Stefan cel Mare si Viata Religioasa din Vremea Sa - Partea I de Teodor Manolache publicat la 29.12.2006
Viata Religioasa
     La 12 aprilie s-au implinit 500 de ani de când Stefan cel Mare, invingind in lupta pe Petru Aron, ucigasul tatalui sau Bogdan, a fost aclamat domn al Moldovei. [...]
     La pomenirea si slavirea viteazului domn al Moldovei care uimise apusul crestin si inspaimântase pagânismul navalitor din Orient, Biserica noastra ortodoxa este nu numai indreptatita, ci chiar indatorata sa participe alaturi de toti cetatenii din tara noastra, intrucât istoria ei din cea de a doua jumatate a veacului al XV-lea este intretesuta cu insasi istoria lui Stefan cel Mare.
     Intr-adevar, atât prin structura sa sufleteasca, dar mai ales prin faptele sale, Stefan cel Mare a fost mereu alaturi de Biserica, si Biserica alaturi de el, sprijinindu-l in toate actiunile sale.
     Dupa infrângerea lui Petru Aron la Orbic, la 14 aprilie 1457, in Joia Mare, Stefan, care se indrepta spre Suceava, a fost intâmpinat de popor la locul numit Direptate, pe Siret si aclamat domn al Moldovei. In fruntea poporului se gasea mitropolitul Teoctist, care a uns cu mirul sfintit pe noul domn. Mitropolitul Teoctist, desi fusese de partea fostului domn Alexandrel, fiul lui Ilias voievod, l-a primit pe Stefan "cu cea mai mare bucurie".
     Ba, ceva mai mult, se crede ca pornirea lui Stefan cel Mare la razboi impotriva lui Petru Aron s-ar fi facut in intelegere cu o seama de boieri, care aveau in fruntea lor chiar pe mitropolitul Teoctist.
     Stefan cel Mare n-a fost numai viteazul cârmuitor de osti, care din 36 de razboaie a iesit biruitor in 34, n-a fost numai un organizator de tara iscusit si autorul unei exceptionale stari de dezvoltare a culturii feudale din Moldova, ci si un crestin convins.
     Nu spre lauda desarta a inaltat el atâtea locasuri de inchinare, inzestrându-le cu mosii si oameni, cu obiecte si carti de ritual, acordându-le totodata numeroase privilegii, ci spre mântuirea sufletului lui, si spre slava lui Dumnezeu, spre care isi ridica gândurile si nadejdea ori de câte ori se gasea in vreo strâmtoare sau necaz. "Pe crestinatate nu cu cuvinte numai, ci din inima cu caldura a marturisit-o", se subliniaza intr-un panegiric de o rara frumusete, rostit la mormântul voievodului in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, atribuit arhimandritului Vartolomeu Mazareanu, egumen al Putnei.
     Nu exista nici o "indoiala asupra credintei lui, cu care s-a adapat la curatele si neamestecatele izvoare ale pravoslavnicei Biserici din copilaria lui, si nici eresurile cele inselatoare, nici focul vârstei tineresti, n-au putut-o sminti, ci a ramas intarit pe piatra care este insasi Hristos (dupa apostol), pe a caruia cruce de-a pururi imbratisata la pieptul lui tiind, viata sa Lui a inchinat-o, nadejde nesmintita printr-insa la parintele veacurilor având, prin care pe toti vrajmasii sai a gonit, a infrânt, a surpat".

     Nu numai victoriile, ci si cele câteva infrângeri erau socotite de Stefan ca rânduite de Dumnezeu si de aceea, dupa cum spun cronicarii, el postea si se ruga ori de câte ori se izbea cu vrajmasii. Dupa izbânda de la Vaslui, de pilda, pe care "de la singur Dumnezeu, au numarat ca este... , patru zile nici o mâncare n-au mâncat, fara numai pâine cu apa".
     Stim, de asemenea, din traditie, ca in greaua cumpana in care se gasea dupa pierderea bataliei de la Razboieni, s-a dus la un sihastru, Daniil, din imprejurimile Voronetului, "si s-au ispovedit Stefan-Voda la dânsul" cerându-i totodata sfat, pe care l-a ascultat intocmai.
     Personalitatea religioasa a lui Stefan cel Mare este atestata de toti cronicarii vremii lui, indeosebi de Grigore Ureche, pentru care gloriosul voievod este "prototipul gloriei vechi a Moldovei". Dupa cucerirea Chiliei (1465), Stefan Voda, "laudând pre Dumnezeu, imblânzia oamenii in cetate", noteaza Ureche in cronica sa. "Iara in zecilea an a domnii sale, in anii 6974 (1466), iulie 10, au inceput a zidi manastirea Putna, spre slava lui Dumnezeu si a preacuratei Maicii Fecioarii Mariei".
