Al Patrulea Mag - Partea VII de Alexandra Dumitru publicat la 31.12.2008
Vis neimplinit
     In dimineata aceea, se abatu din drum. Trecuse vadul Istrului de o zi, mânat de un fior ascuns; nu simtea oboseala, desi ragazul somnului avusese clipe putine. Mergea cu pasul sprinten, cu traista pe umeri, mângâind în treacat trunchiuri semete sau aplecându-se spre minunatia vreunei gingasii; era o tinerete noua în ei, care-l ducea. „Ei, suflete! Mai domoleste-te oleaca, înca nu stiu a zbura!"
     Si tot asa, pas dupa pas... când deodata simti o tulburare, ca un val ce-l cuprinse. Se opri, cugetând; dadu sa mai faca un pas înainte, dar ceva din launtrul lui îl opri; era aici o pricina, dar care? Se întoarse într-o parte, apoi în cealalta, cautând cu ochi ascunsi. Ceva drag îl chema undeva, prin împrejurimi, asa, parca într-o latura, si el porni, lasându-se dus de simtire, ocolind, coborând pe o poteca ce parca abia acum se înfiripa sub pasii lui.
     Se pornise un vânt aspru si calugarul îsi trase cojocul mai bine pe umeri. Era în mare graba si uite ca nu tinea drumul drept, dar nu putea altfel; de la un timp inima parca începu a-i bate mai tare, a recunoastere si el grabi pasul... aproape alerga. Ceva, ca o fericire si o durere mare îl chema. Trecu grabit de liziera copacilor, intra într-o poienita si se opri în loc... ca lovit de trasnet.
Amintirea îl napadi brusc... imagini clare îi treceau prin fata ochilor si-si duse mâna spre piept pentru a-si potoli inima ce dorea sa plânga neîmplinirea trecuta; se aseza încet, jos, iângâ tulpina unui stejar batrân, ce strajuia poienita.

     O cohorta de romani înzauati ca de sarbatoare, calari, având lancile semete cu vârful pornit spre cer, strabateau drumurile Macedoniei, urcând undeva, înspre miazanoapte. Se grabeau, dar era ceva în graba lor, ca o chemare de bucurie, de asteptare, fara încrâncenarea razboinicului. Tinutul era provincie romana de destula vreme, asa ca înaintau fara prea multe griji; la caderea noptii se opreau prin cetati, iar în zori porneau din nou. Flamura ce flutura semet în fata arata un personaj de seama si, privind pâlcul din frunte, distingeai trasaturi romane ferme si însemne ce faceau localnicii sa se dea la o parte din drum si sa se plece respectuos. în mijlocul cohortei, o lectica frumos împodobita, purtata de câtiva osteni fara prea mare efort, lasa sa se înteleaga ca deocamdata era goala.
     Dintre cei din fata unul parea a fi un personaj de vaza, dupa felul în care i se adresau ceilalti... dar nu-l puteai distinge bine, sub coiful pe care-l tinea mereu lasat, de parca ar fi dorit sa-si ascunda chipul; îsi mai ridica uneori si coltul mantiei acoperindu-se, iar ceilalti îl înconjurau atunci protejându-l... si asta tocmai când treceau prin fata altor trupe romane. Ciudat! Oare se ferea de-ai sai? Daca te-ai fi putut apropia de pâlcul comandantilor i-ai fi putut auzind vorbind:
- Octavianus, eu tot nu înteleg de ce-ti ascunzi drumul. Esti unul din triumvirii Romei, esti urmasul lui Cezar... toti ti se închina atunci, de ce? Personajul misterios îl privi zâmbind:

     -Multe nu întelegi acum, dar cu timpul ai sa le descifrezi. Gândirea oamenilor, mai ales a celor ce trebuie sa conduca un imperiu ca al nostru, nu este întotdeauna dreapta... de multe ori este încâlcita cu interese personale, de avere, de marire... si nu vad prea clar urmarile pentru tara, pentru oamenii ei. Zâmbi trist, ofta si continua:
-Lui Marcus Antonius nu i-ar fi placut de loc drumul acesta, tinta adevarata a lui... asa ca i-am spus ca vreau doar sa inspectez trupele; dar stiu ca are iscoade peste tot si n-as vrea sa-mi zadarniceasca pornirea.
     Cel ce parea a fi mai apropiat tainei, îi sta alaturi; ochii îl aratau tânar, dar pala brumei îl palise parca tâmplele, strecurându-i albul iernii; clatinând usor din cap zise si el gânditor: -Nici Lepidus nu s-ar fi bucurat prea tare -Agrippa, nu puteam altfel... tu ma întelegi, nu-i asa? Si în glasul lui Octavianus rasunara note grave, întrebatoare si patimase în acelasi timp.
