Stefan cel Mare si Viata Religioasa din Vremea Sa - Partea II de Teodor Manolache publicat la 14.01.2007
Viata Religioasa
     În urma acestei casatorii, relatiile dintre cele doua state se adâncesc. Sporesc si legaturile dintre Bisericile ortodoxe a Moldovei si cea rusa: cârmuitorii fiecareia dintre cele doua Biserici surori erau bine informati asupra starilor de lucruri din cealalta Biserica, îsi cereau reciproc sfat si sprijin în rezolvarea problemelor mai dificile. Este cunoscuta scrisoarea episcopului de Roman, Vasile, care în 1484 - raspunzând cererii mitropolitului Gherontie al Moscovei - intervenea într-o disputa teologica ce înveninase raporturile dintre Marele Cneaz moscovit si înaltul ierarh rus. O asemenea interventie - de altfel ceruta de Mitropolitul Moscovei - vadeste si prestigiul de care se bucurau ierarhii Bisericii moldovene în Biserica rusa, dar si existenta unor strânse legaturi între cele doua Biserici, - legaturi pe care Stefan cel Mare le încurajase si le ajutase sa se dezvolte neîncetat.
     Este adevarat, însa, ca si Bisericile moldoveana si rusa aveau tot interesul sa vada adâncindu-se relatiile politice dintre Stefan cel Mare si Marele Cneaz al Moscovei. Le determina la aceasta nevoia realizarii unui front comun, împotriva expansionismului catolic sustinut îndeosebi de regele polon, si dorinta de a se vedea sprijinite în lupta lor de stavilire a acestui prozeletism violent, de forta unor state puternice, de autoritatea unor voievozi si principi energici si profund atasati Ortodoxiei.
     În aceeasi ordine se înscrie si preocuparea lui Stefan cel Mare fata de populatia ortodoxa ruteana din sudul Poloniei, care - traind sub opresiunea marilor feudali catolici poloni - îl astepta ca pe un mântuitor. Legaturile dintre aceasta populatie si Biserica moldoveana erau mai vechi si ele au fost subliniate de numerosi istorici. Rutenii cereau hirotoniri de preoti la ierarhii moldoveni - fapt recunoscut, mai târziu, de însusi regele Poloniei, Sigismund, într-o scrisoare catre arhiepiscopul catolic de Leopolle -; ei "vedeau în domnitorii nostri pe ocrotitorii credintei lor pravoslavnice", socotindu-i drept "patroni ai Ortodoxiei în regiunile ucrainene de sub stapânirea polonilor catolici" si, ori de câte ori domnii treceau în aceste provincii, "credinciosii ortodocsi, cu mic, cu mare, sareau în întâmpinarea lor, privindu-i ca izbavitori de sub jugul asupritorilor catolici".

     Desigur ca "pe aceasta unitate de credinta si pe aceste sentimente ale populatiei rutene se va întemeia Stefan cel Mare, când - dupa îndemnul rudei sale de la Moscova, Marele Cneaz, aflat si el în razboi cu Polonia, pentru dezrobirea celeilalte Rusii -, în 1490, va sprijini rascoala micii nobilimi si a taranimii rutene ortodoxe, împotriva marilor proprietari catolici, si va intra el însusi cu ostile, în urma unei navaliri tataresti, ocupând cea mai mare parte, daca nu întreaga Pocutie... ". În aceasta epoca, deseori, Ivan Vasilievici al III-lea - cel care era socotit atunci drept singurul împarat al întregii Ortodoxii, mostenitor al scaunului împaratesc al Bizantului - va cauta si va izbuti sa desparta pe micii proprietari ruteni, de marii proprietari catolici din Polonia, "prin mijlocul propagandei religioase ortodoxe". Aceeasi tactica este urmata de acum înainte si de Stefan cel Mare. Cel care pune la cale o sângeroasa rascoala printre taranii ortodocsi ruteni, contra marilor proprietari catolici din Pocutia, era ruteanul Mucha, un om de încredere al lui Stefan. Acesta izbuteste sa razvratesca taranimea ruteana, "tinuta în stare de iobagie de sleahta polona", si sa pregatesca drumul voievodului din Suceava, pe care razvratitii îl primesc - la începutul anului 1490 - ca pe unul de aceeasi lege cu ei, venit sa-i izbaveasca de sub jugul marilor feudali catolici. Incursiunile în Pocutia vor continua si în anii urmatori, si ele coincid cu razboiul mosco-lituanian. La 27octombrie 1492, trimisul Moscovei în Crimeea raporta lui Ivan al III-lea Vasilievici, ca a sosit la curtea lui Mengli Ghirei un sol al lui Stefan, care face propuneri de alianta.
