Al Patrulea Mag - Partea VIII de Alexandra Dumitru publicat la 01.01.2009
Piatra verde
     Trecusera câteva zile bune de când poposise în poienita, dar imaginea celor doi înca nu-l parasise; avea în suflet o unda de durere si nedumerire. „De ce îngaduise Zaimoxe una ca aceasta?" Desigur, priceperea lui era omeneasca si nu le putea deslusi pe toate asa cum erau cu adevarat, gândi calugarul, întarindu-se în credinta sa.
„Cel din înalt stie ce face, chiar de noi nu putem dibui; si-apoi, totul e numai spre bine, asa ca... ia sa-mi vad eu de drumul meu, caci ma irosesc zadarnic.în durere. Oi pricepe când mi-o fi dat."

     Grabi pasul si ridica fruntea spre soare, zâmbindu-i cu toata faptura. Mergea pe drumul sau din zori pâna-n asfintitul zilei, încet, gospodareste, dar cu hotarâre; pas dupa pas, trecea culmi si vai de munti. Se mai sprijinea uneori în toiag si... mergea; din când în când, mai ridica ochii spre steaua maiastra, sa nu rataceasca drumul.
     Când soarele îsi începea coborâsul printre culmi, îsi cauta un loc mai ferit, pentru popasul noptii. Atunci îsi asternea cojocul si, sprijinindu-se de tulpina vreunui copac, sau de piatra unui colt de stânca, se aseza la odihna, risipindu-si oboseala de peste zi.
Mânca ceva din traista, sau din ce mai culegea de pe drum: zmeura, mure, ciupercute; lua si-o gura de apa de izvor din bardacuta si ospatul era gata. Se închina atunci Cerului si Pamântului, multumind pentru toate ale zilei, apoi, întinzându-se pe cojoc, sta cu ochii la stele, povestindu-le, pâna intra în împaratia viselor.
     Dimineata, la primele raze de soare, era din nou în picioare, cautând un izvor pentru scalda începutului de zi. Si doar asa, limpezit de unda rece, despovarat de urmele somnului, înalta el ruga spre înalt, de dragoste,si multumire pentru cei de-acasa rnai întâi, apoi si pentru drumul lui, ca sa fie vrednic s-ajunga.
Steaua maiastra era acolo, îi zâmbea, asteptându-l parca. Lua ceva boabe de zmeura, un coltuc din turta de mei de-acasa, sau ceva boabe de grâu, abia culese de sub pârguitul soarelui de asta vara; si iar la drum, voiniceste. Nu-i era urât de fel; vorbea cu copacii, cu muntii, cu cerul, asculta glasul pasarilor, le raspundea si el cu vreo cântare de pe-acasa...
Si uite asa, parca pe nestiute, se-nghesuiau ore si clipe în desaga nesatioasa a Timpului trecut.
     într-una din zile, pe când se ospata împarateste, asezat lânga o tufa bogata în zmeura, ce-i iesise drept în cale, auzi deodata un mormait; crengile se dadura deoparte si se trezi fata-n fata cu un urs mare, ridicat acum în doua picioare, care-l privea. Se vede ca statusera pâna acum la aceiasi tufa, fiecare pe-o parte.
-Bine, mos Martine, nu mai iau din zmeura ta. Dar, ia spune-mi, asta-i ospitalitate? Ce zici?
Se ridica si statu drept, fara teama, în fata animalului, care-i amintea de Suru. Ursul sta si el semet, leganându-se de pe un picior pe altul, momaind si dând din cap. -Ei, atunci eu m-oi duce. Oricum, multumesc pentru zmeura... ce-i prea mult strica. Ramâi sanatos!
     Si Calugarul se apleca, îsi lua traista lasata alaturi, îsi puse tacticos cojocul pe umeri si, luându-si toiagul, dadu sa se-ndeparteze. Ursul, care-l urmarise mormaind încetisor, vazându-l ca dadea sa plece, începu a scoate niste sunete amenintatoare. Calugarulse opri mirat si atunci ursul tacu... Dadu iar sa plece, dar mormaielile începura din nou, parca si mai puternice.
-Mai, tu vrei ceva de ia mine, asa-i? Nu te-ai suparat pentru zmeura, ci alta pricina te mâna. Ei, Mormaila, nu te-nteleg înca prea bine, dar om ajunge la pace pâna la capat, doar de nu te-nfurii prea tare. Ce zici?
Vorbea si-i privea zâmbindu-i sugubat. Iar ursul, parca întelegând, se lasa jos pe cele patru labe si veni tacticos pâna-n dreptul lui; îl mai adulmeca putin, apoi, linistit parca, se întoarse si porni a se îndeparta prin padure, rasucind mereu capul si mormaind usor, ca si cum ar fi zis: „Hai odata, omule!"
-Oi fi frate cu Suru al meu, gândi Calugarul urmându-l, usor nedumerit.
Si-l purta ursul, câteva patrare bune de ceas, pe poteci ascunse si prin locuri neumblate, pâna î! duse în dreptul unei vaioage adânci si abrupte, unde prinse a coborî sprinten.
     Calugarul se tinea dupa el, prinzându-se de tufe si radacini, sprijinindu-si talpile de coltii de stânca, într-un târziu, atinsera fundul vaii; era o îngramadire de stânci si bolovani, printre care susura agale, facându-si loc cu greu, un fir de apa. Ursul se oprise si-l astepta sa coboare.
-E frumos aicea, n-am ce zice, dar toi nu-nteleg, Mos Martine...
Scotând un mormait lamuritor - „Lasa, c-ai sa vezi" -, ursul se îndrepta într-o latura, dupa niste bucati de munte, pravalite.
Calugarul îl urma si, dupa ce trecu de coltul stâncii, încremeni.
Un alt urs statea culcat, pazind corpul unui tânar ce zacea nemiscat, ca trecut în alta lume. Probabil cazuse de-sus, de pe stânci, asa zdrobit si-nsângerat era. Ursul nostru merse linistit lânga celalalt si prinse sa-l linga pe la ureche.
-Asta-i ursoaica ta, mos Martine? Da ce-i cu baiatul? la, dati-va la o parte sa ajung la el.
Ursoaica statu linistita pâna când Calugarul ajunse lânga baiat, apoi se ridica tacticoasa si, împreuna cu perechea ei, ursul, începu a se îndeparta; se mai opreau, uitându-se spre el si mormaindu-i parca-ntr-un glas: „Noi ti l-am dat în grija, vezi ce faci!" - si intrara în padure.
     Calugarul privi în urma lor. apoi se apleca peste tânar, cercetându-l. îl întoarse cu fata-n sus, încet, cu mare grija, si-si pleca urechea pe pieptul lui încercând a prinde zvâcnirea viului... Minune! Inima baiatului mai batea înca; abia auzita, rar si încet... dar batea a viata.
Calugarul se-nviora dintr-odata, îi potrivi trupul mai bine, punându-i capul pe o movilita de muschi, si începu a-i îndeparta coltii pietrelor de sub corpul zdrobit. Scotoci apoi prin traista, pâna dadu de niste fâsii late de cânepa, puse cu grija înca de acasa; lua câteva dintre ele si alerga ia izvor, muindu-le în apa curata si rece. îl spala îndelung, clatind mereu fasele, stergându-i ranile; dezveli corpul din strânsura, acum numai zdrente, a straielor si-l curata bine, trecând apa limpede si vie peste tot, asa, ca o mângâiere ce duce cu ea toata durerea. Simti sub degete ruptura coastelor, apoi frânturile picioarelor; îi pipai cu grija capul, sa nu aiba vreun colt intrat sau os rupt.
     Zalmoxe îl pazise, capul baiatului era întreg... dar trupul, bucatele.
- Dragul tatei, ce nevoi te-or fi împins de-ai cazut? Acum stai binisor, sa vedem ce putem face. Cine stie de câta vreme zaci tu aici, ca uite, picioarele ti-s umflate bute, iar la cel drept ti-a si pornit o coptura mare. Hei, cred ca aici e treaba lunga, asa ca... sa ma pregatesc de stat.
Puse cojocul peste tânar, lasa si traista alaturi, apoi statu sa chibzuiasca. Scotoci prin leacurile lui de acasa si puse deoparte niste ierburi anume; apoi, luând doua dintre fâsiile de cânepa ce-i slujisera la sters, merse la pârâu; dupa ce le spala bine, cu ele în mâna porni a cerceta valea... cauta ceva anume si nu gasea.