Cel carunt clatina usor din cap, îl privi asa, dintr-o parte si-i zâmbi cu duiosie: -Am fost si eu ca tine, prietene! Sunt aici alaturi... întotdeauna! Ceilalti îi înconjurau respectuosi pastrând tacerea. Unii stiau mai multe despre rostul drumului, altii mai putine, dar calareau nearatând mirare. Rolul lor era sa-l apere pe conducatorul Romei si asta faceau cât puteau mai bine - celelalte or veni la timpul lor, daca se cuvenea; daca nu, tot bine. Ei îl iubeau oricum.
     Se apropiau de zidurile unei cetati. Romanul cel carunt iesi în fata, iar ceilalti îl încadrara pe Octavianus, ascunzându-l de priviri indiscrete. La porti, comandantul corpului de paza le iesi înainte.
-Ave! Buna venire va dorim, dar cu ce gânduri pe la noi? De unde veniti?
-Trimite stire lui Marcellus, ca Agrippa Marcus Vispanius, cu o cohorta de romani, e în trecere prin cetatea sa. Sa ne omeneasca cum se cuvine si sa ne dea locuri bune de odihna, caci venim de departe.
-Ma ierti, marite Agrippa, ca nu te-am recunoscut. Te stiu de ia Phiiippi... am luptat si eu acoio, zise romanul, urnflânciu-si oleaca pieptul.
-Grabeste-te viteazule, caci suntem osteniti! -Va conduc chiar eu la comandantul nostru, si, poruncind sa se deschida portile, porni înaintea lor, conducându-i în interiorul cetatii.
     Pâna la caderea soarelui sub marginea zarii, erau deja bine aranjati si platouri ademenitoare pline cu bunatati placut mirositoare se rasfatau pe mesele întinse, printre pocalele pline cu vin rubiniu; ici, colo, carafe pline de aceesi culoare stateau gata sa-si reverse preaplinul.
Dupa câteva vorbe de multumire adresate gazdei, ce de bucuria vizitei nu înceta a vorbi si a râde cu glas gros, Agrippa, împreuna cu doi dintre tovarasi, ce ramasesera mai deoparte, se retrase sub motivul unei usoare ameteli, în drum, lua de pe masa o tipsie plina si o carafa asisderea si iesira din încapere.
Marcellus, putin dezamagit, uita repede de aceasta si, îndemnându-i pe ceilalti, începu a goli pocal dupa pocal. Cei trei se oprira în fata unei odai; Agrippa spuse unuia dintre ei: - Am uitat ceva. Du-te si spune-le celorlalti sa nu zaboveasca prea rnult, caci la venirea zorilor plecam, iar apoi ramâi aici de straja, la usa; vezi sa nu intre nimeni... ne odihnim!
Poti dormi si tu pe prag!
Si, împreuna cu celalalt, intrara înauntru.
     Statea acum asezat în fata vetrei în care flacarile muscau din trunchiurile uscate; gusta din tipsie, mai golea o cupa - tot uitându-se spre Octavianus, ce nu-si mai gasea locul; ba statea câteva clipe si privea la foc, ba se-ndrepta cu pasi rari spre geam, privind în noapte... iar se întorcea spre foc, ca si cum ar fi cautat ceva... ce nu era acolo, sau poate nu-l gasea. Se opri în cele din urma gânditor în bataia razelor de luna ce intrau indiscrete pe geam si zâmbi, poate unui gând, poate unui chip... cine stie. Obosit de umbletul prietenului, Agrippa ofta si, în cele din urrna, zise:
-Octavianus, linisteste-te! Hai vino si manânca ceva! Mesage ri i! ne-a adus o veste buna, doar !-ai auzit. si tu. Mâine va fi ziua cea mare, Zeii sa ne ocroteasca! Beau în cinstea ta!
-Când crezi ca vom ajunge?
-De nu apare nimic nou, când soarele va fi la mijlocul cerului, vom ajunge si noi la întâlnire! Dar, rogu-te, linisteste-te! Ce-i cu tine? Parc-ai fi un tinerli ce se întâlneste întâia oara cu o femeie.
-Agrippa, nu înteleg nici eu prea bine. E ceva ce ma copleseste, ma cuprinde întru totul... îmi patrunde în toate fibrele corpului meu si ma înfioara; ma poarta pe aripi de vis, pe strune de cânt... caci un cânt e fiinta mea de când i-am vazut chipul, stii tu, atunci când cu solia dacilor!
-Dupa înfrângea lui Brutus, stiu! Regele Cotiso ti-a trimis daruri si vorbe de iertare dar, dupa câte stiu, nu era nici un portret printre ele.
