Valahia - Partea I de Antonmaria del Chiaro publicat la 19.12.2006
Alcatuirea, situatiunea si produsele provinciei
     Orice eveniment important si vrednic de retinut, survenit în ultimul timp în principatul Valahiei, adica în acel timp petrecut de mine, fie din dor de studiu sau din îndeletnicirea slujbei pe lânga cei doi din urma domnitori ai provinciei, am hotarât de a înregistra cu buna credinta si fara nici o patima, spre stiinta urmasilor, sperând ca, opera mea nu va fi nici prea neplacuta nici prea inutila publicului. Am staruit asupra actiunilor si evenimentelor importante, si nu asupra intrigilor si stirilor oculte ce s-au ivit si împrastiat printre natiunile straine. Voi sprijini descrierea mea pe constiinta, tinând seama si de ceia ce am vazut, si de ceia ce mi-au încredintat persoane care au luat parte la evenimentele acestei tari. Pentru o mai buna întelegere însa, îmi voi permite unele însemnari asupra alcatuirii tarii, asupra obiceiurilor, riturilor si religiei locuitorilor, asupra felului ocârmuirii politice si a dependentei ei de Poarta Otomana, care este stapâna absoluta a acestei provincii.

     Toata întinderea de pamânt ce astazi se numeste Valahia, e o parte din vechea Dacie, în care se cuprindeau provinciile, denumite de geografii de azi Transilvania, Valahia si Moldova, Armele romane le-au cucerit destul de tîrziu, caci numai lui Traian fu sortita gloria de a cuceri Dacia si de o a anexa la celelalte provincii ale Imperiului roman, obtinând porecla glorioasa de Dacicul. Când a capatat tara numele de Valahia e greu de aflat, si n-ar fi poate de ultima importanta interesul de a-l afla. Unii însa, printre cari Enea Silvio di Piccolomini (mai târziu Papa Pius II), au scris ca, dupa supunerea ei de catre romani, Dacia a fost redusa la rangul de colonie de catre acestia, sub un oarecare capitan de osti Flacco, de unde denumirea de Flachia si ca, odata cu scurgerea timpului, prin coruptiunea cuvântului, fu numita Valahia, dupa cum valahi locuitorii ei, în loc de flachi. Antonio Buonfini însa, vestitul istoric al Ungariei, de pe timpul lui Matei Corvin, nu împartaseste parerea lui Piccolomini, si crede mai curând ca Valahia îsi trage numele de la cuvântul grec, ce însamna arta de a trage cu sageata, în care acesti locuitori erau foarte dibaci. Nici parerea aceasta n-a fost împartasita în mod definitiv, ca si alta care, fara sprijinul vreunui document antic, ar vrea sa ne încredinteze ca aceiasi provincie fu chemata Valahia dupa numele unei fiice a lui Diocletian, data de sotie principelui care domnea aci. Dar e de prisos a starui prea mult în atari investigatii.
     Vom spune numai ca turcii au dat provinciei numele de Kara Vlahia, care în limba noastra înseamna Valahia neagra. Moldova au dat numele de Bogdania, adica în limba slava daruita de D-zeu, din cauza fertilitatii pamîntului, care e mai mare de cît a Valahiei.
     Provincia aceasta se împarte în 17 parti, sau teritorii, care sunt numite de valahi, în limba lor, judete, adica judecatorii, sau vicariate sau autoritati si numele lor sunt: Olt, Ribnic, Buzau, Arges, Teleorman, Vlasca, Ilfov, Ialomita, Sacureni, Prahova, Dâmbovita, Muscel, Jiul de sus, Jiul de jos, Vâlcea, Mehedinti si Romanati; aceste din urma 5 judete sunt actualmente în puterea nemtilor, cari pretind, si nu fara motive temeinice, ca din vremuri foarte vechi aceste judete au apartinut Transilvaniei, deci regatului Ungariei.