     Intr-un târziu, într-o parte a vaii, aproape de intrarea în padure, se opri dând din cap multumit, se apleca si asternu fâsiile, fiecare pe câte un musuroi de furnici; le netezi cu grija, apoi se-ntoarse la baiat.
Scoase din traista o alifie cu care începu a-l unge încetisor, cu mare atentie. Presara praf de ierburi peste rani si pipai din nou locul rupturilor de oase. Erau cam multe si el nu avea atâtea fâsii de cânepa, la stai, dac-ar gasi... si se ridica din nou, cautând cu privirea.
Merse pe firul apei si, ceva mai la vale, pe un tapsan povârnit, vazu frunze mari de brustur, rotunde, cum erau doar cele de munte; iar alaturi foile de patlagina ce se rasfatau la soare. Râse bucurosspre cer; Zalmoxe îi sarise în ajutor, lui si baiatului. Rupse câteva din fiecare, asa, ca sa-i mai ramâna si pe alta data. Alese apoi un brad mai viguros si, rugându-l de iertare, rupse câteva din crengile mai tinere si, cu toate aceste daruri ale firii, se-ntoarse la ranit.
     Puse întâi frunzele de patlagina peste rani, apoi, deasupra, acoperind parca totul, frunzele de brusture; aseza crengile ca pe niste leaturi, apoi lega totul bine cu fâsiile de cânepa. Abia acum se aseza si el ostenit si privi mai linistit spre baiat.
„Uite unde-l adusese pe e! sorocul - gândi uitându-se la faptura zdrobita ce se lupta pentru viata. Nici n-a simtit când i-am aranjat oasele la loc."
Era un tânar ce fusese bine facut, cam de vreo 20 de primaveri. Buclele-i castanii erau acum lipite de frunte. Hainele, frumos cusute cu fir, aratau o stare buna; uite si-un inel pe mâna, cu-o piatra mica si ceva semne pe el... dar Calugarul nu lua seama la ele. Acum, dupa ce facuse tot ce stiuse pentru ranit, se gândea la drumul lui.
- Ce sa fac?Am sa întârzii, daca ma opresc aici... dar cum sa-l las singur?! Daca plec, îsi pierde si firul suflarii pe care-l mai are... e o viata si trebuie pretuita. Dar daca nu mai ajung la timp? Ca doar nu e vorba de mine, ci de darul neamului dac.
Mângâie sabia, ce statea cuminte la locul ei în traista si simti iar fiorul muntilor, fosnetul brazilor, auzi glasul pamântului... de acolo, de acasa. Ridica ochii spre steaua maiastra, întrebând; lucirea ei clipi o clipa, izvorând drag si pace.

     Chibzui îndelung; îsi cerceta sufletul privind când spre cer, când spre baiat... si se hotarî. „Ramân pâna-l pun pe picioare, sau gasesc cui sa-l las în grija. Daca drumul m-a adus aici, apoi aici am de facut ceva; de aceea l-a pazit si Zalmoxe de moarte. Pe urma, m-oi grabi eu cumva, am sa merg mai repede... poate chiar si noaptea, de-o trebui, numai sa ajung la timp... ca doar Fiul Cerului nu m-o astepta pe mine, ca sa se nasca."
     Abia se hotarî, ca o liniste mare îl cuprinse si stiu ca face bine ce face. „Ei, acum a venit vremea sa ne gospodarim nitel. Baiatul nostru are nevoie de-un culcus ceva mai moale, de s-o putea. Brazii mei, dragii mei, tot voi îmi sunteti acum de ajutor; mai daruiti-i flacaului niste crengi, sa mesteresc o coliba, uite aici, lânga scobitura stâncii."
Si trebalui de zor, pâna când adapostul fu gata; apoi asternu un pat tot din ramuri, dar mai tinerele, puse cojocul lui deasupra si-l aduse pe baiat cu mare grija, sa nu-l vatame mai tare. îl aseza 'nauntru si-l înveli cu pulpana blanii, iar el se aseza mai într-o parte, direct peste crengi, si adormi curând.
La primele raze de soare, sari sprinten si se apleca spre tânar, acesta rasufla abia auzit, dar continuu... viata învinsese.
Ofta multumit si se grabi spre pârâias, s-aduca mângâierea racoroasa a apei pe fruntea si buzele ranite; o clipire de pleoape abia întrezarita îi fu multumirea si bucuros Calugarul se duse sa-si faca si el scalda de dimineata.
Apoi dadu o raita pe la cele musuroaie nazdravane, sa vada daca furnicile îsi facusera rostul, înca nu! Fâsiile de cânepa erau pline de corpusoarele lor maruntele, ce alergau grabite de colo-colo, într-o dezordine aparenta.
- Suratelor, am nevoie de licoarea voastra pentru tânarul de aici, ca sa-i treaca coptura si picioarele sa i se dezumfle. Altfel, nu i le pot lega... si nu-i pacat de asa mândrete de flacau sa nu mai poata merge? Ce ziceti, harnicutelor? Am sa vin pe-nserat sa iau fâsiile... pân-atunci va las timp.
Si Calugarul se-ndeparta fredonând, ca pentru el, un cântec de demult.
     Porni încet, pe firul apei în jos, cercetând împrejurimile; nadajduia sa dea de vreun salaj de om, sa-i lase tânarul în grija.
Dar locurile erau pustii, salbatice; doar ici-colo, urme de fiare. Creste semete împungeau cerul, pravalisuri abrupte amenintau sa-ti cada în cale; nimic nu arata c-ar fi trecut pe-acolo vreun picior de om. Doar apa îsi aduna izvoarele, sumetindu-se sa-si faca vad.

     Deodata, auzi un sunet cunoscut, asa ca un bâzâit... si, cotind dupa stânca, se pomeni într-o poienita de toata frumusetea; aici era parca o alta lume... desigur, o florareasa grabita îsi rasturnase cosul plin cu flori tocmai aici, atâtea tulpini gratioase se unduiau în adierea vântului, purtându-si cu mândrie podoabele colorate; de undeva, se auzeau pasarele cântând... si se mai auzea un bâzâit, uneori, ce-i umplea inima de bucurie: „Albine, undeva pe-aici sunt albine. Ce bine i-ar prinde tânarului niste miere!"
     Dar nu reusea sa descopere stupul si atunci privi cu atentie potirul florilor din preajma; vazu albinele culegând nectarul si apoi ridicându-se în aer. Le urmari vârtejurile zborului, ocolisurile si în¬toarcerile, iar în cele din urma le vazu si culcusul, îsi plamadisera ele singurele, într-o scorbura de copac, un lacas de toata frumusetea; ascunsi între crengile unui brad falnic... fagurii stateau ordonati si plini cu miere, cerând parca a fi mâncati.
Statu lânga stup o vreme, vorbind cu albinele, povestindu-le ce l-a adus pe e! aici, si mai ales ce nevoie ar avea de darul lor: albinutele trebaluiau înauntru grabite, zburau si se-ntorceau, iar el povestea. Dupa un timp, întinse mâna si lua un fagure... nici o albina nu-l întepa, ci zburara linistite de pe fagurele lui, zumzaind, înapoi la stup.
-Va multumesc, harnicutelor! Sa nu va suparati daca mai vin... trebuie sa hranim flacaul asta, sa-l facem sanatos cât mai repede. Spor la treaba, galbioarelor!
     Lingându-si degetele de mierea ce se scurgea din fagure, Calugarul o lua înapoi pe firul râului în sus, spre locul unde zacea ranitul. Se apropie de el si-i puse câteva picaturi de miere pe buze, apoi lua apa de la izvor si-i picura putina pe deasupra.
- Hai, dragul tatei, înghite... uite, apa proaspata si dulcele mierii... ce altceva poate fi mai bun... hai, încetisor... asa.
Tânarul misca buzele, aproape nevazut, încercând a înghiti. Multumit, Calugarul puse deoparte fagurele înca plin, între doua frunze mari de brusture, la pastrare, apoi merse de lua cânepa de pe musuroaie. Fesele erau umede, pline de licoarea binefacatoare a furnicilor.
Taina mare! Faceau furnicile un fel de lichid care curata tot raul din ranile oamenilor, dar si ale pamântului. Adevarate tamaduitoare ale firii.
     Calugarul mai spala o data ranile baiatului, apoi puse cânepa umeda peste ele, ceva frunze de brusture si, legându-i picioarele nu prea strâns, socoti ca a facut o treaba buna pâna acum.
Il înveli iarasi în cojoc si se aseza lânga el, veghindu-l.