     Amintind de ranirea si infrângerea lui Mateias, regele Ungariei, in lupta de la Baia (1467), Ureche scrie: "Asa noroceste Dumnezeu pre cei mândri si falnici, ca sa sa arate lucrurile omenesti câtu sunt de fragede si neadevarate, ca Dumnezeu nu in multi, ce in putini arata puterea sa, ca nimenea sa nu nadajduiasca in puterea sa, ce intru Dumnezeu sa-i fie nadejdea, nici fara cale razboiu sa faca, carora li-i Dumnezeu impotriva". In lupta lui Stefan cu tatarii, la Lipinti in 1470, "ajutoriul nu de aiurea i-au fost, ci numai de la Dumnezeu si de la Preacurata Maica Sa". In lupta de la Valea Alba cu turcii, "au cazut Stefan Voda de pre cal jos, si Dumnezeu l-au feritu si nu s-au vatamat", iar in razboiul de la Râmnicul Sarat cu Tepelus, "au biruitu Stefan Voda cu mila lui Dumnezeu si cu ruga Preacistii si a tuturor sfintilor si cu ajutorul Sfântului si Marelui Mucenic al lui Hristos Procopie".
     "Luindu ajutoriu pre Dumnezeu si cu ruga Preacistii si a Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie", Stefan a invins si pe poloni, la Codrul Cozminului, in 1497. "Au domnitu Stefan Voda 47 de ani si 2 luni si trei saptamâni - spune cronicarul Ureche in incheierea povestirii despre viata si faptele lui - si au facut 44 manastiri". Profunda religiozitate a lui Stefan cel Mare se constata insa chiar din propriile sale fapte si marturii, consemnate de documentele vremii. "Noi suntem domn al tarii Moldovei din voia lui Dumnezeu", spunea el in omagiul prezentat regelui Cazimir al Poloniei la Colomeea, in septembrie 1485. Biruintele, si chiar infrângerile, erau socotite de el ca venind tot prin voia lui Dumnezeu. " Am luat sabia in mâna - spune Stefan cel Mare in scrisoarea circulara adresata tuturor monarhilor crestini din Europa, la 25 ianuarie 1475, dupa lupta de la Vaslui - si cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers impotriva dusmanilor crestinatatii, i-am biruit si i-am calcat in picioare... , pentru care lucru laudat sa fie Domnul Dumnezeul nostru", iar despre infrângerea de la Razboieni marturiseste - prin pisania bisericii ridicate in amintirea acestei lupte: "... Cu voia lui Dumnezeu fura biruiti crestinii de catre pagâni".
     Tot despre aceasta infrângere, Stefan a mai spus, cu resemnare crestina: "Eu si Curtea mea am facut ce mi-a stat in putinta, si s-a intâmplat ceea ce stiti. Pe care lucru il socot ca a fost vointa lui Dumnezeu ca sa ma pedepseasca pentru pacatele mele, si laudat sa fie numele Lui".
     Ca un adevarat crestin ce era, Stefan cel Mare se grijea si de mântuirea sufletului. De aceea, fagaduind manastirii Zografu din Sfântul Munte un mertic anual de 100 de galbeni, el a cerut pentru aceasta, ca si pentru alte eventuale milostenii, sa fie trecut la pomelnic impreuna cu sotia si copiii sai, iar dupa moartea sa sa i se faca pomenile obisnuite. De asemenea, a facut numeroase danii manastirilor moldovene (Probota, Neamt, Moldovita, Tazlau, Bistrita, Dobrovat, ca si episcopiei de Roman), pentru mântuirea sufletelor mosilor si parintilor sai si pentru sanatatea lui si a familiei sale.
     Dar pozitia lui Stefan cel Mare fata de biserica, de conducatorii si slujitorii ei, se cade a fi privita nu numai prin prisma credintei sale interioare ci si prin aceea a inaltelor interese de stat.