-Nu era, asa-i! Portretul i-a cazut din sân lui Rholex, când s-a închinat. De parca ar fi trebuit sa-mi fie si el aratat. S-a cerut vazut!

     A cazut drept la picioarele mele, ca si cum Jupiter l-ar fi pus acolo. L-am luat si I-am privit.
-Dar a trecut ceva timp de-atunci! -Vezi tu, Agrippa, nici eu nu mi-am dat seama ce se întâmpla, ce va fi. Am ridicat portretul si 1-am înapoiat dacului; dar chipul din el mi s-a lipit de inima. Am vrut sa uit, mi-am vazut de treburile mele în Imperiu, am întarit cetatea Segeste, cap de pod în lupta contra bastarnilor si... a dacilor, de vor ataca. Dar ochii aceia nu m-au parasit niciodata; i-am purtat cu mine peste tot; la Senat în discutii, în palat la odihna, pe câmpurile de lupta... peste tot; clipa de clipa, îi stiu atât de bine, îi simt aievea desi pe ea n-am vazut-o altfel nici odata; nu înteleg nici eu, parca am fi unul - atât de aproape o simt.
-Dar ea nu era logodnica iui Rholex?
-Ba da! El mi-a spus, câind i-am înapoiat portretul, cine e. Dar nu stii ce s-a întâmplat!? Rholex a murit în drum spre casa, a cazut jos de pe cal, pur si simplu. Si iar gândesc, ca asa au vrut zeii, sa nu stea între noi.
-Dar poate, s-o fi însotit; cu altul pân-acum?!
-Nu! Am întrebat mereu de ea, asa pe ocolite. Se pare ca si unirea cu Rholex fusese aranjata de rege; altfel ea e mereu singura. Pare-ar astepta ceva, sau... pe cineva. Si inima îmi spune ca pe mine m-asteapta! Sa stii c-am încercat s-o uit în bratele altor femei, în cupele cu vin. Dar ochii aceia au clipit, zâmbind în mine si m-au privit usor amuzati; tot albastrul cerului e în lucirea lor. Ma duce inima orice as face... ma cheama... e drumul destinului meu! Asa simt! Gândesc ca, de altfel mereu m-a atras ceva la neamul asta; pe când eram în Apollonia, trimis de Cezar, le-am urmarit felul de a fi... -Dar ce-a fost cu lulia, de ce ai fagaduit-o regelui dac?
-M-am framântat mult, încercând mai multe cai; dar cea mai buna si mai apropiata inimii mele mi s-a parut aceea a unei legaturi trainice între popoarele noastre, legaturi de dragoste si de familie si asa am fi ajuns la pace.
Fiica mea devenea mireasa regelui dac si fata regelui dac... mireasa mea!

     Si, zicând acestea, Octavianus zâmbi unei naluciri.
-E tare ciudat acest popor, atât de curajos, dar... un pic cam salbatic.
-Noi le spunem asa pentru ca nu-i întelegem, zise Agrippa. Libertul meu e dac, asa ca mai stiu câte ceva despre ei; iar ce stiu, e surprinzator. E drept ca n-au soselele si cetatile noastre, masina riile noastre de tot felul, dar cred ca n-au pentru ca nu le trebuiesc. Sunt oameni simpli, fara cerinte mari.
-De când cu portretul, îi urmaresc si eu. Avem doar atâtia în ostire! Te-ai uitat vreodata direct în ochii lor? Stai, Agrippa, nu râde. în ochii barbatilor vreau sa zic.
-Dar ce sa caut eu în ochii barbatilor? - glumi vesel romanul, bucuros ca prietenul lui râde.
-Au o privire limpede si un fel de lumina aparte în ei.
-Asta arata si un cuget curat. De curaj, n-avem nimica a zice; despre asta marturisesc toti care i-au vazut în lupta... adevarati lei... doar de aceea am întarit si cetatile dinspre Dacia.
-Daca se strica prietenia, nu-i asa?
-Ei, oricum e bine sa stie si sa vada ce putem.
-Octavianus, ma bucur ca în orice împrejurare, esti un roman adevarat.
-Ma straduiesc sa fiu! Stii însa, ce n-am înteles? Istoricul grec, cum îi zice... Herodot, spune despre ei ca sunt nemuritori. Tin minte, de pe când ma batea Arillus cu varga sa învat. Iar râzi de mine, dar sa stii ca asta nu întelesesem nici copil fiind; cum adica, se cred la fel cu Zeii?
     Agrippa privea lumina focului, gânditor; flacarile se ridicau îndraznete, cuprinzând trunchiul lemnului; în urma luptei lor, o caldura binefacatoare se raspândea în odaie.