Trecura astfel câteva rasarituri si Calugarul era tot acolo, oblojindu-l pe baiat; picioarele începusera a se dezumfla, coptura se tragea înapoi, ba chiar începuse sa înghita mai bine; deschisese si ochii de câteva ori, dar, ostenit parca de durerea trupului si-a sufletului, îi închisese iar la loc, cu un geamat usor.
     „Ce-i cu tine, baiete? Parca ti-ar fi greu sa te întorci ia viata... au oare, nu vrei? Ce amar ascunzi în tine?"
Calugarul îi vorbea mereu, încurajându-l, povestîndu-i despre stele si rostirile lor, despre ce-si spun pasarile în cânt, despre munti si taria lor în fata furtunii, despre straduinta firului de apa de a-si face drum prin piatra, când ocolind-o, când sfarmând-o.
Si îi vorbi despre Zalmoxe si dragostea lui de oameni, „...caci fara el, dragule, acum erai de mult plecat din asta lume, care-i tare frumoasa, asa cu durerile si necazurile ei; de-o îndragesti, multa întelepciune si bucurie aduce. Necazu-i ca tare anevoie îi deslusesti rostul.
Iaca, acum eu stiu ca tu m-auzi, dar nu asa cu urechile astea zdrelite, ci mai în adânc... sufletul tau asculta!"
     Dupa un timp, când socoti c-a venit vremea si coptura se vindecase, merse de lua niste crengi mai viguroase si lega mai strâns picioarele de-a lungul lor, sa tina bine oasele la locul cuvenit. La fel îngriji si mâinile, acolo unde erau loviturile. Asa tintuit, baiatul parea o papusa teapana, înfasurata bine... doar zbaterea pleoapelor arata ca acolo e cineva viu, ce înca doarme.
„Poate-i mai bine asa, Da de s-ar misca, coastele s-ar tulbura de ia locul lor si nu s-ar orinde la loc cum le e rostul." Statea lânga el, veghindu-l: mai pleca pe la albine si furnici sa e ia darul, culegea ceva frunze de patlagina sau brusture; se urcase si pe culmi, doar o întâlni vreun salas de om, sau urrne macar... dar nimic, de parca numai ei erau; ei si fiarele padurii, ce cutezau a veni uneori tare aproape de culcusul unde ranitul zacea.
Steaua maiastra se îndepartase pe cer, si lui i se parea ca se uita în urma dupa el, chemându-l... daca-si lua vreun cal, ajungea mai repede... dar, la Muntele Sfânt primise sfatul de a merge pe jos... de ce?.. Doate doar asa va fi vrednic de Marea întâlnire.
     Intr-o zi, pe când statea pe gânduri lânga baiat asteptând, vazu deodata ca acesta eschisese ochii mari si-l tintea. Avea privirea usor tulbure, de parca nu s-ar fi desprins de tot din lumea viselor; nisca usor din buze, încercând sa îngaime ceva.
Calugarul îi zâmbi cu toata faptura si se apleca sa-l înteleaga; era un grai ce aducea bine cu cel dac, doar rostirea nu era întreaga, înca.
- Unde... sunt? Cine... esti?
-Pai, dragule, nici eu nu stiu prea bine cum i-o zice locului acestuia, da stiu ca-i tare pustiu si pravalit... ai cazut cumva de pe culme, aici în vale, între stânci. Eu sunt un dac.
Privirea tânarului arata mirare; parea a zice ceva din ochi.
-Nu stii ce caut aici? Pai, Zalmoxe m-a adus prin niste prieteni de-ai tai; aveam drum spre miazazi si... oricum, am ajuns la timp, altfel... cine stie care era soarta ta!
-Zalmoxe... parca stiu de undeva...
-Ei, din batrâni, sigur; doar neamul nostru, al tracilor, se întindea si pe meleagurile astea. Dar ia spune-mi, cum ai ajuns pe aici, cum ai cazut? Si ce-ai cautat prin aste salbaticii, de unu! singur?
Dintr-odata, ochii baiatului se umplura de lacrimi si Calugarului îi paru rau de întrebare, începu iar a vorbi:
-Sa stii ca tare mult te iubeste Cerul! Te-a ferit de moarte si te-a ocrotit. Mare minune ca nu te-ai zdrobit de tot; gândesc c-ai fost tare ostenit si fara bagare de seama si uite c-ai cazut; dar acum totu-i spre bine, mai ai putin si te poti salta singur.
-N-am cazut... m-au... aruncat... si tânarul închise ochii, stri vind boabe de lacrimi.
-Ei, cum asta, cine sa fi avut inima asta sa te arunce... asa...
Glasul tânarului abia se auzi:
-Fratii... fratii mei... cei mari...
Calugarului i se paru ca, desigur, n-a înteles el prea bine, asa ceva nu se putea; dar semnele durerii de pe fata baiatului povesteau despre nedreptati. Obosit parca de marturisirea facuta, acesta ofta din greu si închise ochii... dupa câteva clipe intrase din nou în lumea viselor.
„Asa, dragul mosului, dormi si te odihneste; linisteste-ti suferinta. Le-om gasi noi leac la toate, cu ajutorul Cerului."
     Dar în suflet îi ramasese o mare nedumerire... adica cum, sa-l arunce fratii lui în prapastie... ca sa moara., de ce... era o viata de om, ba era chiar sânge din sângele lor... ce strasnicie ascundea, ce ura ranise de moarte vlastarul atât de tânar si de mândru al acelui neam?
Abia a doua zi tânarul putu vorbi mai mult si, desi Calugarul încerca sa ocoleasca izvorul durerii, acesta parca astepta sa-si limpezeasca sufletul, marturisindu-se... si istoria unei familii se însira, trista si nedreapta...
     -Tatal rneu era regele tinutului de peste muntii acesti... mai am doi frati, mai mari... nu ne-am înteles bine niciodata... nu pricep de ce mi-au cautat vesnic pricina... mai ales de când tata cazu bolnav... în noaptea cu pricina, tocmai ma duceam la ei... vraciispuneau ca nu mai are multe zile... mi-au iesit în cale... pe dupa niste coloane, pe întuneric si... m-au lovit cu ceva în cap... mai stiu c-am cazut jos si apoi un timp n-am mai simtit nimic... eram într-o bezna, asa... nedureroasa...
Dupa un timp, nu stiu cât, am simtit deodata hurducatura calului... am auzit glasurile lor spunând ceva... m-au apucat si... m-au zvârlit într-un hau mare... n-am simtit durere... nimic... doar un întuneric ca de vata... Apoi am auzit o voce... atunci stiam ce zice, dar acum... am uitat.
-Lasa, ca-ti amintesti la nevoie!
Tânarul îi zâmbi si povesti mai departe:
-Când am deschis ochii... am vazut un chip blând, cu plete lungi... albe... care ma oblojea... ma mângâia, cum nu m-a mai mângâiat nimeni de când o murit maicuta... tu erai, nu-i asa?
     Calugarul se scutura de durerea care-l cuprinsese ascultând si, dupa câteva clipe, zise:
-Eu sunt un simplu calugar. Din Ceruri, Zalmoxe ti-a trimis ajutor; întâi cu niste ursi... caci vezi tu, de multe ori animalele sunt mai blânde si mat grijulii decât oamenii. Apoi ei m-au adus pe mine... si eu am facut ce-am stiut, ce m-au învatat si pe mine învatatoriimei. Sa ridici multumire Cerului si Pamântului... mare minune-i ca traiesti! Toate oscioarele ti-erau facute bucatele; abia acum au început a se prinde la loc, asa cum trebuie sa fie. Hai, nu fi trist, ai sa fii din nou întreg, asa cum ai fost!
     Tânarul clatina trist din cap, a îndoiala; ofta încet, încercând a opri drumul lacrimei spre obraz.
Ridicând ochii spre Calugar, întreba cu sfiala:
-De unde stii c-am sa fiu întreg?
-Sufletul meu mi-o spune! Si dorinta ta!
-Sa nu ma parasesti si tu!
Glasul se auzi soptit, revarsând durere, si Calugarul îsi sirnti inima plângând.
-Nu te teme! Sunt lânga tine, cât o fi nevoia.
-Nu... ramâi de tot? Sa stai cu mine... ma iarta, dar... parca esti... tatuca.
-Nu pot! Am o solie a duce!
     Tânarul întoarse capul, ca suferinta sa-i ramâna ascunsa. Calugarul tacea si el, cugetând.
-Si ce-am sa ma fac, de acum? Nu mai am familie... tatal meu o fi murit deja... iar fratii mei m-or arunca din nou, daca ma vad. Sunt singur si sarac... ce rost mai am eu pe lume? Poate era mai bine sa fi murit! - zise trist tânarul, ciatinându-si amaraciunea o data cu pletele-i castanii.
