Al Patrulea Mag - Partea X de Alexandra Dumitru publicat la 03.01.2009
Al patrulea mag - Partea X de Alexandra Dumitru publicat la 16 Iun. 2007
Taina piramidei
     Plecase cu prima caravana ce-o �nt�lnise �n cale, merg�nd spre miazazi, spre vechiul regat al faraonilor, acum provincie romana de destula vreme. Fusese un drum greu, cu zile fierbinti si nopti �nfrigurate, dar lui nu-i pasa, asa ad�ncit �n g�ndurile tainei sale... le �mpartasea doar imensitatii cerului si profunzimii stelelor. Atingerea sabiei ce-i at�rna �n traista de pe umar �i dadea putere si rabdare. Ziua urmarea, de sub �mpletitura de paie ce-i apara capul de arsita, linia departarilor - acolo unde auriul firelor de nisip �si unea sc�nteierile cu albastrul zarilor.
     Cer si pam�nt! Iar �ntre ele, omul, ca o punte de traire... iubire si suferinta la un loc... zbucium �ntre valurile unei vieti, careia de multe ori nu-i �ntelegea rostul. In jurul lui auzea glasuri socotind, g�lcevindu-se pentrmfe vor urma a c�stiga din �ncarcatura camilelor, uneori r�z�nd de vreo sotie a unuia, strig�nd deseori pentru a �ndemna animalele la drum.

     La caderea �ntunericului, sirul ce serpuia printre dune se oprea, caut�ndu-si loc de popas, poverile se lasau jos, iar oamenii se tr�nteau alaturi, pentru odihna si paza; se scoteau merinde, se aprindeau focuri... atunci se mai auzeau soapte, �ng�nari de rugi, fiecare catre zeul sau; apoi, dupa �ndestularea trupului si ceva vorba la sf�rsit, valurile somnului �i cuprindeau pe toti, iar linistea se �nstap�nea �n desert.
     Erau din mai multe neamuri, fenicieni, persi, greci, ce aduceau spre tara Egiptului podoabe de argint si fildes, inele si coliere, bratari mestesugit lucrate, purpura, mirodenii, prafuri aromate si alte asemenea, de nu le mai �ntelegeai numele si rostul. Privindu-i, Calugarul se �ntreba ce cauta el printre ei, daca urmeaza drumul bun, daca menirea lui este aceasta... dar, cu o clatinare din cap, alunga degraba �ndoiala; sufletul lui stia, doar era o picatura din nemurire, asa ca pe unde-l ducea era bine... Si-apoi, si aici �ncerca a se face folositor, alin�nd uneori dureri ale trupului cuiva, alteori potolind sagetile �nveninate ale vorbelor ce se iscau razboinice, din senin, atunci c�nd socotelile nu se-mplineau. Prin firea lui aducea liniste. Se �ntelegeau prin semne si cuvinte, stiute parca dintotdeauna, dar el nu se mai mira; �ntelesese ajutorul Cerului si se bucura. Oricum, veneau la el sa-i ceara sfat si povata c�nd unul, c�nd altul, asa ca socotea ca-i de folos, cu putinul ce-i era r�nduit, pe drumul acesta spre departari.
     C�nd ajunsera �n tara Egiptului, apele Nilului, retrase cuminti �n matca lor, lasasera bogatii de verdeata �n urma lor si o multime de oameni forfoteau peste tot, bucurosi de recolta ce se anunta. Aici, caravana se desparti, o parte pornind spre Alexandria, iar ceilalti spre Memfis. Calugarul �si lua ramas bun de la tovarasii sai de drum, multumindu-le si ur�ndu-le toate cele bune. Atunci, cel ce era capetenia grupului, un batr�n �nca viguros, ce-si purta pletele albite de vreme acoperite cu un fel de �mpletitura din f�sii de p�nza alba, privindu-l cu agerime, �i zise:
- Multe drumuri am facut de-a lungul anilor, duc�nd marfuri dintr-o tara �n alta si multi oameni mi-au iesit �n cale; pe unii i-am cunoscut mai bine, pe altii mai putin. Au fost dintre ei si mai buni si mai putin... dar vreau sa-ti spun ceva, Calugare, acum, de ramas bun: tu, esti un om bun... ai adus cu tine un aer de liniste si pace, de �ngaduinta... si ce-i mai ciudat e ca starea aceasta ne-a cuprins pe toti.