     Ungurii si transilvanenii au dat Valahiei numele de Transalpina. În partea ei cea mai septentrionala Valahia se afla pe al 46 grad de latitudine si, în partile ei mai meridionale, înspre Dunarea, pe gradul 45 si jumatate. Spre miaza noapte se margineste cu Transilvania, spre rasarit cu Moldova, spre apus si miazazi are Dunarea care o înconjoara si o separa de Serbia si Bulgaria, ceia ce se poate usor vedea pe harta geografica anexata la începutul acestei carti, care va fi, sper, spre usurarea cetitorului, cu atât mai mult, cu cît dupa cercetarea celor mai buni cunoscatori, ea nu putea fi mai exacta si mai fidela. Lungimea înconjuratoare a Valahiei a fost socotita la 700 mile italiene.
     Pamîntul tarii e tot ce poate îi mai fertil si mai desfatator. De la Dunare pâna la Bucuresti (care se afla în mijlocul Valahiei,), si de la Bucuresti pâna la Târgoviste, care se afla la o departare de 14 ore de drum, nu se vede de cît o vasta si delicioasa câmpie, în care nu se gaseste nici cea mai mica piatra.

     Se vad multe si foarte frumoase paduri; mai ales de stejari asezati cu atâta simetrie, si pastrate atât de curate, ca de la un capat la celalalt al padurii se pot usor descoperi persoane ascunse. De aici, precum si din ori care alta ramura de activitate, se poate deduce geniul incomparabil al Principelui Constantin Brâncoveanu. De cît belsug e în tara, ajunge constatarea ca din Transilvania se trimet la pasunat în Valahia turme de cai, de porci si de oi. Din Valahia se îndestuleaza Venetia cu ceara, vite, precum si depozitele sultanului cu unt si miere, cu prisosinta.
     În Valahia albinaritul e foarte raspândit, iar stupii se aseaza în anumite locuri desfatatoare, feriti de vânt si expusi la soare.

     Timpul hotarât pentru scoaterea albinelor din stupi, e dupa 15 Martie, fara însa sa fie o Dumineca. Cam pe timpul sarbatoarii înaltarea Domnului, se nasc noile albine, care parasind mamele lor, îsi iau zborul si intra în stupi noi, pregatiti anume pentru ele de cultivatorii, cari stropesc stupii cu apa sarata, pentru ca noile albine sa ramâie în ei. Dupa ce albinele nasc a treia oara, îngrijitorul lor taie fagurii din stup si astfel, acele albine nu mai produc si sunt lasate astfel pâna la 8 Septembrie. Când stupii sunt plini de faguri proprietarul lor ucide albinele, lasând totusi în viata 30 pâna la 35 de fiecare stup, expusi la aer pâna la 25 Octombrie, dupa care sunt adapostiti în locuri mai calde si feriti de frigul iernii.
     Negustorii cumpara înspre toamna mierea, care se vinde cu o masura, numita în limba valaha vadra, si care echivaleaza cu 48 livre italiene. Pretul unei vedre e de un galben, cel mult un galben si un sfert. Negustorii se ocupa apoi cu mierea, separând-o de ceara etc.
     În sfârsit, cea mai mare parte a Transilvaniei se îndestuleaza din Valahia cu cele mai bune vinuri albe si rosii, cu gust delicat si sanatos pentru stomac. Caii de aici sunt iarasi foarte cautati, nu numai de ofiteri din Transilvania, ci si de negustori din Polonia ; acestia îi dreseaza în tarile lor, debarasându-i de naravurile si de defectele ce aveau în tara de origine.

     Vânatorii gasesc din abundenta mistreti, capre salbatece, cerbi, caprioare, lupi, ursi, vulpi etc. precum si pasari salbatece si domestice. Am observat cu mare curiozitate cum apar berzele primavara, facând în grupe ocol prin aer, cercetând parca locul cautat pentru asezare, îsi repartizeaza apoi locurile si, perechi-perechi - barbat si femeie - se adapostesc prin sate linistite, departe de zgomot, si pe vârfuri de case taranesti reînvie vechile cuiburi, sau cladesc altele noi. Nu odata am observat eu însumi, lucru vrednic de vazut, cum barza arunca afara unul din pui, imediat ce iesa din oua. Ceilalti sunt crescuti apoi cu mare grija, pâna încep a sbura si atunci, prin Septembrie, pleaca cu toatele sa ierneze în tari mai calde.

