fata în plin soare bucurându-se de caldura si odihna. Se sprijinise de peretele stânci si cu traista în brate parea ca se pregateste pentru un somn bun.

     Dar, deodata, deschise ochii mari si privindu-l direct în sufletului, zise:
-Am adus-o! - si iar închise ochii.
Calugarului îi tresari inima de bucurie, privi spre traista... dar nu zise nimic... astepta. „Mesterul ma-ncearca de am rabdare", gândi în sinea lui si zâmbi.
     Când socoti ca a trecut destul timp, mosul deschise întâi un ochi, privindu-l piezis, apoi vazându-l calm si linistit, sari în picioare agitându-se:
-Pai stiu ca esti de stânca, omule! Hai si ti-oi arata!
Scoase cu miscari încete din traista, parca mângâind, o gramada de cârpe, din care, desfasurându-le, se ivi întâi o teaca din piele, apoi din ea... o mândrete de sabie, încrustata cu trei nestemate mari pe mânerul ce desavârsea forma unei cruci si o puse cu grija, ca pe un copil, în palmele întinse ale Calugarului.
     Fascinat de frumusetea ei, acesta o primi si statu cu ea, asa, lânga piept, privind-o, apoi o ridica spre Cer, închinând-o.
Atunci, sabia parca lua foc - razele soarelui se oglindeau în ea înmuitindu-se, ciob auriu cu luciri de jar, iar nestematele sclipeau, fiecare în culoarea ei-totul parea viu... traia... era ca un cântec al muntelui si-al omului... un dar pentru Slava si Nemurire, Clipa trecu si se-nscrise undeva, pe firul timpului... în eternitate. Potrivind cu grija sabia înapoi în teaca din piele, Calugarul încerca sa-si ascunda emotia, ocolind privirea mesterului.
Când ridica ochii, umezi de preaplinul sufletului, întâlni un zâmbet larg si multumit, usor ostenit, ce parca spunea: „Eu mi-am facut lucrul meu bine, precum vezi, de-acum e treaba ta!"
-Te-ai întrecut pe tine, mestere! E întocmai cum am vazut-o... pe cer... si-n vis!
-Nu uita ca eu am vazut-o primul. De altfel, n-am facut mare lucru. Zalmoxe m-a ajutat... Si Duhul muntelui... Am alergat eu ceva, dar am gasit pietrele ce-mi trebuiau; am facut niste schimburi si le-am luat. Ei, dupa aceea, a fost glasul inimii; vorbeam cu ele.

     Si înainte de a mai apuca celalalt a spune ceva, mesterul se rostogolea deja la vale, pe poteca, alunecând si tinându-se când de un brad când de altul, chicotind si râzând... numai el stia de ce.
     Ramas singur, Calugarul, neluându-si ochii de !a pretioasa povara din mâini, intra în pestera si o puse sus, pe policioara, sub marama alba a fetei.
Acum darul era gata. Trebuia doar sa astepte semnul plecarii!
Si acesta veni... asa... dintr-odata; într-o noapte senina, pe când urmarea gânditor mersul astrilor pe bolta, zari, chiar deasupra capului lui, o lucire noua, mai mare si mai stralucitoare decât stelele obisnuite. Se freca la ochi si se uita iarasi - o vazu tot acolo...

     Si tot privind-o i se paru ca aceasta clipea jucaus si-si flutura trena de licurici, soptind: „Eu sunt! urmeaza-ma!" - aratând înspre miazazi.
     Statu asa, cu ochii la cerul înstelat, timp îndelungat, apoi se duse la odihna.
în zori, privi din nou bolta - steaua nazdravana era tot acolo... în plina lumina... cu clipirea ei cu tot. Si abia atunci întelese ca acesta-i semnul!
Va trebui sa urmeze drumul aratat de stea.
Se pregati de drum; îsi lua câteva perechi de opinci, cum îi spusese Marele Preot, straie de schimb, nelipsita traistuta cu leacuri; le puse într-o alta traista mai mare; apoi, cu grija lua sabia cu teaca ei, de pe policioara si-o puse într-o desaga, tesuta special, de o mesterita din satul din vale - aceasta si-o lega de brâu... s-o simta mereu, la fiecare pas. îsi pregati merindele de drum si-si curati nitel cojocul si cusma; când toate pregatirile fura gata, iesi în fata pesterii si facu o ultima ruga catre Cel din înalt, pentru oamenii si locurile neamului sau, iar la sfârsit si pentru el, ca sa poata face cu cinste ceea ce îi era dat sa faca.
Se apleca si mângâie pamântul si muntele, simtind cum fiorul dorului îl încearca înca de acum, când înca n-a plecat. Se-ntoarse în pestera si scotoci mult pâna gasi o tasculita mica de piele, si bucuros iesi afara si-si puse în ea ceva pamânt si ace de brad, de aici, de-acasa. Asa... le va duce peste tot cu el... Si-n suflet si-n tasculita.
     îsi lua apoi traista cu merinde si cealalta cu straie, cojocul pe umeri, cusma pe cap, lua toiagul cu cap de cremene, sa-i fie de ajutor pe drum, si dupa ce mai privi roata împrejur, dadu sa coboare.
Dar ceva îl oprea, îl tinea pe loc. Privi înca o data pestera sa vada ce-i? Marama alba a fetei sclipi scurt si curat; „la-ma".
Si Calugarul se duse de-o lua, si-o puse lânga straiele lui, în traista, usor nedumerit: „Oare la ce-mi trebuie mie o marama de femeie?"
Dar daca asa îi spunea sufletul, asa era bine. Cu darui de iubire al fetei la el, îsi lua din nou cele pregatite pe umeri si iesi din pestera.

     Acolo, într-o latura, asteptând cuminte, parca întelegând clipa, ursul statea si astepta. Venise si el sa-si ia ramas bun de la prietenul iui.
O scena scurta de duiosie tandra, între om si animal, Intre doua suflete pe scarile firii. Calugarul îi dadu în grija pestera si locurile si apoi se-ndeparta în graba, ca ursul sa nu-i simta lacrima vorbei.
     De undeva, dintre brazi, boncanitul cerbului îi suna a ramas bun. Mai zise o data: „Fii cu ei, Zalmoxe, si cu mine!" - si, scuturându-si de pe umeri tristetea despartirii, începu a merge pe poteca la vale, zglobiu si saltaret ca un tinerel.