     A fost cel mai placut drum dintre cele ce le-am facut p�na azi. Ne-ai fost de mare ajutor si noi vrem sa-ti multumim �n felui nostru. Te rugam sa primesti �n dar c�teva lungimi de p�nza alba, ti-or trebui pentru strai nou. Iar de vei vrea sa mai bati departarile, cauta-ma �n t�rgul Alexandriei. Ma cunosc toti. Cu bine! Pun�ndu-i �n brate valul alb al tesaturii, batr�nul pleca capul si se �ndeparta �n graba urmat de tovarasii sai, nevr�nd a-i lasa timp de raspuns; avea o simtire ciudata �n suflet, asa, ca o parere de rau, de-i venea sa se-ntoarca si sa-l ia cu ei, dar se stap�ni si pleca mai departe.
     Ramas singur, cu darul de dragoste �n brate, Calugarul privi un timp �n urma lor, conduc�ndu-i, p�na urma colbului ridicat se asternu la loc, las�nd privirii drumul liber. Apoi z�mbind a multumire, �ndesa albul p�nzei �n desaga. �Uite ca Zalmoxe avusese grija de el, p�na si la straie... ca tare ferfenitite erau cele de pe el; se cereau de graba altele. Va gasi pe undeva vreo femeie priceputa care sa i le potriveasca pe masura, de nu, s-o descurca si singur." Si, tot g�ndind astfel, dadu sa plece, dar se opri. ��ncotro s-o apuce? Spre Alexandria sau spre Memfis? Unde l-ar putea gasi pe Fiul Luminii? Daca fugise din ludeea, ascunz�ndu-se de m�nia re�gelui Irod, apoi nici aici desigur ca nu era la mare vedere." Cugeta o vreme, apoi, �ncredintat ca locurile cele mai potrivite erau tem�plele sacre, porni sa le caute, de-a lungul Nilului, spre miazazi.
     Heliopolis fu primul, asa-i spusese un grec ca-i numele; privi un timp obeliscurile zeului suprem Ra, ce spargeau �naltimile cu maretia lor, dar sufletul nu-i dadu semn si el pleca mai departe. Kemenn, templul zeului Thot, om cu cap de pasare, apoi Sach-bu, de-i ziceau si Letopolis, pe limba grecilor, cu statuile lui Mehurt, femeie cu cap de vaca... Si peste tot �ntruchiparile felurite ale lui Osiris si Isis. Cu greu putea �ntelege c�te ceva din spusa slujitorilor din temple, numele i se pareau chiar cazna de rostit, dar mai anevoios era sa priceapa ce-i cu capetele lor de animale, de ce nu erau asa, cu �nfatisari de om. Cu dor g�ndea la muntii lui de acasa, la lacasurile simple de ruga, fara statui sau temple �nfricosate... unde-l simteau pe Zalmoxe aproape, privind doar spre cerul liber. Aici, obiceiurile erau altele si el �ncerca sa le-nteleaga. _

     C�nd nu era prin temple, mai ajuta vreun gospodar la �ngrijitul gradinii ori la pescuit, iar noaptea se adapostea �n colibele ciudate, dar primitoare, rotunde si cu acoperisul tuguiat, �ntocmite din lut, dormind pe rogojini. Aici totul era vremelnic; c�nd veneau apele mari, lucrurile se str�ngeau degraba, locul se parasea si alta coliba de lut se ridica �n alta parte, mult mai departe, las�nd drum liber Nilului. Iar fluviul, multumit, se �ntindea p�na hat �n zare, aduc�nd i cu el bogatia pam�ntului ce-o lasa usurel pe loc, dar de ospitalitate, atunci c�nd timpul �l zorea sa se retraga la odihna �n matca. Abia atunci �ncepea truda c�mpului. Lucruri noi; si Calugarul trecea prin asezari, merg�nd de la un templu la altul, privind cu inima deschisa totul si �ncerc�nd a le �ntelege rosturile.Revarsarea apei si firea omului de pe mal se �mpleteau �ntr-o asemanare dovedind �ntelep�ciunea Cerului ce le tocmise astfel.
