Testamentul Dacilor de Morcov C. Florea publicat la 10.02.2007
Testamentul dacilor
     Fiecare om, trâind in mijlocul unei societaţi, simte nevoia sa aibe oa, care va fi consemnata in acte doveditoare. Prin acestea va spune cine este şi care ii este obârşia. Popoarele la fel. Documentele de identificare in acest caz sunt strânse in carţi, de obicei, scrise de cronicari, numiţi astazi istorici.      In afara manualelor de şcoala, fiecare are posibilitatea sa afle şi alte informaţii din alte surse, ceea ce mulţi oameni chiar o şi fac. Pentru asta exista biblioteci in toata lumea. In funcţie de pasiune, ai astfel şansa sa afli mult mai multe detalii din subiectul care te intereseaza. In afara profesiei, pe mine m-a pasionat trecutul istoric al neamului in care m-am nascut şi, când am avut timp, am citit tot felul de carţi care vorbeau de acest trecut. M-a surprins faptul ca diferiţi autori nu au aceeaşi parere despre acest trecut şi am incercat sa aflu cine are dreptate, care este adevarul adevarat şi de ce unii ocolesc adevarul.
     Am luat in seama şi basmele, legendele şi poveştile auzite de la batrâni. Lucian Blaga, nu cred ca intâmplator, a afirmat ca "de multe ori memoria istorica se refugiaza in poveşti". Victor Kernbach culege intr-o lucrare "miturile esenţiale", fascinante prin ineditul lor.
     Indiferent de ţara sau de meridian, oamenii socot ca viaţa a fost adusa pe pamânt de catre zei din ceruri. Asta reiese din aceste mituri. Şi ca o culme, Vechiul Testament pleaca tot de la aceasta premiza. In situaţia aceasta, evenimentul de la Roosewelt, din 1947, devine credibil şi te indeamna sa nu mai privesti cu scepticism relatarile despre OZN-urile din zilele noastre.

     In lucrarea de faţa am cules informaţiile pe care le-am adunat intr-un interval de timp foarte lung, le-am pus unele lânga altele, le-am comparat cu datele oficiale şi uneori le-am interpretat. Parerea mea nu o impun nimanui, lasând fiecaruia posibilitatea sa judece dupa mintea sa care ar fi adevarul. Am avut grija sa consemnez sursele de informare şi autorul care le semneaza. Eu, nefiind istoric de profesie, nici nu mi-aş fi putut ingadui sa intru in disputa cu specialiştii, sa-i judec, iar sa dau verdicte nici atât. Am consemnat in final o bibliografie selectiva, deoarece materialele de unde m-am informat au fost mult mai numeroase, dar nu toate "piese de rezistenţa". De multe ori au fost articole din presa, reviste, almanahuri sau ştiri din audio-vizual. Le-am compilat, le-am analizat şi am incercat sa le sintetizez intr-un rezumat.
     Am vrut sa ofer, mai ales tinerilor o poveste alternativa a neamului nostru, cât mai condensata, observând ca tinerii au din ce in ce mai puţin timp de citit lucrari dezvoltate laborios şi tratate exhaustiv. Aceasta carticica este aproape o broşura şi se poate citi in doar câteva ore. Punerea intre doua coperţi a ideilor mai multor autori poate trezi interes şi, ghidaţi de bibliografie, cititorii pasionaţi pot identifica şi ajunge mai lesne la sursa pentru detalii. Având in vedere ca povestirea privind lunga perioada istorica preelena sau antehomerica se bazeaza preponderent pe mituri, legende sau poveşti şi mai puţin pe dovezi arheologice, lucrarea in intregul ei poate fi calificata ştiinţifico-fantastica, fara a greşi.
     NAŞTEREA UNEI PLANETE
     In carţile de religie se incepe cu fraza "La inceput a fost o intindere" sau "La inceput a fost cuvântul". In Biblie, capitolul intâi, GENEZA, incepe cu fraza "La inceput Dumnezeu a facut Cerul şi Pamântul".

     Eu am sa incep cu o poveste originala. In Univers exista cantitaţi incomensurabile de apa. Acest lichid banal este "in fapt" un lichid vital. Aşadar, fara el nu poate exista viaţa. Este o minune Dumnezeiasca. Ştiinţa chimiei a stabilit ca molecula de apa este compusa dintr-un atom de oxigen şi doi atomi de hidrogen (H 0), dar adevarata compoziţie chimica a apei ramâne inca o taia ne vom putea explica nemaipomenitele insuşiri ale apei. Pâna atunci ştim doar ca cea mai mare densitate o are la 4 grade Celsius, sub zero grade ingheaţa şi devenind solida işi mareşte volumul şi pluteşte pe apa lichida şi ca la 100 de grade fierbe şi transformându-se in vapori pluteşte in aer.

