Românii supt Mihai-Voevod Viteazul - Partea I de Nicolae Balcescu publicat la 20.12.2007
Românii supt Mihai-Voevod Voteazul - Partea I
     Pe culmea cea mai nalta a muntilor Carpati se intinde o tara mândra si binecuvântata intre toate tarile semanate de Domnul pre pamânt.
Ea seamana a fi un maret si intins palat, capodopera de arhitectura, unde sunt adunate si asezate cu maiestrie toate frumusetile naturale ce impodobesc celelalte tinuturi ale Europei, pe care ea cu placere ni le aduce aminte.
Un brâu de munti ocolesc, precum zidul o cetate, toata aceasta tara, si dintr-insul, ici-colea, se disface, intinzându-se pâna in centrul ei, ca niste valuri proptitoare, mai multe ziduri de dealuri nalte si frumoase, marete pedestaluri inverzite, care varsa urnele lor de zapada peste vai si peste lunci.
Mai presus de acel brâu muntos, se inalta doua piramide mari de munti, cu crestetele incununate de o vecinica diadema de ninsoare, care, ca doi uriasi, stau la ambele capete ale tarii, catând unul in fata altuia. Paduri stufoase, in care ursul se plimba in voie, ca un domn stapânitor, umbresc culmea acelor munti.
Si nu departe de aceste locuri, care iti aduc aminte natura tarilor de miazanoapte, dai, ca la portile Romei, peste câmpii arse si varuite, unde bivolul dormiteaza alene.
Astfel, miazanoapte si miazazi traiesc intr-acest tinut alaturi una de alta si armonizând impreuna.
Aci stejarii, brazii si fagii trufasi inalta capul lor spre cer; alaturi te afunzi intr-o mare de grâu si porumb, din care nu se mai vede calul si calaretul.
Oriincotro te-i uita, vezi colori felurite ca un intins curcubeu, si tabloul cel mai incântator farmeca vederea. Stânci prapastioase, munti uriasi, a caror vârfuri mângâie norii, paduri intunecoase, lunci inverzite, livezi mirositoare, vai racoroase, gârle a caror limpede apa lin curge printre câmpiile inflorite, pâraie repezi, care mugind groaznic se pravalesc in cataracte printre acele amenintatoare stânci de piatra, care plac vederii si o spaimânteaza totdeodata.
Apoi, in tot locul, dai de râuri mari, cu nume armonioase, a caror unde port aurul. In pântecele acestor munti zac comorile minerale cele mai bogate si mai felurite din Europa: sarea, fierul, argintul, arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul, cobaltul, tuteaua, teluriul si, in sfârsit, metalul cel mai imbelsugat decât toate, aurul, pe care il vezi stralucind pâna si prin noroiul drumurilor.

     Astfel este tara Ardealului.
Dar nu numai artistul si naturalistul, ci inca strategicul, politicul si arheologul au de multe a se minuna intr-acest impodobit tinut.
Cel dintâi va privi si va cerceta cu mirare aceasta puternica si intinsa cetate naturala, scaparea neamurilor in epocile grele ale istoriei lumei
. De oriunde vei veni, ai sa urci mult spre a ajunge la dânsa si nu poti intra fara numai prin sapte porti intarite de natura, lesne de aparat, foarte anevoie de cuprins.
Politicul va admira feliurimea natiilor si a religiilor adunate din toate colturile lumei pe acest pamânt, unde Dumnezeu insusi pare a le fi chemat, intinzând inaintea lor o masa asa de imbelsugata, cum si minunatele institutii democratice ce au ocrotit acesti munti, pe când despotismul le matura din toata Europa.
In sfârsit, istoricul-arheolog va cerceta cu interes suvenirile si ramasitele dacilor, a acestui viteaz si nenorocit popor, cea din urma odrasla din acel neam minunat al pelasgilor, care se arata la leaganul civilizatiei tuturor popoarelor si forma vârsta eroica a omenirei.
     Aci era Apulum, Salinae, Napoca, Patavium, Pretoria, Augusta, Aquae, Auraria, frumoase si insemnate colonii romane, din care patru cu drept italic, si cea mai vestita decât toate, Sarmisegetusa Regia, capitala lui Decebal, numita apoi Ulpia Traiana, de a carei ruine plina e si astazi valea Hategului.