     Stefan cel Mare a aparut pe scena istoriei intr-un moment de mare primejdie pentru independenta popoarelor europene, la numai patru ani dupa ce cotropitorii otomani cucerisera Constantinopolul; trecând in Europa, puhoiul turcesc a fost stavilit multa vreme de Iancu de Hunedoara, care in cele din urma a fost rapus (1456); la fel s-a intâmplat si cu Vlad Tepes. Pericolul otoman se apropia din ce in ce mai mult, primejduind si independenta Moldovei, care se gasea pe atunci intr-un declin politic, dupa ce, in primele doua decenii ale secolului al XV-lea, fusese consolidata sub domnia lui Alexandru cel Bun.
     La suirea sa pe tron, Stefan a gasit tara intr-o situatie anarhica, "provocata de incercarile marii boierimi de a slabi puterea centrala a domnului si de a accentua faramitarea feudala in favoarea puterii locale politice, militare, administrative, a marilor boieri". Deci prima grija a lui Stefan cel Mare trebuia sa fie indreptata spre consolidarea domniei, straduindu-se sa organizeze si sa-si alature "fortele sociale si armate, independenta fata de marii feudali, forte in stare sa statorniceasca domnia sa prin ingradirea fatisa a faramitarii feudale, catre o centralizare feudala, dar mai cu seama forte care sa polarizeze toate clasele sociale interesate in declansarea luptei epocale pentru independenta tarii".
     Inlaturarea anarhiei feudale constituia o grea problema interna, care trebuia neaparat rezolvata. In rezolvarea acestei probleme, Stefan cel Mare a gasit un sprijin insemnat in Biserica Moldovei. "Pe când marii feudali laici n-au aprobat politica lui Stefan decât in numar restrâns, feudalii bisericesti in schimb l-au sustinut ... Aceasta atitudine a bisericii a fost de un real folos domniei in lupta cu marea boierime si in razboaiele cu turcii. Ea a avut un caracter progresist prin sprijinirea domniei in lupta pentru limitarea puterii marilor boieri, pentru centralizarea statului si apararea independentei tarii".
     Biserica ortodoxa a sprijinit pe domnitor "pentru a se apara impotriva propagandei catolice si mahomedane, cât si pentru motivul ca, prin faptele sale, el s-a dovedit a fi - dupa cum am subliniat mai sus - un adevarat crestin. In razboaiele purtate impotriva turcilor, Stefan cel Mare a luptat, intr-adevar, in primul rând pentru apararea independentei tarii, dar, dupa propria sa marturisire, si pentru apararea crestinatatii.
In scrisoarea circulara pe care a adresat-o tuturor monarhilor crestini din Europa la 25 ianuarie 1475, dupa lupta de la Vaslui, amintita si mai sus, Stefan al Moldovei le spunea, printre altele: "Necredinciosul imparat al turcilor a fost de multa vreme si este inca pierzatorul intregii crestinatati, si in fiece zi se gândeste cum ar putea sa supuie si sa nimiceasca toata crestinatatea ... Am luat sabia in mâna si cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers impotriva dusmanilor crestinatatii, i-am biruit si i-am calcat in picioare ... pentru care lucru laudat sa fie Domnul Dumnezeul nostru ... Pagânul imparat al turcilor isi puse in gând sa-si razbune si sa vie ... cu toata puterea sa impotriva noastra si sa supuie tara noastra, care e poarta crestinatatii si pe care Dumnezeu a ferit-o pâna acum.

     Dar daca aceasta poarta (a crestinatatii), care e tara noastra, va fi pierduta - Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva - atunci toata crestinatatea va fi in mare primejdie. De aceea, ne rugam de domniile voastre sa ne trimiteti pe capitanii vostri intr-ajutor impotriva dusmanilor crestinatatii... iar noi, din partea noastra, fagaduim, pe credinta noastra crestineasca si cu juramântul domniei noastre, ca vom sta in picioare si ne vom lupta pâna la moarte pentru legea crestineasca".
     Dupa stralucita victorie de la Vaslui, Stefan nu s-a lasat imbatat de laudele ce i-au adus monarhii din apusul Europei si insusi papa Sixt al IV-lea, cel mai influent factor al lumii catolice, care, gratulându-l cu atributul de "atlet al lui Hristos", ii scria: "Fapta savârsita de tine cu atâta intelepciune si vitejie impotriva necredinciosilor turci... a adus atâta glorie numelui tau, toti vorbesc de tine si te lauda". De aceea, in afara de scrisoarea circulara amintita mai sus, el a trimis ambasadori la Venetia, la Roma, la Florenta, probabil si la Genova, adica la toti cei care alcatuiau liga crestina, cerându-le ajutor impotriva turcilor. Cerând sprijin din partea papei si a monarhilor apuseni, Stefan urmarea "formarea unei aliante antiturce, in interesul crestinatatii, cu ajutorul careia sa poata lupta si el cu mai multi sorti de izbânda impotriva dusmanului comun".
