Testamentul politic al lui N. Iorga de Radu Mihai Crisan publicat la 26.01.2008
Testamentul politic al lui N. Iorga
     Săgeata adevărului se înfige în tine, minciuna ce ţi s-a aruncat cade în noroi la picioarele tale.
Mărturisesc, alături de apostoli, că «singur Doamne, doar Tu eşti fără de păcat» şi îmi repugnă organic atât să ridic în slăvi, cât şi să arunc anatema.
Şi-aceasta cu-atât mai mult când este vorba de personalităţi şi de evenimente istorice asupra cărora am deplina conştiinţă a nedesăvârşirii cunoaşterii mele.
Cred nestrămutat în partea sublimă a sufletului fiecăruia dintre noi şi credinţa aceasta este primul şi ultimul gând care m-a îndemnat să redactez această restituire morală.
Fireşte, fiece testament politic este expresia icoanei unei spiritualităţi. Această spiritualitate este amprentată, în situaţii precum cea de faţă, inclusiv de contactul cu aspecte extrem de sensibile.
Nu voim a fi un stat modern oarecare, de o precocitate şi îndrăzneală care să uimească lumea.
Având conştiinţă de ceea ce suntem, simţindu-ne români mai mult decât coborâtori ai romanilor şi chiar decât cetăţeni ai României, voim, în cea mai strânsă legătură cu tot ceea ce a fost sănătos în trecut să clădim cu mijloace româneşti civilizaţia românească pentru toţi românii.
Singura chestiune care trebuie imediat resolvată, prin braţele unite ale noastre e dreptul Românimii de a se impune ca stăpână în orice colţ al pământului pe care l-a locuit, l-a fructificat prin munca ei şi l-a adăpat cu sudorile şi sângele ei şi al străbunilor.
A venit timpul să facem aici la noi politica noastră naţională, să întrebuinţăm în viaţa noastră naţională numai elementele naţionale, să îndepărtăm pe străinul nefolositor, iar cu atât mai mult pe străinul pierzător, pe străinul ucigător şi pervertitor al neamului nostru.

     Iubitul mieu Neam Românesc,
„Viaţa unui neam este adeseori hotărâtă într-un chip decisiv şi fatal, căruia nu i se poate împotrivi, de către aria geografică pe care a trebuit să se dezvolte".
     „Orice grup omenesc de caracter naţional suferă, fără să vrea, înrâurirea celui care l-a precedat pe acelaşi pământ, fiind nevoit să primească moştenirea aşa cum i se dă, cu datoriile sale şi cu câştigul ei, cu avantajele şi cu obligaţiile ei.
Rusia varegă şi bizantină se ridică după dispariţia jugului tătăresc într-un veşmânt care este cel al foştilor ei stăpâni şi face gesturile politice care-i sunt impuse de ameninţarea lor de neuitat.