-Ei, flacaule, asta sa n-o mai spui nicicând! Durerea îti întu neca ochii sufletului, dar crede-ma, viata e un mare dar al Cerului, în fiecare dimineata sa fii fericit ca traiesti... cu necazuri si tristeti, dar si cu mari bucurii; cu amaraciuni si îndoieli, dar si cu împliniri ce te întregesc si te fac puternic, la spune-mi, ti-ar placea o hrana numai dulce?... Nici nu i-ai mai simti gustul si curând te-ai plictisi; dar asa, cu putintica sare... cu picaturi de amar ici-colo... ce gust nemaipomenit are mierea.
Ramase gânditor un timp, apoi continua:
-Am sa-ti povestesc multe despre viata, despre întelepciunea amarului... caci mai avem ceva timp de stat împreuna.
     Ridica privirea spre steaua care se îndepartase pe bolta; se ducea spre miazazi... si el înca nu pleca.
„Am sa ma grabesc tare... si-am sa ajung, cu ajutorul Cerului. Nu pot sa-l las acum, aici, asa neputincios si singur... ar muri curând... eu trebuie sa ajut viata... bine ca traieste."
Si, întorcându-se spre baiat, dadu a spune ceva, dar acesta respira usor, a visare, si un zâmbet parea a se înfiripa pe sub pleoapele lasate.
Calugarul se-ntinse si el alaturi, atent sa nu-l atinga, si adormi ostenit si el de durerea încrâncenarii uneifamilii.

     A doua zi, erau amândoi treji când razele soarelui prinsera sa strapunga valul noptii,împrastiindu-l.
-Bine ai venit. Soare! Buna sa-ti fie ziua, flacaule!
Glasul calugarului rasuna a bucurie, împrastiind pretutindeni, în fire si-n sufletul ranit, dragostea de viata. Tânarul zâmbi cu toata fata, dar tacu.
-Ei, lasa c-or trece norii... hai sa ne vedem de ale noastre. Si ritualul începutului de zi îi tinu preocupati o buna bucata de timp; dura ceva vreme sa schimbe fesele, sa spele trupul ranit, sa-l unga cu alifia tamaduitoare, apoi iar sa-l încinga în frunze si cânepa; iar dupa ce-si termina si el scalda de dimineata, înaltara o ruga de multumire catre Cel de Sus si se asezara, sau, mai bine zis, Calugarul se aseza la tainui hranei, îi puse baiatului pe buze stropi din mierea albinelor, ceva fructe uscate din traista, câteva înghitituri de apa rece si limpede... ei, si-apoi se asternura la povestit.
     Calugarulîl iscodi:
-la spune-mi, îti plac animalele?
-Tare mult. Tata tinea la curte niste câini mari, din aceia care se lupta cu lupii; tot mereu ma hârjoneam cu ei. Tare ma iubeau... nu stiu unde or fi fost în noaptea cu pricina; ei m-ar fi aparat.
-Sa lasam asta pe alta data... Dar, spune-mi de alte animale...
-Si caii îmi plac, ma înteleg tare bine cu ei... tata zicea ca parca m-as fi nascut calare...
-Dar din animalele padurii?
-Nu înteleg ce vrei sa stii... mie toate animalele îmi plac; drept e ca nu m-am întâlnit pâna acum cu lupul...
-Dar cu ursul? - si Calugarul îl privi atent, provocând taina sa se dezvaluie.
-Ei, cum am uitat; cazatura cred ca e de vina. Când eram mai tânar...
-E drept ca acum deja ai ajuns la batrânete, zâmbi hâtru Ca lugarul.
Baiatul încerca a râde printre rani si continua:
-Tata mi-a adus doi pui de urs... ramasesera fara mama; eu i-am îngrijit, le-am dat lapte de capra cu un ulcioras mai mititel; într-o zi i-am spalat în curte si ce mai balaceala s-a stârnit...
Zâmbind amintirii, toata faptura tânarului parca se înviorase.
-Si?
-Le-am facut, mai târziu un fel de coliba la marginea padurii... de atâtea ori nu ma gasea nimeni, eu eram cu ei... când au cres cut mai mari, plecau ziua în padure si noaptea se întorceau la culcus... apoi, deodata nu s-au mai întors. Nu mai stiu nimic de ei, de ceva timp...

     -Ti-au întors darul de suflet, sa stii! Ei te-au gasit, te-au pazit si m-au adus si pe mine aici... cum? Taina Cerului si a firii.
-Adica... mi-au salvat viata?!
-Cam asa; altfel eu îmi vedeam de drum si cine stie când mai trecea cineva prin locurile astea salbatice. Ti-au rasplatit dragostea; vezi tu, asa-i în viata, totul se rasplateste... dupa cum ai faptuit...
-Cum aratau... erau, bine? Abia acum îmi dau seama ca mi-e dor de ei.
-Ei, cum sa arate, ca niste ursi adevarati. Gândesc ca si-or fi facut si ei familii, or fi având pui... de aceea n-au mai venit...
-Ma iarta de întreb, dar tu unde mergeai, Calugare? Ziceai ceva de o solie.
-Ei, asta-i alta taina... ti-oi spune odata... oricum, am de dus un dar Fiului celei mai mari împaratii... Si nadajduiesc c-oi reusi, cu ajutorul Cerului.
-Ti-ai întârziat solia pentru mine? - si tânarul îsi pleca ochii, vinovat.
-Sper c-oi ajunge la timp... la timpul care-i dat. Oricum, zilele tale... câte ti-or mai fi date, îs de nepretuit... asa e sufletul nostru învatat, sa slavim viata mai înainte de orice... s-o bucuram si s-o încununam cu bine, cu cât mai mult bine facut.
-Dar nici macar nu-ti sunt ruda, nici nu ma stiai... si ai ramas pentru mine. E ceva atât de... pentru...
Flacaul lasa capul în jos si unda lacrimilor prinse iar a-i spala ochii.
-Mai ai multe de învatat! Sa stii ca pentru mine, pentru noi, orice faptura e din neam... din neamul omenesc... e un dar de mare taina si trebuie ocrotita cu grija.
-Nu stiu cum sa-ti multumesc... ce sa zic...
-Pai de zis, mie nu-mi zi nimic, multumeste Cerului, iar de facut, eu te-as ruga sa lasi pe alta data gândurile triste, sa te bucuri de orice clipa de viata, c-asa te-oi face mai repede sanatos.
-As vrea sa te mai întreb ceva, de nu ti-e cu suparare.
Tânarul aplecase capul pe un umar, privindu-l ghidus.
-Intreaba!
-Esti, cumva, dintre cei numiti întemeietori?
     Calugarul zâmbi, usor mirat. Nu se asteptase ca un tânar de pe alte meleaguri sa-l cunoasca; sa fi fost calugar, era firesc, dar asa...
-la spune-mi, de unde stii tu de întemeietori?
Ochii tânarului râdeau; avea si el ceva bun, cu care sa-l mire pe Calugar.
-Pai, eu ma trag din neamul marelui rege Lisimah, stii... acela care l-a înfrânt pe dacul Dromichete... tata îmi povestea uneori despre daci.
Dar despre întemeietori, stiu de la un calugar calator care s-a oprit într-o seara la casa noastra, cerând adapost; si era la ici pe-atunci mare zavistie, iar el a încercat a face pace.
Tatuca l-a repezit, dar mie tare mi-a placut de el si seara m-am dus pe furis în odaita lui, sa-mi mai zica câte ceva.
Avea un grai... asa, ca mierea aceea ce mi-o dai. El mi-a istorisit câte ceva. Era din muntii de peste Istru.
-Ei, dragule, asa e neamul nostru, înclinat spre pace... Si ce ti-a mai spus calugarul?
-Tare multe... pacat ca eram cam mic, de nu mai tin rninte mare lucru; stiu doar ca avea niste straie tare mândre si un brâu în trei culori, nu-mi mai amintesc care... parca rosu, alb... si albastru. L-am întrebat si mi-a spus, ca-i întemeietor.
     Calugarul cauta în traista pusa bine într-un colt si scoase brâul, aratându-l.
-Acesta-i! Sunt culorile focului, a soarelui si a cerului senin
. Nu ti-a povestit unde mergea?... întreba gânditor Calugarul rasco- lindu-si amintirile si cautând.
-Spunea ceva tare ciudat... despre o apa fara viata; stiu ca tare m-am mirat... crezi ca se afla pe undeva asa ceva?