     În anul urmator, Alexandru, fiul lui Stefan cel Mare, conduce doua expeditii în teritoriile podolene. Rezultatul acestor numeroase incursiuni este dezastruos pentru marii feudali.

     Preocupare pentru soarta rutenilor ortodocsi dovedeste Stefan cel Mare si prin desavârsirea organizarii vietii religioase din nordul Moldovei. Se stie ca biserica din Radauti - unde fusese înmormântat Bogdan, primul voievod al Moldovei si alti urmasi ai lui - devenise manastire de calugari si dobândise pe vremea lui Alexandru cel Bun o autoritate quasiepiscopala, având sub jurisdictie preoti si biserici. Egumenul manastirii din Radauti primise de la Alexandru cel Bun drepturi de stapânire si unele privilegii arhieresti asupra unui numar de 50 de sate din tinutul Sucevei.
     La 15 martie 1490, Stefan cel Mare, pentru a-si consolida stapânirea peste teritoriile luate de la poloni, le-a integrat în hotarele mitropoliei tarii sale, constituind teritoriul episcopiei de Radauti, prin confirmarea stapânirii peste 44 de sate din tinutul Sucevei, din cele atribuite prin actul lui Alexandru cel Bun, si dându-i, în schimbul a 6 sate din acel tinut, pe care, cu învoirea episcopului Ioanichie de Radauti, le daruise manastirii Putna, alte 6 sate din tinutul Cernautilor, ca sa împlineasca numarul de 50 de biserici, câte apartineau de egumenul manastirii Radauti pe vremea lui Alexandru cel Bun. Si astfel, marele domn al Moldovei si-a înzestrat tara cu o noua episcopie, care nu e pomenita niciodata înainte de asezarea episcopului Ioanichie, al carui nume îl întâlnim pentru prima oara într-un document din 25 aprilie 1472, unde e trecut dupa Tarasie, episcopul de Roman.
     Pe lânga motivele de ordin politic-bisericesc - acelea de a avea în tara, în orice moment, cel putin doi arhierei, care sa poata hirotoni pe al treilea în caz de vacantare a mitropoliei sau a vreunuia dintre episcopii si, astfel, sa nu mai faca apel la arhierei straini - Stefan cel Mare urmarea, prin aceasta ctitorie, sa raspunda nevoii "pe care o simteau rutenii ortodocsi de a avea un scaun episcopal liber în apropiere, spre a se putea rezema pe el, împotriva presiunilor facute de catolici si de a obtine de la el sfintiri canonice, dupa "legea greceasca" a Rasaritului, pentru preotii lor".
     Când izbucneste razboiul între Ivan al III-lea si Alexandru al Lituaniei - cel ce ajunge în curând rege al Poloniei -, Stefan cel Mare se pregateste din nou sa ocupe Pocutia. În 1502 intra iarasi în Pocutia, unde populatia ruteana face ostilor moldovene aceeasi buna primire. Masurile religioase, administrative si politice luate de Stefan se dovedesc a fi pe placul rutenilor ortodocsi, mai ales ca ele loveau în marea nobilime catolica. Capitanul Liovului îl vesteste pe crai ca Stefan "are trei mii de oameni scrisi la oaste, care i s-au supus si au fugit la el" din teritoriile polone, atragându-i atentia asupra primejdiei pe care o reprezenta aceasta îndreptare a rutenilor spre voievodul Moldovei: "Sa binevoiasca a sti Maria Voastra ca, daca nu va lua alta masura Maria Voastra, aici în partile acestea cu adevarat toti rutenii vor merge la voievod".
     Entuziasmul populatiei pentru ostile eliberatoare ale lui Stefan Voda trebuie gasit în usurarile pe care le aducea micilor nobili, taranilor si comerciantilor, pe care-i apara împotriva marilor boieri, dar si în faptul ca Domnul din Suceava venea ca voievod ortodox si aliat al celui ce se chema de pe acum pentru totii rusii ortodocsi de pretutindeni "tar a toata Rusia, Mare, Mica si Alba" si era unicul împarat dreptcredincios, neunit cu latinii".