Venetienii, care aveau tot interesul ca greul razboi pe care turcii il duceau impotriva moldovenilor sa tina cât mai mult, se multumeau sa trimita incurajari verbale si chiar diferiti soli care sa urmareasca evenimentele si sa indemne pe Stefan sa nu incheie pace, iar papa trimetea numai laude, multumindu-se sa faca episcop catolic de Baia - mutat chiar in cursul anului 1476 la Cetatea Alba - pe unul din solii trimisi de Stefan pentru a-i cere ajutor, bacalaureatul in decrete Petre de Insula, "de buna seama dupa chiar cererea lui", si nu la cererea voievodului moldovean, cum afirma unul dintre istorici, care mai aminteste si de o bula cu nascociri ale papei, "in care spune ca s-ar fi informat in chip sigur ca sub predecesorul sau (Paul al II-lea, - 1471), atât Stefan insusi cât si episcopul (mitropolitul) Moldovei, precum si ducii, comitii, baronii si nobilii acelei tari ar fi vizitat basilicile si alte biserici din Roma, pentru a capata iertarea pacatelor, cu prilejul jubileului".
    . Se intelege de la sine ca este vorba de o curata nascocire, in scopul de a trage foloase materiale din relatiile cu Moldova. In multele imprejurari grele in care s-a gasit de-a lungul celor peste 47 ani de domnie, Stefan cel Mare "a facut numai rare ori o politica religioasa provocata de interesele sale politice, care-l putea indrepta câteodata catre Puterile catolice". Este adevarat ca, luptând impotriva turcilor, lupta pentru independenta tarii sale si totodata pentru apararea intregii crestinatati, insa, in toate imprejurarile a dat dovada ca este un devotat credincios al Bisericii stramosesti, Biserica Ortodoxa a Rasaritului, din care a inteles sa faca o pârghie pentru intarirea si consolidarea tarii.
     Atasamentul lui Stefan cel Mare fata de Ortodoxie este vadit si de strânsele legaturi pe care marele Voievod tine sa le inchege si sa le consolideze intre Moldova si tânarul stat rus si intre cele doua Biserici ortodoxe. Multime de marturii ale acestor fratesti legaturi au ajuns pâna in zilele noastre si vom cauta sa amintim câteva din ele..
     In muzeul Jitomir se afla inainte de primul razboi mondial o cruce - lucrata cu atâta maiestrie incât a servit de model multor cruci de lemn facute in veacurile XVI si XVII pe pamântul rusesc - pe care mitropolitul Teoctist va fi daruit-o vreunei inalte fete bisericesti din Rusia. Crucea este de lemn vârtos, probabil de nuc, si are o lungime de 42 cm si o latime de 18 cm. Jos, lânga mâner, pe amândoua partile crucii, citim inscriptia slavona: "ruga robului lui Dumnezeu, a Mitropolitului Teoctist S(uceveanu)".
Crucea a fost aurita si pe ea sunt sapate in lemn, cu mare iscusinta, câteva chipuri din Sfânta Scriptura si unii din sfinti ... Pe o parte a crucii gasim urmatoarele chipuri: sus, "invierea lui Lazar". La mijloc are doua inscriptii: "Rastignirea lui Iisus Hristos, Imparatul Slavei", si "ingerul pe piatra sezând". Mai jos de "Rastignirea Domnului" este sculptata "invierea Domnului", cu inscriptia: "Invierea lui Hristos", iar jos, "Pogorârea lui Hristos in iad". Pe bratul vertical de sus din stânga, gasim chipul "Duminicii Floriilor". Pe partea dreapta: "Mormântul lui Hristos".
Pe bratul vertical de jos, la ambele capete, gasim câte doi sfinti. Dosul crucii are, in aceeasi ordine, urmatoarele chipuri cu inscriptii:
1. Pogorârea Sfântului Duh,
2. Adormirea Maicii Domnului,
3. Schimbarea la Fata,
4. Botezul Domnului,
5. Nasterea Domnului,
6. Intrarea Maicii Domnului in Biserica,
7. Sfântul Gheorghe
8. Sfântul Ioan cel Nou"
    . Este evident ca acest dar trimis de mitropolitul Moldovei vreunui asezamânt bisericesc sau vreunui ierarh rus presupune existenta unor legaturi strânse, sau - cel putin - dorinta sincera a intaririi lor.