Si atunci Calugarul îsi aminti:
-Da, exista... Marea moarta... au plecat de la noi într-acoio, dar mai ales au venit ei, aici... e acolo un trib, de îi zice esenian. Da, uite asa, mai învatam unii de la altii sa deslusim din spusele Cerului si ale Pamântului... din marea taina a vietii.
-Ma înveti si pe mine câte ceva?
-Vezi tu, dragul tatei, toate la timpul lor... sigur ca ti-oi spune, ce-ti este tie de trebuinta, în vremea ce-om petrece-o împreuna. Acum, hai de te odihneste oleaca; am vorbit prea multe... dar ce faci? iar ai ochii uzi... ce te doare?
-Nimic nu ma mai doare, când povestim... dar mi-ai spus într-un fel, cum n-am mai auzit de mu!t... si atunci asa de rar...
-Cum ti-am zis?
-Pai... dragul tatei...
-Ei, batute-ar norocul si bucuriile, asta era... si eu începusem sa-mi fac griji. Nu prea te-au mângâiat ai tai, nu-i asa?
-Pai... nu prea! De când o murit maicuta, doar o doica... si, uneori, tatuca; dar era mult timp dus la lupta... stii, întemeietorule...
-Te-oi ruga ceva: sa-mi zici „mosule". Am eu o amintire de la cineva mai tânar ca tine. Vezi tu, numele de întemeietor e tare strasnic... e puternic doar de-l rostesti. Si eu, de multe ori, nu ma simt vrednic de el... si mai e si de taina. Tii minte?
-Fii fara grija! Dar spune-mi...
-Gata cu povestile, trebuie sa te linistesti. Dormi putin, hai!

     Si Calugarul se ridica si iesi din coliba. Mergea spre firul apei gândind la traiul lipsit de dragoste al tânarului... si ce suflet curat avea... poate de aceea i l-a scos Zalmoxe în cale... Si statu pe malul stâncos o vreme, cugetând, apoi o porni în jos, spre poienita. Avea nevoie sa-si umple sufletul de frumos, de pace, de bine.
     Si pe când se preumbla printre flori, mângâindu-le palarioarele, simti pericolul... se uita în jur... totul era linistit... si deodata, întelese, începu a alerga spre coliba în care tânarul dormea.

     Se grabea sarind si catarându-se pe stânci... nu era timp de ocolit. Cum dadu coltul, vazu lupii... stateau în jurul colibei, adulmecând, gata de pradat. Cel ce parea a fi conducatorul facu un pas spre a intra... avea coada ridicata amenintator... semn de atac... Si de acolo, de pe stânca, Calugarul sari strigând:
-Staaai!
Salt neomenesc peste colti de piatra... ecoul aduse taria glasului înapoi... Cu mâinile goale, omul statea în mijlocul haitei, stapânindu-i cu forta sufletului ce razbatea din toata faptura sa.
Lupii se oprira, cutremurati parca... cel din frunte, mai batrân, întoarse doar capul, linistit; mai vazuse el de astea.
Dar privirea de otel îl prinse si pe el... era acolo ceva ce-l stapânea... om si fiara se înfruntau. Dupa o vreme, lupul coborî coada si se-ntoarse tacticos intrând înapoi în padure, lasând prada sa-i scape... ceilalti îl urmara speriati.
- Si sa nu mai veniti pe-aici... mergeti si spuneti regelui vostru ca pe tânar, Zalmoxe îl are în grija... Temeti-va de mânia Cerului!
Capetenia se opri si întoarse capul; privi coliba si pe Calugar, apoi, parca întelegând, misca capul... a aprobare, poate... si-si urma drumul pierzându-se în adâncul întunecos al padurii.
     Abia atunci omul se aseza ostenit si stiu ca pradatorii n-or sa mai dea târcoale, asufla de câteva ori adânc, aducând în el taria muntelui; caci pen-j câteva clipe, alergând, îi fusese teama. în coliba, tânarul deschisese ochii si zâmbea; nu auzise nimic n cele petrecute... el visase frumos si acum voia sa-i povesteas-ca si prietenului sau.
-Povesteste-mi!
-Ei, dragul mosului, Dromichete a fost un mare rege trac, din îamul dacilor de peste Istru. Dorinta lui cea mare era sa uneasca ate triburile la un loc... toate triburile care credeau în Zaimoxe si nemurire...
-Adica cum... în nemurire?
-Ti-oi deslusi peste câtava vreme si taina aceasta, dar acum voiai sa afli despre Dromichete. Cum îti spuneam, voia ca toti dacii sa fie la un loc! Vis de întelepciune...
-Dar Lisimah? Nu era si el tot trac?
-Asa-i... era tot trac, dar voia el sa stapâneasca totul, nu pentru unitate ci pentru asuprire; voia bogatiile Daciei. Iar regatul lui era in jos de Istru, cam prin locurile acestea. Ei, si-n lupta lor, Lisimah a fost înfrânt si luat prizonier.
-Pai, eu stiam ca...
-E bine ca si din înfrângeri sa înveti ceva, ca sa-ti înalti sufleul peste ele; Lisimah n-a facut astfel. Dromichete l-a pretuit ca pe un oaspete de seama si l-a lasat liber, dupa ce l-a ospatat cu ce vea mai bun; l-a mai si încarcat de daruri. Dar Lisimah n-a înteles a atacat din nou... Si a fost iar învins si a murit în lupta.
Asa se-ntâmpla cu cei ce lupta pentru cotropire, pentru jaf. Cad ei însisi prada raului. Calugarul zâmbi amintirii din negurile vremii, cugetând apoi la Burebista, care visase si el acelasi vis de împlinire a neamului ca si Dromichete... dar fusese ucis tocmai când îl împlinise... Va veni o vreme când toti de o limba si-un neam s-or uni întru aceeasi credinta.
Nu se poate altfel, asa e legea firii, întoarse capul spre tânarul ce nu mai scotea nici un cuvânt... statea cu privirile spre cer, gânditor.
     Si Calugarul se ridica încet, sa nu-l tulbure si merse spre apa sa-si mai racoreasca amintirile. în zilele ce urmara, flacaul se înzdraveni vazând cu ochii.
Calugarul îi desfasa din când în când picioarele si bratul rupt al mâinilor, le ungea cu alifia lui cea tamaduitoare, apoi lega iar fâsiile de cânepa la loc. Ii ungea apoi si trupul ce-si închisese deja ranile; doar coastele mai erau fragile la locul vatamaturii. îi misca usor mâinile, apoi capul, ca întepeneala nemiscarii sa nu-l doara, într-una din zile chiar îl ridica cu grija, sprijinindu-l de trunchiul bradului ce marginea coliba.
-Ei, ce spui? Cum vezi lumea acum? Uite, te poti uita spre râu, pâna acum doar l-ai auzit... Tânarul îsi rotea cu nesat privirile, voind sa cuprinda deodata totul. Trecuse din moarte la viata si se bucura.
-Oare totdeauna au fost asa de frumoase? Ce maretie a stâncii..
-Da, totdeauna au fost; dar trebuie sa le privesti cu sufletul, altfel nu le vezi. Iar despre stânci, e mai cuminte doar sa te uiti... nu sa te pravalesti peste ele...
     Baiatul râdea... nu-i mai era teama de viata, acum încerca s-o primeasca asa cum este.
Si Calugarul, privindu-l, zâmbi multumit; începuse sa i se vindece sufletul; caci altfel trupul degeaba prindea a se întregi - la prima durere prapadul ar fi fost si mai mare. Si în minte îi rasuna spusa înteleapta din stramosi, lasata lor de Zalmoxe: „Ca sa vindeci trupul, trebuie sa vindeci întâi sufletul!"
Tânarul vorbea de un timp, iar el nu-l auzise, cufundat în amintiri.
-Te rog, ma iarta, n-am fost pe-aici cu gândul si n-am prea auzit ce spuneai...
-Pai... ziceam si eu... oare fratii mei ce fac acum? Si-or fi împartit mosia... s-or fi bucurat c-au scapat de mine...
-Vezi tu, baiete, nu ei sunt de vina pentru cele întâmplate...
-D-apoi cine? Poate eu...
-Ingaduie si ai putina rabdare. Voiam a zice ca marele dus- man e raul ce s-a cuibarit în sufletul lor. Iar împotriva raului nu poti lupta decât cu binele., cu multa iubire...
-Adica cum, daca e mult rau... asa... din cel care ucide, cum poate binele...?