     Iata deci dovezi ale necurmatelor stradanii depuse de Stefan cel Mare de a consolida Biserica ortodoxa a Moldovei, de a apara pe ortodocsii din tinuturile stapânite de catolici si de a înalta pretutindeni prestigiul ortodoxiei. Din aceleasi gânduri a izvorât si întemeierea celei dintâi episcopii ortodoxe a românilor din Transilvania, care tot lui Stefan cel Mare i se datoreste. Împacându-se în 1475 cu Matias Corvin, regele ungurilor, acesta i-a daruit doua "mosii de adapost": Cetatea de Balta si Ciceul, împreuna cu 60 de sate dimprejurul lor. Pentru nevoile sufletesti ale locuitorilor acestor sate a fost constituita la Vad, pe Somes, o obste monahala cundusa de un egumen, unde Stefan a înaltat si o biserica de piatra, existenta si azi, care a devenit leaganul celei mai vechi episcopii a românilor ortodocsi de peste munti.
     Când si cine a fost cel dintâi episcop de Vad, nu se stie; primele nume de episcopi ai Vadului apar abia în vremea lui Petru Rares. Ceea ce trebuie retinut este faptul ca Stefan cel Mare a dat românilor din Ardeal "singurul mijloc de întelegere, de recunoastere întru sine pe care-l puteau avea: Biserica".
Pentru evlavia lui Stefan cel Mare si sprijinul necontenit dat Bisericii graiesc si numeroasele danii, privilegii si scutiri acordate manastirilor moldovenesti, în mare majoritate ctitorite de el. Aproape 100 de sate, din cele 400 cunoscute din documentele vremii, se gaseau în stapânirea manastirilor.
     De o atentie deosebita din partea credinciosului voievod s-au bucurat mai ales manastirile Bistrita, Moldovita, Neamtul, Probota, Voronet, Humor, Tazlau, Dobrovat si, în mod deosebit, Putna, cea mai de seama ctitorie a sa.
     Înzestrarea manastirilor cu mosii a constituit în acelasi timp si o contributie la întarirea bazei economice a Moldovei, precum si un sprijin în tendinta de centralizare a Statului, prin îngradirea puterii marii boierimi. Amintind ca reprezentantii Bisericii "erau incomparabil mai strâns legati de dezvoltarea productiei de marfuri decât restul feudalilor", istoricul Barbu T. Câmpina mentioneaza ca "un domeniu manastiresc (cel al Pobratei) ne ofera unicul caz cunoscut de productie cerealiera organizata în vederea exportului peste hotare, din toata Moldova veacului al XV-lea", subliniind ca "în genere, printre domeniile ale caror privilegii domnesti cuprind clauze speciale cu privire la negotul întins practicat de stapânii lor, cele manastiresti preacumpanesc în chip izbitor".
     Multe din satele si mosiile daruite manastirilor erau cumparate de Stefan cel Mare de la diferiti boieri, întelegând astfel sa întareasca feudele bisericesti, în detrimentul boierimii feudale. El încearca - si reuseste într-o masura apreciabila - sa rezolve si problema manastirilor aflate sub stapânirea feudala a câte unui boier, cumparându-le si daruindu-le altor manastiri, cum a fost cazul cu o manastire "din sus de Tamas", cumparata de la Steful din Tamas în 1466 si daruita manastirii Bistrita, cu satul Voitin, în care se afla si o manastire, cumparat de la Bogdan Voitin si fratii lui si daruit ctitoriei sale de la Putna, sau cu o manastire de la Racatau, în hotarul Horgestilor, cumparata de Stefan cel Mare de la feciorul Petei Huhule si daruita manastirii Tazlau.
     Înzestrarea manastirilor cu mosii de catre Stefan cel Mare, este apreciata de unii de istorici si ca "masura de prevedere pentru viitor". Încredintând Bisericii domenii întinse, marele Domnitor stia ca le încredinteaza pe mâini bune. Timpurile puteau fi nestatornice. Domnii viitori puteau abuza de pamânturile statului si de dreptul lor de a face danii. Mosiile încredintate Bisericii aveau sa ramâna neatinse. Minunata gospodarie a harnicilor calugari va face ca pretul lor sa sporeasca; din economiile realizate se vor cumpara bunuri noi, si în ziua când statul va fi vrednic a-si lua pe seama si grija culturii nationale, Biserica, cu o sublima abnegatie, îi va pune la dispozitie sutele de miloane, depozit pe care cu atâta sfintenie îl pastrase în curs de patru sute de ani".