-Ei zic ca dupa moarte sufletul se ridica la cer, la zeul lor Zal- moxe, pe masura putintei fiecaruia. De aceea îsi pastreaza cugetul cât mai curat si mai puternic, ca sa poata urca cât mai sus. Ma crezi, ca ei se bucura când mor?
Octavianus îl privi mirat si încearca sa înteleaga. Ramasera gânditori o vreme, unul în fata focului, celalalt privind departarile.
-Vezi tu, prietene, poate de aceea ma trage firul destinului într-acolo. îti dai seama ce urmasi ar iesi din contopirea acestor doua firi: cea romana si cea daca?
-Ei hai, ca ajungi deja la copii!
-Nu râde! în noaptea asta esti tare vesel; sa stii ca eu vad deja flacara lor patrunzând în cetatile noastre, în casele noastre. S-ar mai curati si Roma de tot dezmatul care a înflorit! Curajul lor si tehnica noastra; nimic nu ne-ar mai putea opri! Poate ca visez, dar visez de mult.
-într-adevar, ar fi ceva! zise Agrippa. N-ar strica putina ordine în suflete! Ar avea si matroanele noastre ce învata. Ei, dar ce razboi ar porni contra dacelor!
-Dac-ar veni porunca de la mine, s-ar potoli ele!
Octavianus porni din nou a strabate odaia de la un cap la altul; vadea o nerabdare, o bucurie pe care privirile prietenului o urmarea cu putina îngrijorare.
-Si cu Scribonia ce faci?
întrebarea îl opri pe barbat în mijlocul pasului; ramase un timp gânditor apoi raspunse cu usoara tristete în glas:
-Dupa ce a nascut-o pe lulia, sufletele noastre s-au departat... nu stiu cum; am trimis-o mai târziu la...
-Ei lasa, nu te întrista; dar îmi parea la un timp ca nici Livia Drusilla, sotia lui Tiberius, nu-ti este prea indiferenta?!
-De n-ar fi ochii visului meu, probabil ca pe ea as alege-o! Dar asa, eu am alt destin!
-Sa te-ajute Zeii sa reusesti! Hai sa ne odihnim putin, ca oase le mele batrâne se cer întinse oleaca. Tu ai focul în tine, ce te tine treaz, dar eu...?
-Prietene, stii cum o cheama?
-Pe cine?
-Adica cum?! Chiar nu stii? Pe ea... pe fata regelui dac?!
-Hai spune, daca tot ai început, zise domol Agrippa si se duse de se-ntinse pe unul din paturile odaii asezat mai spre foc.

     -Numele ei e Angetia. Auzi tu... Angetia! Nume de zeita, nume de floare. Suna ca o melodie, nu-i asa?
Dar nu mai primi alt raspuns decât un usor sforait si, dând din umeri, zâmbi mai departe viselor ce se înfiripau parca dincolo de fereastra, undeva, departe.
     în sala de mese nu se mai auzeau glasuri, demult. Linistea coborâse prin cotloane mângâind somnul ostenilor, unii ajunsesera în odai, altii dormeau pe sub mese; oricum toti erau în lumea visurilor când... deodata, pe coridor, una dintre usi se deschise cu mare fereala si o umbra se furisa prin întuneric spre un anumit loc, mai dosnic si mai ferit de lucirea razelor de luna ce mai razbateau ici-colea, luminând vag si misterios.
     Si din bezna cotlonului, doua glasuri înabusite schimbara în graba câteva cuvinte.
-Ce mai vrei? Ti-am spus sa fii cu mare fereala, sa nu te dibuie careva... c-o patesti!
-Fii fara grija, doar stii ca ma strecor ca vulpea, si-apoi acum toti au avut întâlnire cu Bachus. Dar ia spune-mi, ai adus dinarii?!
-Eram sigur ca pentru asta ai venit. N-ai încredere deloc.
-Pai, drept sa zic, eu ma stiu pe mine, asa ca...
-l-am adus. Uite-i! Si în cotlon se auzi zgomot înabusit de monezi ce treceau dintr-o mâna într-alta. Se pare ca mâine e ziua cea mare. Daca nu reusesti, Antonius te va...
-Stiu! Pedeapsa va fi mare; caci e ceva sa...
-Taci! Si întunericul are urechi.
-Am sa tintesc bine, fii fara grija!
-Jupiter sa-ti tina privirea agera si bratul iute. Restul banilor... stii când, du-te acum!
Se auzira din nou pasi furisati; una dintre umbre aluneca pe lânga pereti si intra încet într-o odaie, cealalta o porni spre iesire si se îndrepta cu mare fereala spre locul unde un cal astepta priponit; îl dezlega si tinându-l de capastru, se îndeparta în mare liniste.