     Spun taranii din Valahia ca împreuna cu berzele pleaca atunci si rândunelele, iar când acestea obosesc, sunt luate în spate de berze pâna îsi pot relua din nou zborul. Nu pot asigura certitudinea acestui lucru foarte curios, cu toate repetatele marturii.
     Animalele de vânat sunt lasate în toata voia de catre locuitorii tarii, doritori de trai linistit, nu însa pâna într-atât, ca valahii sa fie lipsiti de curajul si vrednicia ca sa tie piept oricarei natiuni razboinice, dar asupririle si darile necontenite ce platesc de câteva ori pe an, într-atât i-a deprimat, ca din vechea faima romana nu le-a ramas de cât numele. În limba lor ei îsi zic români, patriei lor, adica Valahiei, tara româneasca, iar limbii, limba româneasca, si cu drept cuvânt, caci daca e vre-o îndoiala ca valahii sunt urmasii colonistilor romani, limba lor înlatura acea îndoiala, si convinge, ca valaha nu este alta de cît o directa si curata derivatie din idiomul latin. Limba valaha totusi contine si cuvinte turcesti, grecesti, slave, unguresti etc., dar trebuie tinut seama de vecinatatea tarilor, si de relatiile ce au avut valahii cu acele popoare.
     La sfârsitul acestei descrieri voi adauga un mic alfabet de cuvinte valahe, latine si italiene, ca adaus la acele cuvinte notate de Giovanni Lucio în opera sa: De regn., dalm, lib, 6, cup. 5 p. 285. Edit. Amstelo-dami, apud Joan. Blaeu, 1668, pe care le-a copiat, dupa cum spune, dupa fratele Francisc Solmirouici, episcopul bulgar ochridan. Din cauza continuelor asupriri, au devenit atât de deprimati si nepasatori, ca o buna parte din locuitorii tarii, disperati, au parasit caminurile, gasindu-si adapost în Turcia de dincolo de Dunare, sau în Transilvania, unde numarul lor e chiar mai mare de cît al tarii românesti. Trecerea în Transilvania prin trecatoarele muntilor nu e prea grea, dar caderea unui refugiat fara pasaport în mânile pazitorilor, cari în Valahia se numesc plaiesi, ar însemna inevitabila pierdere a vietii. Toata Valahia e o tara deschisa, fara întariri, fara cetati si fara înconjur de ziduri. Bucurestiul este actualmente resedinta obicinuita a principelui si e orasul cel mai frecventat. El e situat într-un loc foarte jos si mocirlos, si ar fi cu totul impracticabil din cauza noroiului, daca de o parte si de alta ale strazilor sale principale, nu s-ar fi pus scânduri groase de stejar, în forma de punte.

     Casele principale din Valahia au în jurul lor garduri din bârne de stejar, groase si rotunde, bine înlantuite între ele, înalte de la 6 pâna la 7 coti, si în stare sa dureze 30 pâna la 40 de ani.
     Numai curtea Principelui din Bucuresti e înconjurata cu zid, ridicat de Printul Brâncoveanu cu câteva luni înaintea mazilirii sale. Curtea din Târgoviste e înconjurata cu o centura întarita, din pamânt si pietroaie, care se numesc în Valahia, bolovani.

     Bucurestiul e aproape rotund, având o circonferinta destul de mare; numarul locuitorilor însa - care nu trece de 50.000, - nu corespunde întinderii locului, caci casele sunt rare si izolate unele de altele, în forma de insule, cu câte o curte, bucatarie, grajd si deosebit gradina cu arbori fructiferi, ceia ce da un aspect placut si vioi. Cismele nu se gasesc, ci numai câteva fântâni cu apa rea; în schimb Dîmbovita, care uda Bucurestiul prin 2 ramificatii, contine o apa usoara si sanatoasa. Acest râu izvoraste din muntii Rucarului, lânga hotarul Transilvaniei, si apele sale cristaline, care uda poalele acestor munti, contin pastravi foarte gustosi. Mai sunt si alte râuri cunoscute care, izvorând din muntii Transilvaniei, strabat Valahia si se varsa în Dunarea: Jiul, Oltul, Ialomita, Prahova, Argesul si Buzaul. Toate aceste râuri contin destule variatii de pesti, dar nu atât de abundent cît nenumaratele iazuri, caci nu e domeniu boieresc care sa nu-si aiba helesteul sau si care desface pestele în zilele de post, care sunt foarte dese la valahi, dupa cum vom arata la locul lor. Din Dunare se aduc în Bucuresti cantitati de pesti de marimi neobicinuite, mai ales cega si moronul, din cari se scot icrele, foarte mult gustate de boieri, cari le manânca proaspete, preparate cu untdelemn, piper si zeama de lamâie.