     Dar nu tinu nici doua veacuri inflorirea Daciei, si imparatul Aurelian, la 274, isi retrage legiunile dintr-insa si o lasa in mâinile gotilor. D-aci inainte cumplite nevoi, in vreme de mai multe veacuri, coplesira Dacia. Aflându-se �n calea barbarilor, peste dânsa se varsa mai intâi acel ingrozitor potop de neamuri care ineca toata Europa.
Dupa goti, hunii cei groaznici, gepizii, avarii, bulgarii, pacinatii, comanii etc. trecura asupra-i, pâna catre sfârsitul veacului al IX-lea, dar fara a o putea insa ineca, fara a putea sili pe locuitori a-si parasi patria. In acele vremi grele, Ardealul mai cu seama fu scutitorul natiei române.
In muntii lui scapa locuitorii Tarii Românesti, ai Moldovei când se vazura napaditi de barbari. De unde, când se mai limpezea locul de dusmani, ei se cobora la sesuri, catre caminele lor.
     Era atunci, in veacul IX de la caderea avarilor, Dacia libera, si in vreme ce in Dacia Inferioara se intemeia banatul Craiovii, in Dacia Superioara se intemeia mai multe staturi române libere.
Pe la inceputul veacului al X-lea domnea peste Ardeal, Banat si Bihor ducii români Gelu, Menomorut si Gladiu, când un nou neam barbar din Asia, ungurii, navalira asupra-le.
Românii statura puternic impotriva acestui nou potop. Dupa doua lungi razboaie, ducele ungurilor, Arpad, inca nu putu cuprinde Bihorul, tara lui Menomorut, si tocmai dupa moartea acestuia intra in stapânirea ei cu drept de mostenire, fiindca fiul sau, Zolta, luase in casatorie pe fiica ducelui Menomorut.
Gelu, domnul românilor din Ardeal, inca se impotrivi eroiceste ungurului Tuhutum si muri in bataie de o moarte glorioasa pentru patria sa . "Atunci românii, vazând moartea domnului lor, detera mâna cu ungurii de bunavoia lor si isi alesera domn pe Tuhutum, tatal lui Horca." Asa românii, nu invinsi si cuprinsi fiind, dar printr-o unire politica, primira pe unguri in tara lor.
Intr-acest chip, dupa un razboi sângeros, intrara ungurii si in Banat, unde domnea Gladiu.

     La inceputul domnirei ungurilor, soarta românilor fu mai blânda. Ei isi pastrasera constitutiile lor provintiale cu ducii lor proprii. Românii era atunci soti ai ungurilor, iar nu supusii lor. Tot Ardealul nu incapuse inca in stapânirea ungurilor si pe lânga hotarele de miazazi se afla ducaturi cu totul libere, precum era cele ale Fagarasului, Omlasului si Maramuresului.
In celelalte parti ale Ardealului, supuse ungurilor, acestia era foarte putini; mai mult o armata decât o populatie. Afara de dânsii, se mai afla atunci in Ardeal niste oarde din acelasi neam, ce locuia muntii de catre rasarit.
Acestia erau secuii, ce se cred a fi ramasite din ostile lui Atila. Ei era impartiti in scaune si avea o organizatie cu totul democratica.
     Mai târziu, pe la anul 1143, o colonie germana veni in Ardeal, chemata fiind de craiul Gheiza II si asezata de dânsul pe pamântul numit craiesc.
Cu toti ungurii, secuii si sasii, românii, cu toate ca multi din ei trecusera in vecinele principate, ramasera insa tot in mai mare numar in Ardeal si isi pastrasera, pâna in al XIII-lea veac, impreuna cu simtimentul dreptului lor de mosteni ai tarii, inca multe drepturi si pamânturile lor.
Dar jaluzia natiilor ce vecuiau cu dânsii intr-aceeasi tara, iar mai cu seama de când ducii ungurilor se urcara la vrednicia de crai si introdusera iobagia, incepura a trata pe români ca o natie cuprinsa si, dupa dreptul cuprinderilor de atunci, a-i despuia de pamânturile lor, spre a si le imparti intre sine si a reduce pe mostenii tarii in starea de iobagi.
     Românii nu suferira in tacere tirania si reducerea lor din stare de natie libera la starea iobagiei; dar norocul nu-i ajuta si toata rascoala nefericita ingreuie mai mult jugul lor.