-Intr-o pestera, sau într-o alta încapere închisa, fara ferestre... întuneric... ai zice ca domneste deplin; dar ia aprinde o singura luminita, cât de firava... si valul de întunecime începe sa se destrame, bezna abia se mai aduna, înghesuita pe la colturi. Asa-i si cu ufletul omului; aprinde-i festila iubirii si tot ce e ura, dusmanie, icepe a se împrastia... Atâta doar ca trebuie sa ai tarie si rabdare si sa tii festila bine aprinsa, ca vântul raului, al zavistiei, de îndata încerca sa ti-o stinga si sa scape din strânsoare. Asa sa faci si tu cu fratii tai. întâi sa-ncerci sa-i ierti; sa-ti amintesti doar ce-a fost bun si frumos între voi... iarta-le clipa de ratacire... apoi sa întetesti imina iubirii pentru ei din sufletul tau, caci am vazut ca ea exista.. iar pentru asta trebuie sa fii puternic, mai ales cu sufletul!
-Mosule, stii... de fapt eu... nu i-am urât niciodata, cred... am fost tare necajit ca nu ma înteleg cu ei... dar gândesc c-oi fi avut si eu ceva vina.
-Ura, baiete, e ceva asa, ca un putregai, de o lasi sa intre, lanânca cugetul omului, si-apoi acela nu mai poate gândi drept... i mai si miroase tare urât...
-Ura miroase? -Si înca tare; ai sa simti si tu când ti-o fi vremea. Priveste în jrul tau: brazii mereu verzi, ca tineretea... iarba înalta si mângâie- Dare, muschiul acesta moale, care departeza asprimea pietrei de trupul tau... sau florile acelea minunate pe care ti le aduc din toienita de peste culme... ce frumos miros toate a viata, a bucurie, i speranta. Stii de ce?
-Spune-mi..
-Pentru ca ele iubesc... iubesc totul: viata care le-a fost data, cu rostul ei... iubesc soarele, muntii cu povârnisurile din jur, izvorul care abia se înfiripa; toate sunt unite între ele prin dragoste.
-Adica... muntii se iubesc cu brazii...
-Toate sunt la un loc, într-o singura mare curgere a firii... cu Cerul si Pamântul. Si toate daruiesc omului, din drag, ce au mai bun... parfum, culoare, caldura... tarie. Si animalele fac parte din ea... doar auzi ce melodios au început a cânta ceva pasarele ce ne-au dibuit locasul.
-Si-atunci de unde-i raul?
-Poveste tare veche... vezi tu, la început si omul era în aceasta traire, de iubire si împacare... dar a aparut samânta mân driei, a lacomiei. Asa s-a departat el din ce în ce si s-a cufundat în dusmanii, razboaie... a uitat de unde vine si pentru ce... dar unde va, în adânc de suflet, sta aprinsa luminita începutului... nu trebuie decât sa doreasca cu adevarat s-o înteteasca... Si-atunci domnia raului ia sfârsit. p>

     Tânarul statea numai ochi si urechi; încerca a le întelege bine. Simtea ceva ca o caldura placuta care-l cuprindea, de parca cuvintele aveau în ele soare... Si-l patrundeau pâna-n adânc, luminându-l. Calugarul continua:
-Vezi tu, baiete, nimic în jurul nostru nu e întâmplator. Toate au rostuirea lor, data de Cel de Sus... asa, ca totul sa se-mpli- neasca în bine. Crezi ca noi ne-am întâlnit asa, din greseala? Ca întâmpator a venit ursul la mine? Da de unde; totul a fost bine po trivit, ca sufletul tau sa afle câte ceva din tainele vietii, chiar daca... începutul a fost cu mare durere.
-Drept îi... bine-mi pare ca ne-am întâlnit. Stii, am mereu gân dul ca sunt la început de viata... parca ma nasc din nou, dar, mai altfel...
-Cum, mai altfel? - îl iscodi hâtru, Calugarul.
-Pai, drept sa-ti zic... parca un pic mai destept!
Zise si se uita pe sub spâncene spre Calugar, sa vada ce zice... oare nu-i mândrie?
-Ai dreptate, dragule, dar nu-i vorba aici de desteptaciune... aceasta-i a mintii. Tu esti acum un pic mai întelept, ai mai adunat ceva bogatii ale sufletului.
-Voiam sa te-ntreb... dar fratii mei?
-Ce-i cu ei?
-Ei... ce rost au în aceasta...
-Pai, fara ei nu ne întâlneam în felul acesta; poate se putea si altfel. Dar, facând ce-au facut, ei au scos raul din inimi ia lumina... sa se vada si sa fie cunoscut. Acum tu, cu dragostea ta, va trebui sa te lupti cu raul acesta si sa-l birui... sa întetesti binele care zace si în sufletul lor - decât ca-i tare priponit de lanturile lacomiei. Si uite-asa si fratii tai au ceva de câstigat, în bine. Dar nu uita... trebuie sa fii puternic si statornic în iubire.
     Calugarul tacu si, dupa un timp, se ridica si porni spre izvor, lasându-l pe tânar cu gândurile lui... Si zilele treceau. Flacaul se întrema din ce în ce. Acum putea sa se ridice singur, sprijinindu-se în coate; se mai rasucea cu grija de pe o parte pe alta; mâinile erau aproape vindecate, dar picioarele erau înca fragile si Calugarul se temea sa-l lase a se ridica pe ele, de teama ca s-or sfarma la loc. începuse a bate un vânt rece... vremea se grabea... steaua se îndepartase binisor si el era tot aici. Dar sufletul lui era linistit, stia ca face bine.
Povesteau amândoi, ba de una, ba de alta si Calugarul îi strecura câte o învatatura, asa, ca s-o prinda si s-o înteleaga. Intr-o zi, pe când îi schimba fesele, tânarul întreba:
-Ce-i cu frunzele pe care mi le tot pui... fac bine?
-Credeai ca le pun doar în loc de cânepa, nu-i asa? Apoi, dra gule, sunt ierburi, de crezi ca-s buruieni nefolositoare si care-si dau seva si frunzele lor pentru sanatatea omului... sunt tamaduitoare. Din ce crezi tu ca-i facuta si alifia aceasta cu care te tot dau... tot din ierburi, anume alese, fiecare pentru rostul ei. Uite, floricica aceea mica, o vezi? Noi îi zicem arnica; mare mestera-i la vindecat rani. Toata firea se daruieste omului, dar el nu stie si strica. Ai privit vreodata furnicile, alergatura lor neobosita si parca fara a face ceva?
-Drept sa zic... nu!
-Dac-ai sa le privesti asa, atent si cu drag; daca mai si vor besti cu ele, o sa-ti arate ce fac: toata ziulica alearga si strâng tot ce e putrezit si mort din jurul lor: gâze, frunze, bucatele de lemn... culeg si duc apoi în spinare spre musuroi. Duc greutati mult mai mari decât ele, dar nu se lasa... încet, încet, îl târâie... se mai ajuta unele pe altele si curata tot în jur. Apoi în musuroi, se pun ele pe facut, asa... o licoare... trupsoarele lor o fac... taina mare.
-Si ce fac cu gunoaiele?
-Pai, le amesteca cu licoarea de care-ti spuneam si fac hrana pentru ele sau... plamadeala pentru peretii musuroiului. Nici nu poti tu gândi, ce casute chibzuite îsi întocmesc ele, acolo sub pamânt... cu coridoare, galerii, odai de locuit, magazii de provizii... si uite-asa, patrunde aerul proaspat pe-aco!o... respira si pamântul.
-Fac curatenie si primenire... Nu-i asa?
-Si pe tine te-au ajutat!
-Pe mine? Cum?
-Pai cine crezi ca ti-a curatat coptura si tot ce era bolnav si putred pe piciorul tau? Furnicutele!
-S-au catarat pe mine?
-Ei, nici chiar asa... am pus eu fesele pe musuroi si ele ti-au daruit licoarea... Si sa stii c-au facut ceva deosebit: au înteles si si-au lasat darul la lumina, direct pe cânepa. Când ai sa poti merge, am sa te duc sa le vezi si sa le aduci multumire! Acum, culca-te la loc; trebuie sa prinzi puteri cât mai repede.
     Zilele treceau, flacaul se înzdravenea... steaua înca se mai vedea aratând un drum... iar Calugarul sta cu ochii la cer, rugându-l pe Zalmoxe sa-i mai îngaduie putin timp, pâna tânarul va avea sufletul si trupul vindecat; atunci va putea pleca si el. într-o noapte, dupa o asfel de ruga, îi aparu în vis Deceneu... era asa cum îl stia el, cu o privire puternica si blânda, ce te strapungea cercetând...