     Zile si nopti intrau grabite �n imensitatea vremii si Calugarul nostru �nca nu ajunsese la capatul cautarilor. Nu-si mai punea �ntrebari. Avea credinta ca Ce! din �nalt �i va calauzi pasii catre locul dorit de el, asa ca se lasa cu totul �n grija Lui. El trebuia doar sa aiba dragoste si rabdare. Si sa mearga, �n traista se lafaia un strai nou, de sarbatoare, primise �n dar si o pereche de �ncaltari, cam la fel cu opincile de acasa, asa �nc�t n-avea nici o trebuinta. Hrana se gasea din belsug, daca te trudeai putin, si el se bucura sa ajute. Ajunse la Memfis �ntr-un �nceput de zi.
     Vechea resedinta a faraonilor �si arata palatele somptuoase, gradinile si parcurile frumos dichisite cu flori si copaci de toate felurile, care mai de care mai �mpodobiti; pe alocuri, bazine cu apa limpede �si plimbau valurile racorind, duc�nd cu ele gingase flori albe de nufar. Temple erau peste tot, de nu mai stia la care sa mearga �nt�i, pline de statui si slujitori tacuti ce treceau parca plutind, ca niste umbre, dintr-un colt la altul. Calugarul privea si iscodea... cu sufletul �nt�i, dar si cu vorba; nimeni nu stia a-i raspunde. Sau poate nu-l �ntelegeau, �n cele din urma, dupa ce colindase toata cetatea, se aseza pe treptele unui templu, sa se odihneasca si mai ales sa cugete. Aici nu aflase ce cauta; va merge mai departe spre miazazi, de-a lungul Nilului, poate va gasi vreo luntre sa-i fie drumul mai scurt... la Teba, orasul sf�nt al Egiptului, desigur ca acolo... doar era cel mai nimerit loc pentru Pruncul Ceresc... cum de nu se g�ndise p�na-acum. Ofta, putin nemultumit de putina sa pricepere, si dadu sa se ridice si sa plece. Dar era ceva... ca o neliniste, un glas din launtrul lui care-i spunea ca mai e ceva de facut aici, si se aseza din nou, cuget�nd. Ad�ncit �n g�nduri, nu baga de seama agitatia ce se pornise �n jur: preoti, osteni, tarani - toti se �ndreptau spre piata din mijlocul cetatii. Privi o clipa uimit, apoi se ridica si, �mboldit de o pornire interioara, s e pomeni si el merg�nd grabit alaturi de ceilalti, �n fata palatului regal, multimea se opri si se trase cuminte, de o parte si de alta a drumului ce ducea de la palat la templul cel mare. Se pomeni �mbr�ncit si �mpins p�na �n primul r�nd, de parca cineva vroia ca el sa vada totul. Abia acum baga de seama ca oamenii aveau �n m�ini flori si spice de gr�u; se pregatea ceva, o sarbatoare, era veselie... ici-colo se auzeau c�ntece. Asculta spusele din jur, dar nu �ntelese mare lucru, asa ca �ntreba de-a dreptul pe un batr�n ce statea chiar l�nga el si z�mbea unui vis de el stiut, sau poate... se pregatea pentru ce va sa vina. Asa reusi el sa priceapa ca tocmai �ncepea sarbatoarea recoltei, a secerisului si a bunastarii... marea sarbatoare a lui Min. Faraonul cu perechea sa erau cei ce dadeau tonul mai demult, dar acum locul lor era luat de guvernatorul roman... si Egiptul era multumit ca se pastrau traditiile. Batr�nelul �i tot vorbea, bucuros c-a gasit pe cineva sa-l asculte, iar Calugarul, �ncerc�nd a pricepe spusa, �si aminti de acasa, c�nd multumeau si ei Cerului si Pam�ntului pentru darul bucatelor. Deodata, se lasa o liniste ce pregatea ceva; la capatul scarilor palatului aparura guvernatorul si sotia sa, �n haine de mare gala. Se oprira privind si mai ales las�ndu-se priviti, o clipa, mai multe... si rasuflarile parca se oprisera; garda ostenilor din jurul palatului �ncremenise cu lancile spre �naltimi, multimea astepta... Romanul �si arata puterea, apoi, z�mbind multumit, cobor� �ncet, treapta dupa treapta, �n onorul garzilor si �n strigatele multimii ce �ncepuse, ca la un semn, sa fluture m�inile pline de flori si spice; �n acelasi timp, din templul cel mare iesi alaiul preotilor purt�nd statuile, �n fata mergea Marele Preot, �n hainele sale albe, lungi, cu br�ul si toiagul de aur, urmat de cei ce purtau statuia zeului suprem Amon-Ra, �n chipul boului sacru, apoi alte statui de zei cu capete de animale, preoti in straie rituale, un sir lung, ce pornise spre �nt�mpinarea celuilalt.