Astfel, inca din vremea lui Stefan, craiul Ungariei, in Banat, Optum, nepotul ducelui Glad, vazând tendintele tiranice ale ungurilor, chema poporul la arme si, dupa un infricosat razboi, numai prin tradarea ginerelui sau, Cinad, fu invins.
Apoi, mai târziu, când jugul ajunsese si mai greu, românii, redusi acum toti in stare taraneasca, se sculara in mai multe rânduri in veacul al XII-lea, al XIII-lea si al XIV-lea.
Istoria Ardealului si a Ungariei dupa acele timpuri e plina de asa-numitele rascoale taranesti (tumultus rusticorum).
Aceste rascoale nu erau numai ridicarea iobagului catre stapânul sau, dar mai mult rascoala simtimentului national al unui popor chinuit de alt popor.
De atunci ura neamurilor lua proportii mari si, in vreme ce aceasta deosebire a sângelui slujea impilatorilor de pretext la tirania lor, in inima impilatilor ea hranea vecinica dorinta a neatârnarii.

     Jugul românilor din Ardeal se ingreuia mal mult pre an ce trecea nu numai din partea nobililor unguri, ci inca si din partea popilor catolici. Era o intreita tiranie: religioasa, polilica si sociala.
La 1366, Ludovic I, regele Ungariei, dedese voie nobililor sa stârpeasca detot natia româna.
Aceasta crunta prigonire ajunse atât de nesuferita, incât, la 1437, românii apucara cu totii armele impotriva tiranilor. Ei isi alesera povatuitor pe Antonie Magnu.
Ungurii chemara intr-ajutor pe secui si pe sasi, se conjurara impreuna si facura legatura spre apararea comuna si stârpirea românilor, intarind cu juramânt a lor legatura in 17 sept. 1437. Aceasta legatura o mai intarira inca in 2 fevruarie 1438 si fu temelia constitutiei ce a domnit in Ardeal pâna in anul 1848.
Dar taranii români, ajutati si de putinii nobili din neamul lor ce se mai pastrase, tinura razboiul mai bine de doi ani si tocmai la 1439, cazând asupra-le toata puterea Ungariei, ei se linistira, dupa ce insa craiul Albert le dete libertatea de a se stramuta in orice loc si oricind le va placea.
     Inaltarea românului Ioan Huniade la guvernul Ungariei si aceea a lui fiul sau Matei la demnitatea de crai opri furia ungurilor d-asupra românilor.
Matei pedepsi inca cu crâncenie pe cerbicosii nobili unguri din Ardeal, rebelati in contra-i, supt pricinuire ca nu vor a se supune la un crai român.
Vrând sa dea satisfactie cererilor poporului român de la 1437, el il scapa de dijmele ce platea la popii catolici si il apara de asupririle nobililor. Craiul Matei, ca si tatal sau, Ioan Huniad, spre a ridica natia lor apasata, nu stiu face altceva decât a inmulti numarul nobililor români.
Aceasta masura fu slaba in adevar, caci acesti nobili sau era saraci si neputinciosi a tine frunte numerosilor nobili, sau, de era bogati, dobândea interese protivnice multimei si se ineca in aristocratia maghiara, pierzându-si nationalitatea.
Adevar e ca Corvinii, inaltati in marimea lor prin unguri, care ii priveghea de aproape, stiindu-i de sânge român, nu putea face mai mult.
Ei nu putea si de ar fi avut acele idei si ar fi vrut sa desfiinteze regimul feodal sau sa goneasca pe unguri din pamântul românilor si sa desparta acestora, din craie, tara deosebita.
Cu totul impotriva, tintirile lor era sa ingloteze pe toti românii in acelasi stat cu ungurii; pentru aceea ispitirile lor nenorocite de a cuprinde Tara Româneasca si Moldova.
     Dar cu craiul Matei muri si dreptatea, dupa spusa si de astazi a poporului in Ungaria si Ardeal, si asuprirea taranilor români crescu din zi in zi.
La anul 1514 izbucni acea revolutie a taranilor din Ungaria supt Doja, ingrozitoare prin crâncenia faptelor ei si a pedepselor ce trase asupra-i. Românii din Banat, precum si chiar nobilii români din Maramures, luara parte l-aceasta revolutie.
Taranii români din Ardeal, ce nu se miscasera, impartasira pedeapsa celorlalti si pierdura dreptul a se muta de pe o mosie pe alta.