     Ţarul era un han(;), ba chiar şi ortodoxia lui a luat un chip de cezarism laic ce venea din acelaşi loc.
Eliberându-te, imiţi fără să vrei pe cel al cărui jug l-ai scuturat.
Lucrul odată creat nu mai piere ; el se transmite de la o naţiune la alta”.
     Numai aşa a fost cu putinţă să se trâmbiţeze peste tot că românii n-ar fi de origine romană şi că, fără a lăsa vreo urmă, s-ar fi strămutat din ţinuturile de miazănoapte a Dunării spre sud, pentru a face loc ungurilor, care tocmai atunci se îndreptau încoace”.
„Ba(;) chiar un rector al Universităţii din Atena a susţinut că un popor de(;) milioane de ţărani ai cărui membri sunt legaţi prin aceeaşi limbă, acelaşi port, aceleaşi obiceiuri şi altele şi care în această privinţă înfăţişează aproape un unicum n-ar alcătui totuşi o naţiune proprie, ci numai un despreţuit amestec de popoare, menit unei apropiate peiri”.
„De cealaltă parte se desluşesc sunete nu mai puţin false, deşi cu totul opuse.
Pentru unii dintre aceştia românii trec drept adevăraţii şi exclusivii urmaşi ai romanilor şi nu drept acei ai populaţiei romanice din Peninsula Balcanică; limba lor de astăzi ar trăda foarte bine – aşa spun ei – care li a fost singura obârşie; barbarii ar fi trecut fără urmă peste ei; aici ca şi dincolo, pe ţărmul drept ca şi pe cel stâng al Dunării ei s-ar fi susţinut neîntrerupt ca reprezintanţi ai vechii culturi; toate descoperirile vremurilor nouă întâi la ei s-ar fi ivit(;) şi tot ce se mai poate spune despre faimă.
     Voci nepărtinitoare, în schimb, sunt puţine, dar se pot cita şi câteva de acestea.
Ca orice om cult şi cu simţire normală îmi iubesc şi eu neamul. Dar acest sentiment nu are nimic a face cu istoria colonizării romane, cu măsurile împăratului Aurelian, cu împrejurările din statul bulgar sau român, cu felul propriu al întinderii ungureşti din Transilvania(;); îmi iubesc neamul pentru că e al mieu – şi atâta tot.
Dar pentru a scrie istorie n-am nevoie de iubire, nici de ură; îmi trebuiesc numai izvoare şi minte sănătoasă în atâta măsură, câtă e de nevoie pentru a le lumina”.
„Una din chestiunile care, din motive politice, au fost cel mai mult exploatate împotriva românilor, pentru a le tăgădui existenţa, în evul mediu timpuriu, - ei apărând, chipurile, printr-un fel de generaţie spontanee, mai târziu, de-a dreptul pe teritoriul pe care-l ocupă şi-l stăpânesc acum pe malul stâng al Dunării –, este cea a părăsirii Daciei traiane de către Aurelian, care ar fi pus să fie transportaţi în noua sa Dacie de pe malul drept înşişi provincialii, lăsând în seama barbarilor, goţilor, teritoriul evacuat, ca şi cum ar fi fost vreodată pe acest teritoriu o Goţie asemenea Franciei francilor, ori Lombardiei longobarzilor.
„În ciuda pretenţiei de a fi cercetat arhive, de a fi cules informaţii în familia lui Aurelian chiar, cu toate scrisorile pe care le intercalează şi care au fost dovedite ca neautentice, Flavius Vopiscus nu este decât un compilator din epoca lui Constantin.
Acesta din urmă, vrând să apară ca un nou Augustus, socotise că prestigiul Imperiului suferă din pricina obscurităţii în care era cufundată viaţa Cezarilor din secolul III şi porunci aşadar să li se redacteze biografiile, oricare ar fi fost starea surselor şi calitatea însăşi a istoricilor.
Aceştia trebuiau să pună în relief importanţa noii domnii care-şi propusese, între altele, de a recâştiga, de la goţi şi sarmaţi, vechea frontieră a Dunării şi, cu cât părăsirea decretată de Aurelian ar fi apărut mai completă, cu atât mai mare trebuia să reiasă figura împăratului revanşei, care ar fi înfipt din nou vulturii pe ţărmul barbar al Dunării.
     Dar pasajul însuşi care povesteşte evacuarea totală nu se află la locul său, acolo unde este vorba de acţiunile militare ale lui Aurelian, ci este amestecat cu alte evenimente şi situaţii.
Trebuie dar să admitem că e vorba numai de o notă marginală oarecare pe care un copist de mai târziu a introdus-o în text. Fără doar şi provincia întemeiată de Traian, el a părăsit-o şi a retras armata şi pe provinciali. Populaţiile pe care le-a scos dintr-însa le-a aşezat în Moesia şi a numit-o Dacia sa, provincia care acum separă cele două Moesii», intră în contradicţie cu ceea ce afirmase anterior, asigurând că pentru a repopula Illyricum şi Moesia, împăratul victorios a fost silit să retragă de pe malul stâng, «din oraşe şi de pe ogoare», pe toţi «romanii»”, nu e de ajuns pentru a admite acest fapt cu totul aparte, precum că Imperiul ar fi transportat dincolo de un mare râu o întreagă populaţie.