     A doua zi, în zori, cohota de romani iesi în ordine din cetate, urmându-si drumul. Octavianus îsi vadea nerabdarea în orice gest, dar Agrippa stând alaturi nu-si putea ascunde tristetea si framântarea.
-larta-ma, prietene, din cauza mea nu te-ai odihnit bine, în noaptea ce-a trecut. Ti-a trecut timpul cu visele mele.
-Octavianus, nu asta ma necajeste, ci niste gânduri nu-mi dau pace; am visat... dar nu vreau sa-ti stric si tie inima, lasa ca-mi trece!
-Hai odata, spune-mi! Oricum, bucuria n-ai cum sa mi-o iei.
-Octavianus, stii precis ca la Roma nu se stie nimic de drumul tau? Caci tare multi ar avea câte ceva împotriva. Mai ales Antonius, caruia i-ai promis-o mai întâi pe lulia. S-ar vedea dat la o parte si stii cum e... avid de putere.
-Cred ca mai mult de avere! Am sa-l înzestrez cumva, nu-ti face oriji!
-Nici altora n-o sa le placa aceasta unire. Le rastorni planurile de lupta, te ridici deasupra lor si n-o sa se bucure. Ai vazut ce-au facut cu Cezar! Trebuie sa fii foarte atent. Parca aud ce vorbe ar mai scoate si Fuscus Arellius. Octavianus zâmbi, scuturându-si umerii si grijile, cu nepasarea unui îndragostit:
-La Roma nu se stie nimic. M-am sfatuit doar cu câtiva prieteni. Acum am lasat vorba ca merg cu treburi în Moesia la Segeste. Iar lectica am spus ca-i pentru mine! Chiar au si zâmbit câtiva - credeau ca nu-i vad.
-Ei, daca-i destin... atunci hai sa-l urmam. Jupiter sa ne ocroteasca!
     Restul drumului l-au facut în tacere, fiecare cu gândurile lui. Unul privea mai mult spre cer, zâmbind parca adierii vântului, iar celalalt, încruntat, tot dadea din cap urmarind firul drumului, de parca ar fi dorit sa gaseasca ceva comori ascunse acolo.

     Oricum, nici unul n-a bagat prea bine de seama când drumul s-a facut poteca de munte, ca strabateau codrii falnici sau treceau peste suvoaie limpezi si sesuri largi, marginite de vârfuri semete. Pe când soarele se apropia de mijlocul cerului si umbrele abia se mai vedeau, cohorta de romani urmând solul dac, ajunsera într-o poiana; bine ascunsa între copaci, dar destul de întinsa ca sa primeasca atâtia oaspeti, pajistea se rasfata în lumina soarelui, aratându-si cu mândrie podoaba multicolora a florilor. De cealalta parte a poienii, siruri de calareti daci pe caii lor iuti, de munte, cu vestita sabie usor curbata la brâu, asteptau gravi si solemni.
Caii bateau usor din copite, a nerabdare poate, iar ei stateau demni, neclintiti, cu privirile senine, parca acum desprinsi din trunchiurile copacilor ce-si desfasurau deasupra coroana bogata si fosnitoare. Si statul acesta al lor raspândea în jur o bucurie molcoma si chibzuita ca firea.
„Parca-s una cu padurea" - gândi Octavianus.
„Parca-s coloane de templu - gândea, privindu-i, Agrippa -, templu cu vârful la cer."
     într-o parte a poienii, la începutul padurii, sub umbra crengilor, se vedeau întinse pânze albe cu ceva bunatati, probabil, caci prea venea un miros îmbietor.
Doar acolo zumzaiau ca niste albine femeile, ce nici acum nu terminau a zice câte ceva. La vederea romanilor, rusinate, se repezisera spre padure, dar itindu-se de dupa copaci, urmareau cu ochi mari si veseli poienita. Era liniste, era pace, era soare.
Barbatii celor doua neamuri stateau fata în fata, la o oarecare departare, privindu-se... asteptând. Romanii asezati într-o perfecta ordine, priveau spre cei din fata c-o usoara superioritate.
Ei erau oastea adevarata... cei din fata aveau pieptare din piele aproape toti, mantiile simple si caii prea putin împodobi; apoi, nici nu aveau rânduite sirurile drepte. Dar totusi, era ceva... ceva ce venea dinspre ei, asa ca o forta, ce parca te cuprindea, coplesind.
„Cred ca are dreptate Octavianus cu ochii lor - gândi fara sa vrea Agrippa -, au o cautatura dreapta si puternica; ca un popor de neclintit. Ar fi bine sa-l avem de prieten!"i Octavianus zâmbea de dincoio de timp, doar trupul lui mai era acolo, sufletul alerga cautând, catre ea. Deodata, trei calareti daci iesira în fata în pasul domol al cailor si se apropiara de mijlocul poienitei, apoi se oprira asteptând.