     �S-or �nt�lni la un timp, credinta si puterea, lata ca la ei acestea sunt diferite" - g�ndi Calugarul, uit�ndu-se c�nd spre unii, c�nd spre ceilalti... Deodata, ramase cu privirea lipita parca de cel ce �ncheia procesiunea. Singur, la o mica distanta fata de ceilalti, ca �ntr-o lume a lui, contopindu-i parca pe toti �n fiinta sa, cobora... plutind deasupra treptelor, un preot; era �mbracat la fel cu ceilalti, �n haine albe de in, dar avea ceva deosebit... desigur, era turbanul cu piatra mare albastra, sau poate privirea neagra, ad�nca si visatoare, ce parca vedea �n alt tirnp.
     Calugarul �l privea tinta... �l stia de undeva, era cineva bine cunoscut, dar nu-si amintea de unde... c�nd deodata privirile se �nt�lnira si el atunci stiu... �n fata sa, adorat si respectat de multimea care-l saluta bucuroasa, era unul dintre magii visului sau... unul dintre cei ce se-nchinasera Pruncului Sf�nt. Dadu sa faca un pas �nainte sa �ntrebe, dar z�mbetul Magului �i ceru rabdare. Un strigat de bucurie umplu �naltimile si el �ntoarse capul spre mijlocul pietei, unde cele doua alaiuri se �nt�lnisera. Preotii lasara statuile jos de pe umeri, pun�ndu-le �ntr-o anumita ordine, apoi se dadura la o parte, fac�nd cerc; �n mijloc ramasera doar guvernatorul cu sotia sa, Marele Preot si, venind �ncet, li se alatura Magul. Pentru o clipa, totul �ncremeni, oameni si flori asteptau momentul.