Apoi se introduse si cartea de legi a lui Verbaczy, care legiuia: ca taranul n-are nimic afara de simbria pentru munca sa (rusticus praeter mercedem laboris sui nihil habet).
     Pedeapsa dumnezeiasca nu intârzie a izbi pe aristocratii unguri. Când puternicul sultan Soliman navali asupra Ungariei, taranii nu vroira a se scula spre a apara o patrie unde nu li s-a lasat nici un drept; si Ungaria cazu pentru totdeauna, impreuna cu craiul sau, in batalia memorabila de la Mohaci (29 august 1526).
Banatul de atunci cazu cu totul in stapânirea turcilor si Ardealul ramase supt printi unguri, alesi si vasali ai Portii.
Aceasta noua epoca in care intra Ardealul fu si mai fatala românilor. Atunci se ivira acele legi batjocoritoare pentru români prin care veneticii unguri si sotii lor ocarasc numele si neamul lor, si religia lor numai o sufera vremelniceste, si pe dânsii ii declara de hoti, tâlhari si vagabonzi in tara lor, mostenita de la parinti; legi care cu totul ii departeaza de slujbe civile; nu le iarta a umbla cu sabie, palos si alta arma, pedepsind cu taiere de mâna dreapta pe acela la care se va gasi o pusca; legi prin care nu le este iertat a purta haine de postav, nici pantaloni, nici cizme, nici palarie de un fiorin, nici camasa subtire; apoi alte nenumarate legi despre iobagie vecinica etc.

     Ura nationala a românilor in contra tiranilor unguri se intrupa atunci in oarecare individualitati puternice, care, fara a simti poate, se facura organul ei.
Astfel Stefan Mailat, român din tinutul Fagarasului (1537--1541), si mai apoi Gaspar Bekes de la Caransebes (1573--1575) si Pavel Macikasi (1586) clatira torta discordiei peste capetele ungurilor si ii vatama greu prin rascoalele si razboaiele ce atâtara.
Astfel viteazul domn al Moldovei Petru Rares de zece ori navali in Ardeal (1528-1544), pustiind când pe sasi, când pe secui, când pe unguri, si reclamând mosie parinteasca in acea tara.
Indata dupa-aceea, Alexandru-Voda al Moldovei si Petru-Voda al Tarii Românesti intrara de mai multe ori (1550, 1552, 1553, 1556 si 1557), mijlocind intre deosibitele partide si totdeauna pedepsind când pre unii, cand pre altii din asupritorii românilor.
Aceste intâmplari facura ca, in acest veac, românii dintr-o parte si dintr-alta a Carpatilor se frecara unii cu altii, isi varsara durerile si isi adusera aminte traditiile unui trai comun si dorira infiintarea lui.
De atunci, de câte ori un steag românesc se iveste fâlfâind in vârful Carpatilor, Ardealul intreg se infioara: românii de nadejde, tiranii lor de spaima.
     Am vazut in cartea din urma cum, schimbându-se lucrurile si vremile, ajunse Ardealul in stapânirea cardinalului Andrei Bathori, prietenul polonilor, al turcilor si al lui Ieremia-Voda Movila din Moldova, toti dusmani inversunati ai lui Mihai-Voda.
Cea dintâi grija a noului stapânitor fu d-a trimite un sol la Poarta, spre a incheia pacea, si Poarta, dupa ce intoarse pe sol cu raspuns favoritor, nu intârzie a trimite in Ardeal un ceaus spre a trata de pace.
Cardinalul se arata dintru-ntâi ca voieste a sta neutru si a fi totdeodata prieten si cu turcii si cu nemtii, cumpanindu-se astfel intre ambele aceste parti razboitoare pâna sa vaza care ii va da mai mari foloase.
Pentru aceasta hotari a trimite o solie la imparatul.
Acesta primise bine pe solii trimisi de Sigismund si ii pornise inapoi cu conditii moderate.
Abia iesisera ei din Praga, când imparatul afla de revolutia din Transilvania. Mâniat foarte, vazându-se inselat astfel de usurinta sau viclenia ungurilor, el porni indata pe doctorul Petzen cu porunca sa arestuiasca pe soli, oriunde ii va gasi.
Acestia ajungând la Thorn, aflara ca Sigismund, cu "obicinuita sa usurinta de minte", lasase Ardealul cardinalului, si hotarâra sa nu mearga mai departe, pâna sa afle vointa cezarului. Acolo ii ajunse Bartolomeu Petz si ii puse sa faca juramânt de credinta imparatului, si ei nu se intoarsera in Ardeal decât mai târziu, dupa moartea cardinalului.