     Atunci, Agrippa îl atinse usor pe Octavianus, ca pentru a-i trezi din visare, apoi pornira si ei, urmati de celalalt comandant roman, spre locul de întâlnire, unde se oprira.
Stateau si se priveau, iar gândurile li se împleteau undeva, prin vazduhul usor strabatut de un vântisor caldut ca o mângâiere; dacul din mijloc, cel cu mantia alba tesuta cu fir si cusma cu pata alba în frunte, era regele. Facu semn si ca din pamânt, în fata romanilor aparura un barbat si o femeie, purtând stergare albe, brodate în culori vii; pe brate, barbatul ducea o azima mare, bine rumenita, ce parea acum scoasa din cuptor, asa miroase raspândea; iar femeia purta în mâini un vas mic de lut.
Se apropiara de romani. Atunci, se auzi glasul regelui dac:
-Bine-ai venit la noi, Octavianus. Si voi, frati romani cu gânduri bune. Va poftim a gusta, mai înainte de toate, din roadele pamân tului nostru, din pâine si sare, c-asa-i la noi datina din strabuni. Sa va fie sufletul bogat si primitor ca pâinea, puternic si curat ca neste matele sarii. Apoi om vorbi si de altele.
Octavianus se apleca si lua primul din azima îmbietoare, o înmuie în sare si manca; apoi luara si ceilalti.
-îi multumim, Coryllus, de primire si de gândurile bune. Este minunata azima voastra!
-Stai sa gusti din cele bucate, râse regele dac si descaleca.
     O data cu el, descalecara si ceilalti daci, urmati apoi de romani. Octavianus si regele se îmbratisara scurt, barbateste. Veselia se raspândi si printre osteni.
Barbatul si femeia treceau printre rândurile romane, cu darul de bun venit al neamului. Prima azima se termina repede si mai fura aduse câteva, încordarea si nelinistea disparusera. Râdeau, povestind ba de una, ba de alta; Octavianus si regele vorbira de-ale lor, asa, cântarindu-se si citindu-se unul pe altul.
Dar romanul nu mai avea proverbiala sa rabdare, privirile îi fugeau mereu spre rândurile dacilor... cautând. „Unde era? Oare venise si ea?
Doar asa se întelesesera! Poate n-a transmis bine solul." Regele dac, simtindu-i nelinistea, se bucura în sinea lui: „L-am citit, e într-adevar îndragostit de fata noastra. Ei, suferintele dragostei curata sufletele" - si, zâmbind pe sub barba, se întoarse spre rândurile ostenilor, zicând:
-Noi aici ne simtim gazde, caci desi am trecut vadul Istrului... tot acasa suntem.
în rândurile romanilor se porni o usoara tulburare, dar, vazându-si conducatorii ca stateau linistiti, soaptele se potolira si linistea domni din nou.
-Nu va mirati, frati romani; regatul regelui Burebista cobora mai jos de locul în care suntem. Dar acum îs alte vremuri... si noi le ascultam vrerea, înspre prietenie si pace ne-am întâlnit azi cara rile. Caci în firea omului este sa se uneasca unu! cu altul în bine, nu sa se certe în razboaie. Ne-om întelege cu vorba calda a ome niei. Noi, dacii, suntem aspri la suflet si iute de sabie doar când ne calca cineva cu miselie, altfel inima ne e larga si portile deschise. Si cu bucurie va spunem: „Bine ati venit! Poftiti la masa si în casa noastra!"
-îti multumim, rege Coryllus, pentru vorbele si pentru poftirea facuta!
     Glasul lui Octavianus rasuna puternic si clar, iar vântul, mirat, se opri si el din joaca, ascultând. Romanii îsi priveau conducatorul cu admiratie si mândrie; se simtea cine e si numai dupa vorbire. Iar acesta, dupa ce privise atent si zâmbitor rândurile dace, se întoarse spre ostenii sai; îi erau dragi, era mândru de ei; venisera pâna aici, având încredere în el. Venise momentul sa le desluseasca si lor pricina: -Suntem un regat puternic si mare... Cel mai mare, desigur.