     Muntii mai cunoscuti din Valahia sunt Buceciul, foarte renumit în popor si de unde izvoraste râul Prahova, cu doua ramificatii: una curge în Ungaria si cealalta în Valahia, varsându-se apoi în râul Ialomita, care si el izvoraste din muntele Bobul. Un alt munte se numeste Lauta, al patrulea Pietroasa, si al cincilea, muntele Craiului; se cunosc apoi muntii Buzaului si în sfârsit muntele Istrita. De Rucar am amintit mai sus. Toti acesti munti sunt vecinie verzi si acoperiti de brazi. Sarea se gaseste în cantitati enorme în adâncimele miniere ale acestei tari, si se exporta în tarile de peste Dunare. Mine de aur, argint si alte metale zac în adâncimile pamântului, în mari cantitati, ascunse de ochii lacomiei turcesti; numai obstia tiganilor e obligata, de Craciun, sa aduca domnitorului în loc de tribut, 15 ocale de aur, scoase din nisipurile râului Arges, deosebit o livra marelui armas; aurul trebue sa aiba valoarea de 2 galbeni dramul, iar daca întâmplator nu au varsat cuvenita cantitate de aur, tiganii trebuie sa o complecteze, cumparând-o, dupa cum si prisosul ramâne în beneficiul lor, daca cantitatea scoasa din râu e mai mare. Minele de arama sunt de asemenea pe întinderi mari, iar locul de unde se scoate arama, se numeste madan, cuvânt turcesc ce înseamna mina; apoi mine de fer, care se vad pe drumul ce duce de la Bradiceni la Târgoviste.

     Sa ne întoarcem privirea catre Bucuresti, la cladirile mai impunatoare ale palatelor si bisericilor, cu toate ca architectura lor nu e tocmai de sama. Palatul Principelui e de piatra, cu o impozanta scara de marmora, cu sali mari boltite, dar destul de joase, din care prima - pridvorul - e sustinuta la mijloc de un rând de coloane. A doua serveste de Divan de judecata, unde au loc si banchetele de zile mari. Altele sunt sali de audienta, care duc în apartamentul Principelui si de aci în al Principesei, cari se reducea la doua odai si un iatac, pâna ce Principele Stefan Cantacuzino cladise, de câteva luni, un mic palat cu 8 odai, într-un colt al gradinii, care e de toata frumusetea, si are forma patrata, în stil italian. În mijlocul ei, Principele Constantin Brâncoveanu cladise un foisor unde lua prânzul, si-si facea siesta dupa masa, în mijlocul straturilor de flori.
     Toate cladirile din Valahia sunt acoperite cu sindrila, nefiind obiceiul tiglelor. Între alte biserici din Bucuresti, se afla trei pe culmea unui deal: biserica si manastirea Mitropoliei, bisericile Radu-Voda si Mihai Voda. Doua hanuri mari si frumoase sunt demne de vazut în Bucuresti. Hanul e un loc înconjurat cu ziduri, facut dupa modelul marilor manastiri catolice, Iar împrejur sunt dugheni boltite, de aparare contra focului si tinute de negustori crestini sau turci, cari platesc o chirie lunara intendentului, care are si însarcinarea sa încuie, sara, portile hanului pentru siguranta marfurilor. Primul han poarta numele fondatorului Serban Voda, iar veniturile sale sunt daruite manastirii Cotrocenilor, zidita de acelas ctitor, la o mila si jumatate de Bucuresti. Al doilea e hanul Sft. Gheorghe, zidit de Principele Brîncoveanu, avînd la mijloc o foarte frumoasa biserica, purtând acelas nume, iar veniturile hanului sunt daruite Patriarhiei din Erusalim.