     Există cauze economice, care, dealtfel, au fost adeseori invocate pentru că ele se impun oricui are simţul realităţilor omeneşti, ale unei vieţi permanente a societăţilor, pentru a nu admite posibilitatea acestei mutări în masă.
O populaţie nu părăseşte niciodată, chiar şi în faţa celor mai mari restrişti istorice, chiar şi în faţa celei mai înverşunate împotriviri a forţelor înseşi ale firii, pământul în care şi-a înfipt adânci rădăcini: să ne gândim la Neapolul trăind sub un vulcan, la Messina refăcută pe ruinele lăsate de cutremur, la Lisabona reînviată, la insulele japoneze. Ea revine la amintirile sale, la urmele sale, la lucrarea sa, care a sfârşit prin a o domina.
Dacă aceasta se petrece în mod obişnuit cu locuitorii oraşelor, lucrul este cu atât mai adevărat în cazul ţăranului, legat de brazda sa, de terenul pe care la creat prin truda lui, şi la toţi aceia care, în centrele urbane mărunte ale Daciei, trăiau de pe urma ţăranului şi nu puteau trăi altfel.
Cei care, printre români, mai păstrează încă obiceiul de a vorbi de o retragere în munţi în faţa barbarilor năvălitori, prefăcând cu atâta uşurinţă în păstori pe scoborâtorii mai multor generaţii de agricultori, nu-şi dau seama de faptul că schimbarea ocupaţiilor tradiţionale în faţa unui şoc oarecare al istoriei este o imposibilitate, iar a face dintr-un plugar un cioban nu e mai uşor decât a preface un meseriaş într-un marinar.

     Trecerea dincolo de Dunăre nu poate fi de asemenea admisă pentru un alt motiv, care se impune la fel de firesc oricărui spirit liber care vrea să cerceteze problema.
Dacă e vorba de agricultori, unde li s-ar fi dat lor în Moesia câmpurile de care aveau nevoie, câmpuri ocupate de o populaţie mai demult romanizată, căci nu se putea proceda, pentru a-i reaşeza, la o împărţire a pământurilor, aşa cum au impus-o dealtfel aiurea căpeteniile barbare, ajunse stăpânii ţării.
Aceasta presupunând, ceea ce este absurd, că Imperiul ar fi avut în secolul al III-lea mijloacele de care dispune în epoca noastră un stat modern pentru a da de veste la mii de oameni că trebuie să-şi părăsească aşezările, pentru a se instala la o dată anume, urmând o rută indicată cu precizie, în altă parte, unde aveau să-şi afle locuinţe gata pregătite.
S-a văzut în zilele noastre câte sacrificii impune o evacuare, întotdeauna foarte incompletă. Şi încă admiţând că aceşti provinciali, în cea mai mare parte a lor daci romanizaţi, ar fi fost atât de necesari acestui Imperiu, încât el ar fi luat cele mai amănunţite precauţii să nu rămână urmă de ei măcar în provincia pe care socotea că n-o mai poate apăra...
A ne gândi la scrupule de onoare şi de prestigiu numai din cauza acelui nume, de «Dacia lui Aurelian», dat vechii Moesii, înseamnă a nu înţelege tot ce era aspră realitate, lipsită de orice sentimentalism, în gândirea romană dintotdeauna: prefăcătoria ipocrită a celui care a dat înapoi, cu laşitate, în faţa presiunii barbarilor, nu reuşeşte să se impună judecăţii noastre.
     Din punct de vedere militar, obiecţiile care se prezintă sunt la fel de puternice.
În privinţa romanilor, de obicei, ne înşelăm în chip straniu asupra concepţiilor lor asupra frontierei.
Retragerea legiunilor trebuie să fi fost hotărâtă de mai multe ori, la date deosebite. A crede într-un ordin general înseamnă a te încăpăţâna să rămâi într-o gravă greşeală. Dealtfel, dacă s-a ajuns la concluzii, ele înseşi nesigure, prin întreruperea monedei, nu s-a reuşit pe de altă parte să se dea o cronologie sigură părăsirii Daciei.

     Imperiul n-a putut să cedeze în chip formal Dacia lui Traian unor barbari a căror stabilire ar fi considerat-o ca fiind în afara graniţelor sale de drept şi prezentând din punct de vedere militar o primejdie permanentă.
Noţiunea însăşi a statului, aşa cum au avut-o romanii, s-ar fi împotrivit la aceasta în felul cel mai absolut.
A rectifica frontiera dinspre regele Persiei (de fapt un împărat, ba încă cel mai vechi), era cu totul altceva decât această cesiune în favoarea unor barbari, oricare ar fi fost aceştia şi cărora niciodată nu s-a gândit nimeni să le acorde paritatea, ca un stat altui stat.