Am aratat lumii ca suntem viteji, disciplinati, ordonati, ca stim ce vrem si putem obtine aceasta, în tarile pe care le-am cucerit, am adus cunoasterea si tehnica noastra, am construit drumuri, cetati si bai, teatre si arene. Ne-am întâlnit cu neamul dac în felurite cioc niri... si le-am admirat vitejia. Ne-am hartuit unii pe altii la hotar, ne-am mâniat, dar ne-am si pretuit, în ce e bun. Am întrebat zeii si ei au vorbit prin sufletele noastre; doua popoare se pot uni nu numai prin cucerire, ci si prin buna întelegere. Acum si aici martu risesc dorinta si vointa mea, de a întinde peste Istru o punte de dragoste, punte de înfratire. Caci zeii n-au vorbit asa întâmplator... în strafunduri de vreme, desigur ca strabunii nostri erau una, prea vorbim limbi ce se aseamana atât de bine... ca mama cu fata. De multe ori am cugetat la aceasta...
Rege dac, în fata lui Jupiter si a oamenilor, o cer de sotie pe fiica ta Angetia, sa-mi fie a'aturi în toata vremea ce va urma, ia durere si la bucurie! Ma leg s-o iubesc si s-o respect mereu... ca si acum! Si, ca semn de dragoste frateasca, îti ofer mâna fiicei mele, lulia, desigur daca esti dornic.
-E o cinste mare pentru mine, Octavianus, caci vestea despre frumusetea si întelepciunea Iuliei, asa frageda cum este, a ajuns pâna la noi de mult. Sunt tare bucuros! în fata iui Zalmoxe si a dacilor mei, în fata Soarelui si a codrului, îti cer pentru mine si nea mul meu mâna fiicei taie, mie sa-mi fie soata, Iar lor, regina iubita!
Dupa o clipa de încremenire, în care parca toti încercau a pricepe cât mai bine tâlcul lucrurilor, în zorii vremurilor ce stateau sa vina, pornira urale de bucurie din ambele tabere, de altfel cam amestecate acuma.
- Te asteptam la Roma, rege Corillus, pentru împlinirea sarbatorii. Fie ca vei dori a merge cu noi acuma, fie când vei socoti potrivit, noi te-om astepta.
     Glasul romanului începea a arata nerabdare. Dorea cât mai degraba sa ajunga la clipa visului sau,... s-o întâlneasca pe ea! Acum, ca-si deschisese sufletul în fata tuturor, o astepta pe cea care-i era sortita sa-l aline.
Agrippa sta deoparte si-1 privea zâmbind îngaduitor, dar usor nelinistit. Poate erau doar gândurile lui de vina, sau urma visului de noapte; se uita îngrijorat în jur, nici el nu stia de ce. împrejurimile erau pe potriva frumusetii clipei si el se molipsi în cele din urma de bucuria si fiorul asteptarii prietenului sau; se pomeni nerabdator, ca un tânar ce-si astepta logodnica sa iasa de dupa usa. îi venea sa dea o fuga în spatele dacilor, în padure, acolo unde simtea el ca se ascundea cea mult dorita.
„Ei, omule, ti s-a aprins si tie sângele, ce-i cu tine?! Macar tu sa fii cu mintile acasa, ca altfel cine-l apara pe Octavian?" - se dojeni singur. Dar de ce sa-l apere? Doar nu-1 paste decât bucuria...
Gânduri razlete se ciocneau unele de altele, iar el, satul de ele, îsi scutura deodata capul, alungându-le. Voia sa se bucure cât mai deplin de fericirea prietenului sau.
Dupa o vreme, ce romanului i se paru un veac, regele dac, înteleqându-i nerabdarea, ridica mâna, dând semn. Se facu liniste.
     Romanii si dacii se oprira privind. Glasul regelui umplu sufletele: -Soarele ne spune ca vremea amiezii a si trecut, iar noi am zabovit oleaca. Mai avem de facut o primire, iar apoi va poftim pe toti la un ospat al bucuriei. Si, întorcându-se spre desisul padurii, facu al doilea semn. Rândurile de daci se despicara în doua, lasând drum liber din poienita pâna în adânc de codru. Toti priveau asteptând; nici frunzele nu se mai leganau pe crengute; doar soarele, sugubat trimise o poteca de lumina, unind destine.
Si, dintr-odata, ca-n file de poveste, pe carare se vazura venind un sir de fete tinere îmbracate în rochii lungi, cu flori proaspete prinse în cosite. Paseau încet, parca plutind, frumoase ca visurile tineretii. Ostenii se bulucira sa vada mai bine.
Sirul de fete ajunse pâna în dreptul locului unde Octavianus si Coryllus asteptau; se opri o clipa, apoi se desfacu si, tragându-se de-o parte si de alta, lasa libera vederii imaginea unui destin.

     Calare pe un cal alb, o faptura blonda... venea încet din adânc de padure, venea ca dintr-un vis ce abia acum se contura sub ochii muritorilor; valuri diafane tesute cu fir se unduiau în juru-i aruncând luciri de nestemate... Si ea venea, cu zarile si cu soarele venea; avea flori în cositele-i lungi si o coronita pe crestet. „Zeita sa fi fost si n-ar putea fi mai frumoasa! Si aerul vibreaza în jurul ei!" - gândi Agrippa simtindu-si pleoapele umede.