     Traditia consemnata de cronicarul Ion Neculce spune ca "Stefan Voda cel Bun ... câte razboaie au batut, atâte manastiri cu biserici au facut". Într-adevar, nici unul dintre domnii Tarilor Românesti n-a înaltat atâtea locasuri de închinaciune ca Stefan, dovedind si prin aceasta cât de puternica era credinta sa.
     Manastirile si bisericile care pomenesc de ctitor pe Stefan cel Mare se pot grupa în trei categorii: I) cele care se datoresc exclusiv binecredinciosului domn; II) cele existente de mai înainte sau din timpul domniei lui, la care el a facut biserici noi sau diferite îmbunatatiri si III) cele carora le-a facut numai danii. La acestea se pot adauga cele ctitorite în timpul domniei lui Stefan de rudele lui, de boieri si de unii calugari ajutati de el.
     I. Manastirile si bisericile care se datoresc excusiv lui Stefan cel Mare.
Dupa un an de la cucerirea Chiliei, în vara anului 1466, s-a început construirea manastirii Putna, care a durat trei ani, fiind sfintita dupa biruinta asupra tatarilor, la 3 septembrie 1469, în prezenta domnului si a marilor boieri, slujba fiind savârsita de mitropolitul tarii, Teoctist, de episcopul de Roman, Tarasie si de 62 de preoti si diaconi. Se crede ca mesterii zidari au fost sasi, din Ardeal. Potrivit hotarârii lui Stefan cel Mare, manastirea Putna avea sa fie locul sau de vesnica odihna. El a facut acestei manastiri danii foarte numeroase, care, dupa cum se poate constata din documentul de întarire a celor din 6 februarie 1503, constituiau o imensa bogatie. În acest sfânt locas a fost înmormântat stralucitul cârmuitor al Moldovei, si tot aici se gasesc si mormintele sotiilor lui, Maria de Mangop si Maria Voichita, precum si mormintele a doi fiii, Bogdan si Petru; de asemenea, mormântul mitropolitului Teoctist. Aci s-au mutat, de la Bistrita, calugarii caligrafii si tot aci au fost harazite numeroase manuscrise si obiecte de arta, care fac parte astazi din comoara artistica a poporului nostru. Cladirea actuala a manastirii este mult schimbata fata de cea din vremea lui Stefan cel Mare; a fost refacuta în veacul al XVII-lea, sub domnitorii Gheorghe Stefan si Istrati Dabija si restaurata în veacul al XVIII-lea, dupa un cutremur, de mitropolitul Iacov.
     Manastirea Putna a fost singurul locas de închinaciune înaltat de Stefan cel Mare în rastimp de 30 de ani, în prima lui perioada de domnie. Numai când trece în defensiva, având oarecum asigurata linistea la hotare, începe sa zideasca numeroase biserici, pe locurile pe unde l-au purtat armele sau de care era legata vreo amintire scumpa inimii lui.
     Între 8 iulie (ziua Sfântului Procopie) si 13 noiembrie 1487, Stefan a înaltat biserica din Badauti (azi Milisauti), nu departe de Radauti, cu hramul Sfântului Mucenic Procopie, care i-a ajutat sa învinga, la Râmnicul Sarat, pe Tepelus. Tabloul votiv reprezenta pe Stefan, însotit de familia sa si asistat de Sfântul Procopie, prezentând biserica lui Hristos. Aceasta biserica a fost distrusa cu dinamita de armata austro-ungara, în timpul primului razboi mondial.
     Tot în 1487 a fost construita si biserica din Patrauti, tinutul Sucevei, cu hramul Înaltarea Sfintei Cruci. Astazi este tencuita în întregime pe dinafara, având numai în dreptul sânurilor si la turla un bandou de placi patrate de pamânt smaltuit verde. Tabloul votiv se gaseste pe un al doilea strat de picturi: Stefan prezinta biserica lui Hristos, fiind însotit de un sfânt încoronat, care ar putea fi Sfântul Constantin. Este cea mai mica biserica din cele zidite sub domnia lui Stefan cel Mare. Se crede ca a fost manastire de calugarite, destinata îngrijirii ranitilor din razboaie.