Dar in Ardeal, acesta revocase pe soli din insarcinarea lor si trimise in locul lor la imparatul pe Kamuthie, care fu arestat de Petzen la Viena, iar cartile lui i se luara si se trimisera imparatului.

     Petz, sosind in Ardeal, gasi interesele stapânului mult mai rau decât banuia. Nobilii si popoarele era foarte intarâtate impotriva Austriei si erau cu totii incredintati ca era mult mai bine pentru dânsii d-a se bucura de dulcetile pacii supt un print pamântean, care avea invoirea si ocrotirea turcului, decât a avea de stapân un strein, care sa-i arunce fara indoire intr-un razboi sângeros. Cu toate aceste, cardinalul, cautând a câstiga vreme, scrise lui George Basta, generalul imparatesc, ce se afla cu oastea sa la Casovia, si il ruga d-a nu-l supara si lovi nici intr-un chip, caci el voieste a intari toate cele incheiate cu solii lui Sigismund de imparatul; ca el n-avea alte tintiri decât pastrarea pacii si a bunei rânduieli in Ardeal; ca astfel umbletele lui nu vor fi neplacute si nu va fi nevoie a intrebuinta sila catre un print aliat al imparatiei.
Basta asculta bucuros aceasta rugaciune si dete porunca la ai sai d-a nu supara nimeni hotarele Ardealului. Petzen se intoarse la Praga pe la sfârsitul lui aprilie. Cardinalul ii dedese o scrisoare catre imparatul, prin care ruga pe m. s. a crede ca el e gata la orice slujba, mai cu seama in ce priveste interesul comun al crestinatatii; ca spre a sfârsi in pace pricea ce s-a ivit, el va trimite indata soli cu deplina imputernicire.
     El propunea inca ca, spre a strânge si mai mult legatura sa cu imparatul, sa i se dea in casatorie princesa Maria-Cristina, care acum se invoise a se desparti de Sigismund Bathori.
Aceasta juna si frumoasa princesa, jertfita prin o politica perfida ca sa fie sotia lui Bathori, dupa patru ani de suferinte, acum, prin invoire cu sotul sau, iscalise acturile prin care cerea papei a strica unirea lor. Pricinuirea fu neimplinirea casatoriei.
Aceste acturi se atestara de cardinalul Andrei si de alti trei martori din partea printului si patru din a princesei, intre care era duhovnicul amânduror si doua dame din casa sa, de cele mai aproape de persoana sa.
Atunci se ivise in public multe fabule spre a talmaci neputinta fizica a lui Bathori.
Unii ziceau ca el fusese legat prin farmecele unei babe fermecatoare, numita Ioana, care era a lui Ioan Koacock.
Altii prepusera ca muma lui Stefan Bocskai, dorind ca Sigismund sa ia in casatorie pe o fiica a ei si neizbutind, caci vanitatea lui il facu a prefera pe nemtoaica, prin farmece il lega
. Cardinalul porni atunci la Roma pe secretarul sau Tomasi, mai pre urma autorul a doua scrieri despre acele timpuri, ca sa vesteasca papei inaltarea sa pe tronul Ardealului, si sa-l roage a-i da iertare spre a se putea cununa cu Maria-Cristina.
Papa, primind actele de despartenie, strica casatoria in 14 iulie (1599), intr-un consistoriu; dar Maria-Cristina era dezgustata de lume si satula de suferinte si, neprimind propunerile cardinalului, lasa Ardealul si se intoarse la Gratz, lânga parintii sai.
De acolo se trase fara intârziere in monastirea Santa Maria d'Halla la Insbruck, unde se calugari.
Ea avea d-abia 25 ani. Era o femeie frumoasa, cuminte, impodobita cu invataturi, iubeata, dar avu nenorocirea a fi nascuta arhiducesa si osândita din nastere a sluji de instrument orb politicei familiei sale.
Ea fusese mai intâi hotarâta a se casatori cu posomorâtul batrân, tiranul Filip II, craiul Spaniei; apoi i se schimba nenorocirea, dând-o in casatorie dupa Bathori.
Astfel, in acea monastire, pierira ingropate supt val atâtea daruri stralucite ce impodobi acea nenorocita femeie, laudata si caita de toti câti au cunoscut-o.