     N-asi vrea sa obosesc cetitorii cu descrierea amanuntita a topografiei Valahiei, un rezumat ar fi totusi necesar pentru locurile mai renumite. Târgovistea a fost în vechime resedinta domnitorilor, într-o vreme când acestia nu se prea temeau de turci, dar mai târziu a fost mutata, din ordinul stapânitorilor, la Bucuresti, care mai aproape de Dunare si de granita lor. Totusi Principele Brîncoveanu locuia la tara cel putin 6-7 luni pe an, ceia ce nu convenea boierilor, nici negustorilor, caci trebuiau sa urmeze Curtea, cu mare cheltuiala. Turcii priveau si ei cu ochi rai aceasta preferinta a Voevodului, caci Târgovistea era mai aproape de munti decât de malurile Dunarei, si vom vedea mai departe efectul catastrofal al acestor nemultumiri.
     La distanta de o zi de drum de Târgoviste, catre granitele Transilvaniei, se gaseste Câmpulungul, oras renumit pentru bâlciul anual ce are loc pe la mijlocul lui Iulie, si la care iau parte negustori din toate partile, înspre ses se afla orasul Pitesti, renumit pentru vinurile sale albe si dulci; de aici e un drum spre Ribnic, care e resedinta episcopala. Mai e un oras cu acelas nume Ribnic, pe linga Buzau. Craiova e un oras mare, situat între Cernet, extremitatea tarii, si Bucuresti, si e resedinta Banului, care e prima demnitate dupa Domnitor. Se afla aci, în partea principala a orasului, un han frumos, zidit acum doisprezece ani de staretul manastirii Horez, pentru venituri. Buzaul care poarta numele râului ce curge acolo, e tot resedinta episcopala. Urmând aceias cale, dam de Focsani, care e udat de râul Milcov, si desparte Valahia de Moldova, iar pe ambele parti ale podului de peste Milcov sunt punctele de vama. Orasele mai principale care sunt ocârmuite de catre capeteniile alese dintre marii boieri sunt: Târgoviste, Cernet, Focsani, Ploiesti, Gheorghita, Rosiorii de Vede.

     Minele de sare mai cunoscute sunt: Ribnic, Telega si Slanicul. Pentru delicte grave, Principele trimete pe condamnati la saline, în valaha ocne, si unde mor unii din condamnati, fara a se mai cerceta cauza. Sunt cazuri de condamnari la moarte, când Domnitorul, printr-un act de clementa, schimba aceasta-pedeapsa cu ocna, dupa ce taie întâi urechile condamnatului. Cred ca acest supliciu sa fie aceias, pe care-l întrebuintau romanii cu condamnatii ad metalla, precum si cu primii martiri ai bisericii primitive. Salinele se arendeaza celui ce ofera mai mult Principelui, carui apartin arendele, care ajung pâna la suma de 20.000 galbeni pe an, în care se cuprind însa si tutunaritul, oieritul si taxele de export pentru Transilvania; pentru acest scop sunt destinate doua trecatori, Cîmpina si Dragoslavele, iar o parte din taxele ce se percep la Dragoslavele, apartin manastirii Sft. Ilie din Câmpulung, unde are loc vestitul bâlci anual, de care am mai pomenit.