Si ochii lui îi vorbira: „Nu te nelinisti, fiule. Bine faci, ceea ce faci. Ai sa ajungi la timp... la timpul sorocit pentru aceasta. Si sa nu uiti sa faci numai ce sufletul tau cere!"
In zori, Calugarul se trezi putin nedumerit; îsi mai aminti o data spusele învatatorului sau si ie cauta tâlcul ascuns... „la vremea sorocita" adica... dar se lasa pagubas deocamdata; acum avea treaba cu tânarul, care dorea sa stie atât de multe.
In fiecare zi vorbeau despre viata... alcatuirea maiastra a lucrurilor... întelepciunea firii, îi povestise despre dansul încet si de nevazut al copacilor, despre forta navalnica a fiecarei picaturi de ploaie, care spala si ia cu ea ce-i murdar în aer; despre lacrima curata ce curata suflete; despre pietre si munti... despre Pamânt si Cer.

     Noaptea, înainte de ivirea lunii, îi descifra câte ceva din mersul stelelor pe bolta, rasaritul si drumul spre asfintit ale unora, dansul rotund în jurul stelei de miazanoapte al altora... ce spun ele oamenilor, de acolo de sus... ce armonie si pace este în toata alcatuirea.
-Doar omul, baiete, cu pornirile lui de rautate strica ceea ce a fost lasat desavârsit.
-Dar de ce-i asa omul?
-Ti-am mai spus, dar se vede ca erai prea napadit de durere ca sa întelegi. Ei, vezi tu, dragul mosului, Cel din Lumina l-a facut pe om stapân peste toate minunatiile pamântului, ca sa fie fericit si sa se bucure de ele. Si asa a si fost un timp. Dar unii au început sa uite de unde le vin toate, au crezut ca ei sunt mai puternici... mai stapâni... si asa si-a facut loc în sufletul lor mândria desarta... apoi lacomia, invidia... ura...
-Si când se vor termina toate acestea? Ca doar n-or ramâne asa în veci de veci...?
-Când omul va dori sa iubeasca din tot sufletul; ca faclia Luminii, de care-ti spuneam mai zilele trecute, sa-i cuprinda toata fiinta... sa fie el însusi o lumina pentru altii... sa repare ce-a stri cat... Atunci si fiarele ucigase ale padurii vor fi prietenii omului... Va fi pace si armonie pe Pamânt!
-Si când va fi aceasta?
-Nu stiu, dragule... poate Zaimoxe o sti, dar eu nu. Oricum, nu peste mult timp, Parintele Cerului va face un dar mare oame nilor, sa le fie de ajutor.
-Taina mare, întemeietorule, nu-i asa? - întreba cu sfiala tâna rul.
-Asa-i! Ai s-o deslusesti când ti-o veni vremea. Drept sa-ti spun, nici eu nu stiu prea multe; „Toate la vremea sorocita" - asa mi-a zis mie cineva. Ramasera amândoi pe gânduri, fiecare cugetând în felul lui la ce va fi. Maretia clipei plutea înca deasupra lor, când se întinsera la odihna, mai ales a sufletului, parca prea plin. Trebuia timp sa aseze toate la locul lor. Vântul se oprise si el. Era ca o încremenire a firii... Si ei intrara în vis cu sufletele deschise spre înaltimi.
     Tânarul se ridicase de-acum si, sprijinindu-se în doua proptele din crengi de brad, facea pasi mici de-a lungul vaii. Calugarul îl urmarea atent; îi mai domolea putin elanul acesta al tineretii care-l îmboldea sa stea cât mai mult în picioare. Seara îi freca usor corpul, sa simta tresarirea muschiului si mersul lin al fiecarei coaste; totul era la locul lui... asta-i bine... înca putin si drumurile lor se vor desparti; fiecare va pleca spre datul lui.
In dimineata aceasta, dupa ce-si spalase fata si mâinile în apa limpede si rece a izvorului, singur, fara ajutor, tânarul se aseza la masa, desfatându-se iara cu deliciul mierii.
Luase un fagure în mâini si-l privea atent, de parca acum îl vedea prima oara... îl rasuci pe toate partile si în cele din urma, întreba:
-Mosule, multe taine mi-ai descifrat, multe lucruri noi am înte les... dar, iata... privesc minunatia din mâna mea si nu înteleg cum au putut niste fiinte asa mici ca albinele sa rostuiasca o alcatuire atât de perfecta; priveste, toate locasurile sunt la fel... cu câte sase colturi si tot atâtia pereti netezi si drepti... ce maiestrie... iar mierea... oare exista ceva mai desavârsit?

     -Dragul mosului, albinele nu sunt niste gâze oarecare. Ele vin de undeva, de sus, de pe steaua diminetii... vin sa ne învete pe noi, oamenii... cum sa traim, în stupul lor e o ordine perfecta, flecare albinuta îsi stie rostul; stie ce are de facut, si nu se abate de la el... unele curata stupul, altele întocmesc fagurii pe care-i admiri acum, altele zboara din floare în floare si cu acul lor micut culeg ce e mai bun: nectarul. Apoi se grabesc iute la stup sa-l aduca... vezi tu, ele toate trudesc pentru toate, nu pastreaza pentru ele nimic; din acest dar al florii fac mierea... hrana lor si a omului... mai da si ursul iama câteodata. Se zice ca si Zeii se desfata cu miere .
-Dar de ce înteapa albinele?
-Nu înteapa decât când simt primejdia, daca cineva cu gând de prada le trece hotarul; ele nu iubesc dusmania, lacomia sau fri ca, nici la om nici la animale... si-atunci ele se apara jertfindu-se... pentru ca o albinuta fara ac moare.
-Acum, cred ca nu mi-ar mai fi teama de ele... doar încep sa le cunosc.
-Ai vazut ce culoare au trupsoarele lor?
-Parca... galben cu ceva dungi mai întunecate.
-Au culoarea aurie a soarelui si dungile de culoarea pamân- iilui într-o unire... Cer si Pamânt. Si mierea lor e ca aurul lichid... Ei, n-ai întrebat tu degeaba de albine; mâine, în zori, daca Zalmoxe igaduie, om merge în poienita din josul râului... sa treci prin proba albinelor.
     Tânarul astepta niste dumiriri, dar, pentru ca ele nu veneau, acu si-si vazu de treaba lui: sa-si miste cât mai mult, cu grija, câte i mâna... apoi câtiva pasi... cealalta mâna si tot asa.
A doua zi, mergeau amândoi de-a lungul vaii, urmând cursul rar, dar curajos al apei. Tânarul se sprijinea de Calugar, iar aces-a îl conducea cu mare grija printre pietre si dâmburi, încet, încet, mai cu opriri de odihna... iata c-au ajuns în poienita cu flori si albine; ar florile erau acum palite de frig, iar albinutele nu se vedeau... bia dupa ce s-au apropiat îndeajuns, le-au auzit bâzâind în stup; e pregateau si ele de iernat.
-Acum, stai de te odihneste, eu am ceva de sfatuit cu ele.
     Si, lasându-l singur, Calugarul se apropie mai mult, pâna ajunse i dreptul stupului, si statu asa un timp, fara a zice nimica cu glasul orbei... doar sufletul lui cerceta. Apoi, dadu din cap multumit si e-ntoarse spre tânar.
-Hai, vino! Nu te teme... daca Zalmoxe a îngaduit, înseamna a esti vrednic... hai...
Tânarul se ridica cu greu... îl mai dureau înca locurile izbiturii... i veni si el în dreptul stupului...
-Nu ma tem!
Calugarul zâmbi, apoi îi acoperi fata si mâna stânga; doar o parte din bratul drept, anume aleasa, o lasa vederii... apoi a soptit eva si i-a apropiat mâna descoperita de stup... o seama de albine au iesit si cuminti i s-au asezat pe piele, apoi... l-au întepat.
Tânarul a tresarit dar n-a scos nici un suspin; dupa ce si ultima albina plecase, Calugarul l-a tras de o parte, descoperindu-l, si l-a lasat a-si admire bratul ce începea sa se umfle vazând cu ochii.
-Nu te speria, fiule, albinele ti-au daruit prin jertfa lor câte ceva in fiorul soarelui... cu ajutorul acestor forte nevazute stiu ele a face igurele si mierea. Hai sa ne grabim, caci licoarea lor a si început a-ti umble prin trup si trebuie sa-i dam timp si liniste sa lucreze.
     Toata noaptea l-a vegheat Calugarul, punându-i din când în când câte o bucata de cânepa uda pe frunte, sau umezindu-i buzele... tânarul avea fierbinteala mare si vorbea printre vise.