     Ca fapt divers, marele savant H. M. Coanda a observat ca aşapada difera in funcţie de zona geografica a planetei. Condiţionând viaţa nu este o exagerare sa fie privita ca un organism viu, alaturi de aer, foc şi sol. Starea de agregare a apei in cosmos nu poate fi lichida, temperatura in spaţiul sideral variind in jurul lui zero absolut. In mod firesc, apa din univers este, in consecinţa, concentrata in mase imense de gheaţa de diferite dimensiuni, uneori cât ale unei planete (vezi Pluton cu diametrul de 5800 de Km) sau doar de câteva sute de km, cum este Varuna (planeta descoperita de o echipa condusa de americanul David Jewitt in anul 2001), tot in sistemul nostru solar (Revista Formula AS din 20-27 august 2001).

     Poate cu 4,6 miliarde de ani in urma, la cât se estimeaza vârsta pamântului, viitoarea planeta Terra era un imens bolovan de gheaţa. O bucata de materie incandescenta rupta din soare (ca o cometa) a fost proiectata, intâmplator sau deliberat, catre acest bolovan de gheaţa. Rezultatul acestui fenomen cosmic, teoretic şi chiar practic, a putut determina naşterea Terrei.
     Imbraţişarea celor doua corpuri a facut posibil transferul reciproc de temperatura. In masa de lichid rezultata prin topirea gheţii, masa incandescenta a patruns in adânc şi s-a centrat in marea cantitate lichida, fara insa a se raci complet. Ce nori s-au format prin evaporare, câta gheaţa şi vapori de apa vor fi scapat in spaţiu, nu are rost nici sa estimam.

     In final, s-a ajuns la un echilibru relativ, deasupra nivelului apei ramânând şi o suprafaţa de uscat, o suprafaţa compacta şi dura pe o intindere de circa o treime din suprafaţa totala a globului respectiv. Specialiştii au botezat acest uscat continent şi l-au numit PANGEEA.
     N-a fost martor decât bunul Dumnezeu la acest eveniment, ca şi la transformarile care au precedat naşterea Pangeei, continentul unic, iniţial, pe care va fi aparut vegetaţie, iar in mediul lichid, in oceanul planetar, primii mormoloci ai vieţii. Stiinţa a botezat "coacervat" primul graunte viu. Dupa cum amar de mii de ani n-au fost alţi martori la alte evenimente planetare şi la urmatoarele, martor a fost doar Dumnezeu care nu ne-a transmis tainele genezei. In mod sigur au mai avut loc multe alte evenimente, unele, cred, teribile, ca reactii termonucleare insotite de fantastice explozii ce au framântat masa aceea incandescenta din care s-au format (prin racire treptata) placile tectonice, placi care nici pâna astazi nu şi-au gasit un echilibru stabil.
     Acest fapt trebuie sa ne bucure şi este dovada peremptorie ca planeta este inca vie, nu s-a racit, n-a murit şi inca ne mai poate suporta pe scoarţa ei, cu toate pacatele noastre. E drept ca activitatea vulcanilor şi cutremurele pot avea efecte catastrofice, cu pierderi de vieţi omeneşti şi imense pagube materiale, dar trebuie sa fim conştienţi ca placile tectonice plutesc pe o magma aproximativ fluida, stare in care este menţinuta de colosala temperatura din nucleul pamântului. Racirea nucleului ar insemna solidificarea magmei, in consecinţa stabilizarea placilor tectonice şi dispariţia erupţiilor vulcanice, dar şi racirea pamântului, pe care viaţa nu va mai fi posibila. Aceasta se va intâmpla la sfârşitul lumii.
     Noi insa vorbeam de inceputul vieţii planetei şi despre ceea ce va trai pe ea. In masa lichida a oceanului planetar, coacervatul s-a multiplicat dând startul evoluţiei de care s-a ocupat Charles Darwin. Scufundarea celor doua continente, Atlantida şi Mu (sau Pacifica, sau Lemuria), este un eveniment de data recenta in raport cu vârsta planetei. Fenomenul este consemnat şi in legende ca "vremurile când se bateau munţii cap in cap". Daca noi, astazi, cunoaştem configuraţia geografica a Terrei, putem presupune ca in istorie nu a fost dintotdeauna la fel.

     Nu prima fragmentare a Pangeei a creat configuraţia actuala a uscatului, ci ultimele erupţii vulcanice de mare anvergura, probabil mai multe simultan, şi cutremurele consecutive care au scufundat cele doua continente. Se presupune, logic, faptul ca in urma continentului Mu a ramas Micronezia şi/sau Polinezia, dar in urma Atlantidei? E o enigma care framânta mintea oamenilor din totdeauna. Observând planiglobul, Americile s-ar plia aproape perfect pe coastele de vest ale Europei şi Africii luate la un loc, nelasând o fereastra unde sa fi incaput un continent. Cele câteva insule (Azore, Canare) nu ne ajuta prea mult un rezolvarea acestei ecuaţii, cautarea Atlantidei ramânând, inca, un obiectiv in atenţia arheologilor marini.
www.dacia.org