-Parca-i rupta din soare! se auzi o soapta printre osteni, înfiorând suflete.
     Octavianus facu câtiva pasi, în întâmpinare. Si ea venea, în pasul domol al calului, gingasa si blonda, frumoasa ca o zi de primavara. întinse mâinile si sufletul spre destinul lui. O prinse usor de mâna, ajutând-o sa coboare de pe cal. Aplecându-se cu gratie, fata sopti o multumire si ridica apoi capul, privindu-l.
Si atunci toate se învârtejira în jurul lui. Nu mai vazu nimic decât ochii aceia mari, lacuri limpezi de munte, lucind albastru catre el. Le primi cautatura drept în inima, unindu-se cu imaginea visului de ani. Si toata dragostea Iui, framântarile si zbuciumul, trairile lui de dor si vis, toate se oglindira în privirea de raspuns. Atunci obrajii fetei se îmbujorara usor si pleoape timide cazura, acoperind privirea.
     Stateau asa... tinându-se de mâna... el si ea... rege si regina peste lume... peste fire. Soarele îi cuprinse într-un snop de raze, !uminându-i parca ireal... separându-i... erau doar ei cu dragostea lor. Clipa a stat pe loc, vântul îsi oprise suflarea... totul încremenise în eternitatea unei uniri... de peste timp...
Cerul si Pamântul îsi dadeau mâna la încoronarea lor.
O privighetoare începu timid, apoi cu îndrazneala, un cântec catre mirele ei, un cântec de dragoste... un cântec de nunta.
Din rândul dacilor se desprinsera câtiva calugari, cu straie lungi albe si brâul în culorile seninului, a spicelor coapte si a purpurei asfintitului; aveau plete lungi, albite de timp, Se apropiau încet, solemn, purtând stelele pe umeri si soarele brodat pe piept.
-Ei sunt întemeietorii - au venit sa înalte ruga catre Zalmoxe, de multumire si de ajutor, pentru ca drumul vostru de acum înainte sa fie binecuvântat în Cer. Si la fel si unirea dintre popoarele noastre, sa fie spre pace si bucurie, întelegere si prietenie. Caci în fata Lui, toti suntem una. Noi va daruim pe fiica pamântului nostru, ca semn de pace si dragoste.
     Spusa regelui trecu din gura-n gura prin rândurile romane si ei se aranjara frumos, ca pentru ceremonie, apropiindu-se. Mândri de fiica neamului lor, dacii stateau tacuti cu cusmele în mâini, zâmbind blând si întelegator.
Octavianus si Angetia însa nu mai auzeau nimic, ei nu se clintira din loc. Ochi în ochi, suflet lânga suflet, cu mâinile împreunate, pluteau amândoi pe aripile visului lor, spre înaltimile unei mari iubiri.
     Sageata cazu rea si ucigasa, împlântându-se cruda în spatele fetei. Un fior de groaza strabatu zarile si oamenii. Octavianus nu stiu nimic; vazu doar cum un val de durere trece usor, ca un abur peste ochii albastri, pleoapele se zbatura putin de parca ar spune ceva, apoi trupul gingas se frînse aplecându-se spre el într-o prima si ultima îmbratisare... si el primi povara dulce si însângerata lânga inima lui. Abia atunci palmele-i întâlnira fierul ucigas înfipt adânc si racni neomeneste:
-Nuuu! De ce?
Dupa o clipa de încremenire a groazei, ostenii de ambele parti se repezira spre locul de pornire al sagetii cercetând, în cautarea ucigasului.
Aveau lacrimi în ochi si mânie în inimi. In mijlocul poienitei, trupul domnitei, nemiscat, privea senin zarile. Prabusit în genunchi lânga ea, cu capul pe inima ce nu mai batea, tinând-o strâns în brate, Octavianus îsi plângea încet visu! lui de iubire, visul lui de pace... visul lui neîmplinit. Calugarul clatina din cap cu tristete. O clipa de iubire... un strop de nemurire din istoria unei lumi... o clipa a carei dainuire ar fi schimbat multe... de aceea cei cu gânduri rele au sfarâmat-o.
Cine sa fi fost? Un dac... un roman? Nu stia. Dar povestea era înca vie si poienita vibra si acum de iubirea înaltatoare a unui barbat roman si a unei fecioare dace. Mai statu câteva clipe privind în razele de soare imaginea celor doi, apoi se ridica si, oftând cu durere, se întoarse si porni pe drumul lui.