- Ei, dragul tatei, pâna dimineta ti-o trece focul si-ai sa fii pe picioarele tale, gata de drum...
Caci mâine e ziua cea mare a plecarii, sopti privind spre steaua Cerului, care abia se mai vedea.
M-oi grabi si eu cât oi putea de tare! Vine iarna! Si adormi spre ziua, dupa ce fruntea baiatului arata sanatate.
     In zori de zi, când se trezi, tânarul se ridica plin de o forta noua, de dragoste de viata, de speranta. Avea o bucurie launtrica ce-l umplea si-i razbatea prin privire. Se uita, cu mirare parca, la Calugarul ce sta în picioare lânga el, privindu-l.
-Nu stiu ce-i cu mine... ma simt altul, ca nou... ma simt pu ternic... sunt mai altfel... dar parca si totul din jur arata într-un fel nou, mai luminos, mai colorat. Ce-i cu mine? Sunt tare bucuros si nu stiu de ce...
-Te-a daruit Cerul si Pamântul... te-au daruit si albinutele... ai primit ceva, ca o picatura din întelepciunea firii... vezi de n-o risipi... Amintindu-si, tânarul îsi privi bratul; nimic nu mai arata ca trecuse prin durere.
-Ei, dragule, pregateste-te de drum. Azi plecam!
O tristete trecu peste ochii senini ai baiatului. -Ne despartim, azi?
-Nu, cei ce se-ndragesc nu se espart niciodata, nici noi nu ne despartim... om fi mereu cu sufletele împreuna... când ti-o fi greu, sa-ti amintesti de asta...
-Da, dar totusi... ramân singur... unde sa ma duc?
-Am sa te mustru de gândesti asa... tot Cerul, cu cei nevazuti îti sunt alaturi... toata firea... si la urma si dragostea mea. Dar vezi ce faci... Om mai vorbi pe drum.
     Si cât timp se pregati tânarul de drum, spalându-se ultima oara în izvor, Calugarul se mai uita o data prin traista, sa nu fi uitat ceva... mângâie sabia si aceasta parca-i trimise o unda de caldura... salta apoi traista pe umar si, dupa ce multumi întregii firi pentru gazduire si ajutor, sta gata de plecare; dar mai era ceva care-l tulbura... mai era ceva de facut si nu dibuia ce.
Privea tânarul ce se ospata cu miere, ca la fiecare început de zi, si gândea: „Uite-l. E gata sa ia viata în piept... n-o sa-i fie usor... acum, la început, fara nimic, nici familie, nici de-ale traiului... unde-o sa stea pâna s-o întrema de tot... înca-i firav... si cu sufletul îi firav. L-am învatat cât am putut, ar si mai multe l-o învata viata.
Cum sa-l mai ajut, oare? E fiul meu de suflet... am trait împreuna cu el bucurii si dureri... trebuie sa-si faca rost de un cal... si de haine, ca astea de pe el, le-am curatat eu, dar sunt numai rupturi... ce-as putea sa-i mai dau... e ceva ce ar mai trebui... e atât de neajutorat... îl las singur, fara nimic...
     As vrea sa-i daruiesc ceva, dar ce? Ce am eu de pret, oare?" Sabia? Nu se poate... e darul neamului dac pentru Fiul Luminii. Dar cum o sa razbeasca singur si sarac? Si nici nu-i bine întremat inca.
L-a ajutat sa iasa din mrejele mortii, dar acum îl lasa... Ce sa faca, oare? Privi spre Cer, apoi se hotarî deodata; îi simtea pe dacii cum spuneau: doar viata e tot de Sus data... si e mai de pret decât o nestemata. Sa fie ca jertfa de dragoste! Printul iubirii va întelege!
     Desfacu traista si scoase la lumina sabia... o tinu cu amândoua mâinile, întâi la piept, apoi o ridica în sus spre soare... nestematele lipira în lumina, crucea de aur luci trimitând raza de soare înapoi, pre înaltimi, o data cu mesajul de dragoste al omului ce sta acolo... in povârnisul muntelui, printre brazi, cu darul neamului în mâini...
Se ruga Cerului sa-l ajute sa nu greseasca, dar el asa simtea ca era bine... din senin, o adiere mângâietoare îi alina pletele si un miros înaltator îl învalui... si el stiu ca Zalmoxe îi raspunsese.
Lasa sabia încet în jos, ca într-un ritual, apoi cu putin efort icoase piatra cea verde si chemându-l pe tânarul ce privea încremenit, i-o întinse: -la-o! E darul Cerului si al neamului meu! Sa-ti fie de folos... Si sa nu uiti niciodata sa iubesti oamenii si sa-i ajuti la nevoie... Tânarul era parca una cu muntele... sta, cu ochii umezi si nu putea face niciun pas.
-Haide, ia-o! E a ta! E verde si curata... ca brazii, ca firea în zbucnirea primaverii... e triumful vietii dupa somnul iernii... este speranta... hai, vino! Sa fii tânar si curat la suflet ca ea... Nu-ti stiu numele, pentru ca prin tine Cerul vorbeste celor ce au inima vie din neamul tau. Aprindeti faclia dragostei de oameni din sufletele amortite!
     Si, spunând acestea, se duse spre baiat si-i puse piatra în palma... apoi împaturi sabia la ioc, o puse în traista... lua traista pe umar si, zâmbindu-i blând, continua:
-Te-oi duce pâna la o asezare de oameni; acum poti merge. Acolo ti-oi face singur rost de haine, de vreun cal... de prieteni... te mai împlinesti un pic si mai spre primavara, te-oi duce la ai tai, la fratii tai. Ai de grija! Nu uita sa cauti sa gasesti picatura de bine din fiecare, nu stârni raul.
-Intemeietorule, nu stiu ce sa zic... cum sa-ti multumesc... pentru tot...
-Alta multumire decât sufletul tau curat... si ce-i face tu cu el prin viata ce te asteapta... daca faci bine în jur, apoi alta rasplata nici Cerului nu-i trebuieste, dara mie... eu m-oi bucura daca cele ce ti-am zis ti-or fi de folos. Fii bun, curajos si cinstit! Hai si-om merge!
     Si, sprijinindu-l usor, urcara amândoi pe creasta, apoi... încet, încet, luara cararuia muntelui la picior si mersera... mai stateau la odihna... iar mergeau. S-au adapostit pentru somnul noptii într-un intrând de munte si dimineata... la drum.

     Si, într-un apus de soare, zarira în vale, la poalele muntelui, o asezare de oameni... casute frumos întocmite pufaiau glumete fumul... se auzeau câini de paza. Atunci Calugarul se opri.
-Drumurile noastre se despart... eu nu mai pot zabovi. Mergi cu bine!
-Mosule, iarta-mi întrebarea, dar ce fel de om esti tu?
-Mai, dar nu ti-am spus... eu sunt dac, din partea dacilor de peste Istru, ce n-ai înteles?
-Ai lasat totul deoparte pentru mine... m-ai îngrijit cum n-a mai facut-o nimeni, mi-ai dat dragoste si hrana pentru suflet, m-ai facut sa ma simt om... sa ma-ntregesc cu Cerul si Pamântul; toate acestea când pe tine te chema un drum însemnat de facut.
-Ce stii tu de drumul meu, hai nu-ti fa griji...
-Am vazut mândretea de sabie si-am înteles ca e ceva, mai altfel, cu solia aceasta. Cum ai avut taria sa ramâi cu mine... cine ti-a dat rabdarea? Si cum ai putut sa-mi faci un asemenea dar? Toti dacii sunt la fel?
-Oameni saritori la nevoie si largi la suflet... dar tare aprigi când un fur le calca hotarul.
Tânarul zâmbi printe lacrimi:
-Ca albinele, nu-i asa?
-Ai înteles bine... întocmai ca albinele. De altfel, stii ca marele rege al persilor, Darius, n-a putut intra în Dacia din cauza albinelor care i-au atacat ostirea. Asta-i tara mea... cu albine si oameni curati... e drept ca mai sunt si viespi, dar ce vrei... viata e o lupta pentru desavârsire, la aminte!
-Am sa tin minte toate câte m-ai învatat.
-Sa le stii cu mintea si sa le traiesti cu inima! Zalmoxe sa te aiba în paza... fiule!...
     Si, întorcându-se, Calugarul pleca repede pe poteca, sa nu-i vada tânarul boarea lacrimilor trecându-i peste ochi. El n-avea timp de stat... era în mare întârziere. Vântul rece începuse a-l bate dintr-o parte, iar steaua abia de o mai putea zari, spre orizont.