     În ce priveste bâlciul din Câmpulung, trebuie pomenit vechiul privilegiu de care s-au bucurat aci preotii franciscani, cari veneau aci din Bulgaria sa supravegheze parohia catolicilor, în majoritate negustori din Chiprovaci si Copilovaci si cari traiesc împrastiati în diferite orase ale Valahiei. Acesti preoti franciscani aveau acest privilegiu, întarit cu pecete domneasca de un voevod al Valahiei, în virtutea caruia încasau o anumita dare din marfurile ce se aduceau anual la Cîmpulung, si care servea pentru întretinerea lor; dar privilegiul cu sigil, ca si alte multe hrisoave de mare-importanta, s-a pierdut în ultimul razboi dintre nemti si turci, când tatarii au jefuit Târgovistea si mai ales; manastirea franciscanilor, din cari unii au fost luati ca sclavi, dar rascumparati din mila Principelui Brîncoveanu, Se vad pâna azi ramasitele unei biserici cu clopotnita ei, care a fost a sasilor catolici, cari traiau atunci în Valahia si lucru probabil, caci am vazut la intrarea bisericii noastre, a Sf. Ion cel Mare din Câmpulung, urmatoarea inscriptie sepulcrala: hic requiescit in pace generosus dominus Johanes P. . . ., hujus saxonicalis ecclestae custos, qui obiit MCCCLXXIII. Alte urme sau inscriptii nu se gasesc în Valahia, din cauza continuelor perturbari, si unde bogatia tarii, n-a fost ultimul motiv al ruinii sale. În ce priveste fertilitatea pamântului, e de notat, ca-n toamna se fac 2 araturi, si apoi se samana grâul care creste de o jumatate de palma înaltime pâna la caderea zapezii, dupa care, în primavara, iesa din nou pâna se coace.
     Meiul se samana primavara si se culege în Iulie; porumbul tot în primavara, dar se culege în August. Vita de vie se îngroapa dupa culesul viilor si ramâne astfel pâna la timpul ridicarii.
     Sa ne întoarcem la preotii franciscani. Ei traiesc si din venitul câtorva terenuri mici, si mai ales din vânzarea unei cantitati oarecare de vin, din pomenile catolicilor, si dintr-o cantitate de grâu ce le daruieste în fiecare an Domnitorul, care, deosebit, mai varsa gardianului franciscan din Târgoviste si o parte din vinarit si din alte impozite.
Se stie ca manastirea si biserica din Târgoviste au fost zidite de Sfântul Ioan de Capistrano.
     Biserica catolica din Bucuresti e o biata casa de lemn închinata Sf. Fecioare, a carei icoana cu copilul în brate, frumos pictata în stil grecesc, e asezata între alte doua icoane, dar scandalos zugravite. Una e icoana Sf. Stefan si alta al Sft. Sixt (Papa si Martir), dar care e legata si de numele lui Stefan Sisto, un chirurg sas, cunoscut de mine, care a facut pe cheltuiala sa altarul bisericii, în cimitirul careia e si înmormântat. Biserica poseda odoare sacre, 6 candelabre cu cruce si piedestale, cadelnita si lampa, totul în argint, si care fura apoi toate transportate, spre mai buna siguranta, în Transilvania, de catre parintele Biagio Marinovici, împreuna cu argintaria capelei din Bradiceni; de aici oarecari neîntelegeri acum 5 ani, între zisul parinte si negustori catolici din Chiprovaci si Copilovaci, cari se plânsera Papii, dar odoarele n-au fost înca înapoiate, din cauza actualelor împrejurari de razboi.