     Biserica Sfântul Ilie, de lânga Suceava, a fost începuta la 1 mai 1488, fiind terminata în acelasi an, la 15 octombrie. Pictura votiva reprezinta pe Stefan însotit de Sfântul Ilie prezentând biserica Mântuitorului, iar alaturi se vad alti doi voievozi, probabil fiii lui si doamna.
     Biserica domneasca din Vaslui, cu hramul Sfântul Ioan Botezatorul, a fost zidita în 1490, între 27 aprilie si 20 septembrie, în amintirea vestitei biruinte împotriva lui Soliman Hadâmbul. Ea a retinut în mod deosebit atentia lui Paul de Alep, însotitorul patriarhului Macarie, care a vizitat Vasluiul în 1650. Surpându-se în decursul vremii, a fost zidita din nou, în 1820 de Maria de Cantacuzino, sotia marelui logofat Costache Ghica. Din vechea biserica n-a mai ramas decât soclul de piatra cu profil si poate primul rând de caramizi.
     În anul urmator, 1491, se începe zidirea bisericii Sfântul Nicolae din Iasi, care a fost terminata abia în 1493. A fost înaltata de Stefan, dupa cum se spune în pisanie, "spre desufletia repausatilor mosi si parinti si a fratelui nostru si pentru sanatatea Domniei noastre s-a fiilor nostri". Ea a jucat un rol însemnat în istoria politica a Moldovei, caci fiind în preajma curtii domnesti zidita de Lapusneanu, a slujit sute de ani ca altar de ungere a domnilor la suirea lor în scaun, dupa mutarea capitalei la Iasi. Nu se poate preciza în ce masura actuala biserica mai pastreaza ceva din cea zidita de Stefan cel Mare, restaurata de Antonie Ruset Voda în 1676 si reconstruita din temelie dupa planurile arhitectului Lecompte de Noüy, la începutul secolului nostru.
     Dupa Neamt si Dobrovat si alaturi de Tazlau, biserica Sfântul Gheorghe din Hârlau, zidita între 1 mai si 28 octombrie 1493, este cea mai mare din bisericile lui Stefan. E foarte probabil ca frescele din interiorul bisericii sa fie cele de la început.
     Biserica din Borzesti, de pe Trotus, cu hramul Adormirea Maicii Domnului - satul în care, dupa traditie, s-ar fi nascut si ar fi copilarit Stefan cel Mare - a fost zidita între 9 iulie 1493 si 12 octombrie 1494.
     Biserica Sfântului Nicolae din Dorohoi, vechea catedrala a orasului, a fost construita în anul 1495. A fost restaurata în vremea din urma si pastreaza, în naos, o interesanta pictura, care se crede ca este cea de la început.
     Biserica din Husi, pâna de curând episcopala, cu hramul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, a fost zidita tot de Stefan cel Mare, în acelasi an ca si cea din Dorohoi, 1495. În urma deselor transformari si refaceri - ultima în 1910 - nu se mai poate recunoaste nimic din biserica marelui voievod.
     La împlinirea a 20 de ani de la crâncena lupta de la Razboieni, în 1496, Stefan cel Mare a ridicat pe locul unde s-a dat aceasta lupta o biserica, "pentru pomenirea si pentru sufletul tuturor binecredinciosilor crestini care au pierit aici", dupa cum marturiseste prin pisanie. N-au ramas urme de pictura; în 1912 s-a facut o zugraveala cu sablon, lipsita de orice gust artistic.
     Tot în 1496 a fost construita si biserica Popauti, lânga Botosani. La început a fost o biserica de mir si numai în veacul al XVIII-lea a fost transformata în manastire. Este una din rarele biserici din veacul al XV-lea care si-a pastrat clopotnita.
     Biserica din Piatra, cu hramul Nasterii Sfântului Ioan Botezatorul, construita la 15 iulie 1497 si 11 noiembrie 1498, s-a pastrat aproape intacta, cu exceptia picturii, constituind o graitoare dovada a ratiunii si bunului gust în materie de arhitectura al mesterilor de pe vremea lui Stefan cel Mare. Si aici, ca si la Popauti, s-a pastrat clopotnita.
     La Volovat (Bucovina), unde dupa traditie, ar fi fost o biserica de lemn ridicata de Bogdan întemeietorul, Stefan cel Mare a pus sa se zideasca o manastire (1500-1502), biserica având hramul Înaltarii Sfintei Cruci.
    
http://www.stefancelmare.ro/biserica-moldovei.htm