     Si nu se poate ca vrednicul intâistatator al Bisericii moldovene - pe care Stefan a stiut sa-l tina la mare cinste, facându-l sfatuitorul sau si dându-i cel dintâi loc intre boierii tarii - sa nu fi avut contributia lui in orientarea Voievodului spre singurul stat ortodox, liber si puternic, din vremea aceea, spre Rusia. Este probabil ca "chiar casatoria lui Stefan cel Mare cu acea printesa kieveana va fi fost pusa la cale tot in urma vreunui sfat sau indemn pornit de la Teoctist, pe care - episcop ortodox fiind - trebuia sa-l preocupe mai putin proiectele de romantice cruciade ale Domnului sau, pe care urma sa le subventioneze catolicii, si mai mult ideea strângerii solidaritatii dintre principii crestini pravoslavnici".

     Cronicarul Grigore Ureche noteaza inrudirea Voievodului moldovean cu marele Principe din Kiev astfel: "in al saptelea an al domniei sale, in anul 6971 (1463), iulie, 5 zile, luatu-si-au doamna de mare ruda, pre Evdochia de la Kiev, sora lui Simeon imparat". Se stie ca aceasta Evdochie - care venea din stepa ruseaca pentru ca, in putina vreme, sa-si gaseasca sfârsitul pe pamântul Moldovei, in huma caruia isi va odihni oasele, ramânându-i doar chipul zugravit pe zidul bisericutei Sfântul Nicolae din Iasi, - era fata cneazului Alexandru Olelko din Kiev si al Anastasiei, fiica Marelui Cneaz Vasilie I al Moscovei, adica sora "acelui print lituano-rus care, fiu al lui Olelko, isi zicea Semen Tar". Odata cu ea va fi venit in Moldova si o mâna de slujitori, suita unei printese, care se socotea si era socotita de neam mare, intre care nu putea lipsi un duhovnic, un om al Bisericii.
     Daca asupra acestor insotitori nu s-a pastrat nici o marturie, in schimb obiectele de arta religioasa, ramase din aceasta epoca, adeveresc o influenta ruseasca asupra artei moldovene, in anii ce urmeaza casatoriei lui Stefan Voda cu Evdochia. Pictura bisericilor acelei vremi se fac in culori intunecate, dupa tipicuri bizantine, venite in Moldova de cele mai multe ori "prin Rusia Lituana", iar "pentru cioplirea acelor admirabile pietre de mormânt, a fost tinut in tara, cu cinste si cu buna plata, un slav rasaritean, un Ian, care putea fi un rutean".
Dupa stingerea din viata - la 25 noiembrie 1467 - a Evdochiei, ramânea in urma ei o fata de un an sau doi, Elena, care - când inca nu implinise 20 de ani - avea sa joace un rol de seama la curtea Marelui Cneaz Ivan al III-lea. Zadarnicele demersuri facute de Stefan, dupa marea victorie de la Vaslui - la care contribuisera si rutenii, acesti rusi departati de inima pamântului rusesc, care in fata prozeletismului catolic nu puteau avea alt sprijin religios si politic decât cel pornit din Moldova - determina pe Voievod sa se indrepte cu hotarâre spre rasaritul ortodox, cel atât de drag sufletului sau.

     Marele Cneaz moscovit Ivan al III-lea se casatorise la 1472 cu Zoe (Sofia) Paleolog, "mostenitoarea tronului bizantin". in epoca aceea, Moscova devenise pentru toti ortodocsii a treia Roma, dupa prabusirea celei dintâi - in care trona erezia lui Filioque si a papismului - si a celei de a doua - Constantinopol -, pedepsita de Dumnezeu pentru unirea cu latinii, pe care o primise la Florenta.
     "Acum, drepturile de mostenire asupra imperiului de rasarit trecusera, in mod firesc, principelui moscovit, pe baza casatoriei cu Zoe". Spre sfârsitul veacului al XV-lea, Moscova se infatisa asadar, ca "pastratoarea scaunului imparatiei crestine a rasaritului si aparatoarea dreptei credinte". Catre aceasta noua pavaza a Ortodoxiei se indreapta si evlaviosul voievod moldovean; tratativele incepute cu câtiva ani inainte - si purtate prin printesa Teodosia, sora Evdochiei - duceau la savârsirea casatoriei intre Elena, fiica lui Stefan cel Mare, si Ivan, fiul Marelui Cneaz Ivan Vasilievici.
    
http://www.stefancelmare.ro/biserica-moldovei.htm