     Împaratul Leopold, de vecinica si glorioasa amintire, darui preotului Elia Mettejanici 1500 galbeni de aur, pentru cladirea bisericii din Bucuresti, dar o parte din suma a fost întrebuintata în alte scopuri, ramânând un rest de 1200 galbeni în mâni sigure, pâna ce îndurarea divina va îngadui sa se îndeplineasca dorinta Augustului Binefacator.
     În partile unde locuiesc familii de negustori catolici se afla un paroh, ales dintre fratii franciscani; în Bucuresti, Târgoviste si Câmpulung însa, ei se întituleaza gardiani, cu toate ca numai cele din urma doua orase poseda biserici propriu zise, cu altare si clopote, cu calugari, cu paraclise, dupa modelul micilor manastiri. În biserica din Târgoviste se afla si o orga care atrage în timpul slujbii curiozitatea valahilor, cari n-au în bisericile lor nici un fel de instrumente muzicale.
     În Craiova, Bradiceni, Sutetesti, Ribnic, Ploiesti, Aninoasa si Perieni, se afla câte o mica capela, iar slujbele bisericesti sunt îndeplinite de însisi credinciosii.
Preotul, care e schimbat la fiecare trei ani, capata tain zilnic, plata pentru liturghie, afara de unele avantaje din partea autoritatii parohiale. Cu toate astea, ei traiesc în mizerie, si lucru grav e ca bietii, catolici sunt câte odata lipsiti saptamâni întregi de slujba liturghiei, cum ni s-a întâmplat anul trecut în Bucuresti, când mai bine de trei luni a lipsit preotul gardian Michel Iavich, fost custode al provinciei, însarcinat fiind cu o înalta misiune în Ungaria din partea Principelui Nicolai Mavrocordat, si numai îndurarea Domnului a crutat de boala sau de moarte pe enoriasii comunitatii catolice, ramasa fara asistenta religioasa, si evitând astfel indignarea valahilor, rigurosi observatori ai purtarilor noastre, mai ales în ce priveste religia catolica.
     Sunt cinci ani când chiar Sfântul Mir lipsea, pâna ce parintele Antonie Gunghici, pe atunci seful catolicilor din Valahia, a aratat Papii, printr-o scrisoare, starea rea a catolicilor din tara, unde sunt câtiva tineri convertiti, fara a poseda Uleiul Sfânt pentru miruirea lor. Papa a expediat repede doua epistole Monsignorului Paul Iosici, arhiepiscop de Sofia, poruncindu-i - în prima - sa treaca Dunarea în Valahia si Transilvania si, cu delegatul Sf. Scaun Apostolic, sa viziteze manastirile si parohiile preotilor franciscani, ceia ce nu-i fu îngaduit de acestia pîna atunci. În a doua îl autoriza, dându-i depline puteri, de a exercita functiunile arhiepiscopale unde va crede necesar, spre mântuirea sufletelor si pentru a servi Sf. Scaun.
     În acelas an 1715, cam prin mijlocul postului Pastelui, el ajunse în Bucuresti întovarasit de Marco di Ragusi, vicarul sau, si de monsignorul Paul Iosici, vrednic apostol al vremurilor noastre, care înfrunta persecutii continue din partea turcilor din Nicopol, Sofia sau Filipopol, cu vecinicile lor stoarceri de bani de la catolici, ori de cîte ori li se prezinta ocazia.
     Arhiepiscopul fu primit de noi toti cu mare bucurie si veneratie, cuvenite unui atare prelat. Principele Stefan Cantacuzino, care îi acorda mai târziu audienta, sarutându-i chiar mâna, ma însarcina a-i ura bun venit, si în tot timpul sederii sale la Bucuresti, îl întretinu cu alimente si vinuri alese. În saptamâna Patimilor s-a amenajat paraclisul nostru, ridicându-se tronul arhiepiscopal, cu baldachin si toate cele necesare pentru sfintirea Sf. Mir de Joia Mare, iar slujba fu oficiata cu pompa de însusi Arhiepiscopul, înconjurat de preotii franciscani. În zilele urmatoare Pastelui, avu loc ceremonia miruirii de însusi Monsignorul, care pleca apoi în celelalte orase din Valahia si Transilvania, pentru executarea poruncii Sf. Scaun.
    

     Resedinta arhiepiscopului de Sofia e actualmente în Filipopole, iar înainte era în Chiprovaci, unde locuiau catolici în numar destul de mare, având o mare manastire a lor, asezata într-o pozitie încântatoare, cu alte trei schituri alaturi, dar toate fura prefacute în cenusa de catre turci, în ultimul razboi, când multi dintre ai nostri au fost macelariti, iar altii luati ca sclavi. Cu toate astea zelosii prelati din Bulgaria întretin misionari, îmbracati turceste, pentru a putea mai usor asista pe bietii crestini. Sunt îndreptatite rugile crestinilor catre D-zeu, pentru a scapa crestinatatea de apasatorul jug otoman, si a râvni la protectia austriaca. Daca în actualul razboi armele crestine vor iesi victorioase, e lucru neîndoelnic, ca majoritatea bulgarilor si a sârbilor nu vor mai recunoaste ca stapân, de cît pe împaratul si pe Sft. Papa. Cit priveste de convertirea valahilor, voi vorbi cu prilejul descrierii religiei lor.
Venetia, 22 August, 1718