     De undeva, se porni o muzica iina, molcoma, ca m�ng�ierea, aduc�nd pace si liniste �n suflete; dainui astfel un timp, apoi ritmul se schimba si �ncepu a suna vioi si zglobiu, ca �ndrazneala firului de gr�u ce sparge pojghita pam�ntului, �ndrept�ndu-se spre soare... Si muzica creste si se-nalta, s e �mplineste odata cu bobul si irumpe �ntr-o cascada de bucurie c�nd spicul ia culoarea soarelui, a zeului suprem Ra, si e tocmai bun de cules. �n valui melodiei, preotii faceau miscari rituale, �ntruchip�nd mersul spre desav�rsire al firii, apoi, cu m�iniie �ntinse spre statuia zeului, multumira pentru recolta bogata. Marele Preot lua secera de aur, ce se afla pe o tipsie la picioarele statuii, si, dupa ce facu c�teva miscari de �nchinare cu ea, o �nm�na guvernatorului. Acesta o apuca �ntr-o m�na, iar cu cealalta lua un snop de spice din m�inile �ntinse frenetic spre el si le secera simbolic, oferind apoi rodul ca ofranda taurului alb. Bucuria era �n toi si Calugarul crezu ca ceremonia s-a sf�rsit, c�nd dintr-odata totul se opri brusc, muzica �nceta si un glas profund se auzi puternic si ciar:
-Marite zeu, Amon-Ra, tu cel care ai nascut pe om din lacri mile tale, tu care ai faurit Cerul si Pam�ntul spre foiosul lui, tu care cresti tot pentru el vegetatia si animalele spre a-i fi hrana, tie �ti aducem multumire si plecaciune, acum �n ceasul bucuriei noastre. Caci tu ai avut grija de noi, imaginile tale, cei ce-am iesit din carnea ta, si ne-ai dat bogatia firii, �ti multumim si te rugam sa ne-o dai pe Maat inimilor noastre, caci ea este dreptatea ta si adevarul, ca sa nu mai gresim cararile zilelor, fac�nd altceva dec�t �ti este tie placut! Cu m�inile ridicate spre Cer, Magul se ad�ncise parca �n zari, de unde glasul lui cobora peste multimea ce asculta �nfiorata. Cuvintele atinsera norii si se cobor�ra lin �nvaluind �n solemnitatea tacerii; ecourile repetara �ncet, din ce �n ce mai �ncet... apoi liniste. Abia atunci m�inile �naltate se cobor�ra lin si magul se �nclina p�na la pam�nt . Calugarul privi z�mbind plecaciunea; era �n afara zeilor de piatra... era �n fata Eternitatii, �n fata Nevazutului, si se bucura... asa se pleca si el, acolo sus, la munte. Muzica-si �ncepu din nou c�ntarea, preotii urcara statuile iar pe umeri, alaiurile se formara din nou si fiecare se �ntoarse pe drumul pe care venise, unii spre palat, iar ceilalti spre templu; iar dupa ce portile se-nchisera, �n piata se-ncinsera dansuri si c�ntece, oamenii sareau �n ritm, chiuiau, totul era bucurie. Calugarul fu si el tras �ntr-un v�rtej de joc, dar se retrase �ncetisor, sa nu strice armonia, si, �ndrept�ndu-se spre templu, se aseza pe trepte, mai �ntr-o parte, sa astepte si sa privesca. �Ce frumos e omul bucuriei!"
-De unde ai venit, straine? �n spatele lui, privindu-l patrunzator, era Magul. Se ridica si-i statu �n fata drept si senin.
-Din Dacia straveche, Magule!
-Si ce cauti aici, �n tara Egiptului?
-Pe Fiul Luminii! Stiu ca e aici si daca Zalmoxe mi te-a scos �n cale, g�ndesc c-ai sa-mi ajuti drumurile cu ceva deslusiri.
-De unde ma cunosti, Calugare? Caci esti calugar din muntii de peste Istru, nu-i asa?
- D-apoi ne stim cam de prin aceleasi drumuri de vise, merg�nd catre vesnicele adevaruri.
-Asadar, tu esti... te astept de ceva vreme. Am simtit eu, c�nd te-am zarit, dar n-am fost prea sigur. La Bethleem... �n noaptea stelei... te-am vazut ca prin ceata... erai doar �n visul tau... apoi ai disparut dintr-odata. Acum ai venit si m-ai gasit! Zeii ti-au condus pasii; semnele sunt bune, deci... Vino cu mine! - si facu un gest larg spre templu. In c�teva clipe, se si ad�ncira �n interiorul locasului de piatra. Trecura printre statuile de zei, dar Magul nu se opri, ci-l duse undeva, �n spate, �ntr-o camaruta mica si primitoare; rogojinile de pe jos erau acoperite cu tesaturi din l�na si matase ce te �ndemnau la odihna. Aici �l ospata magul pe drumetul dac cu felurite bunatati si-l lasa apoi sa-si potoleasca oboseala trupului. Soarele rasarise de c�teva ori peste Nil si Calugarul era tot �n templu, ascult�nd spusa Magului. Avea rabdare si �ncredere, stia ca drumul iui nu este oricum si astepta semn. Afla povestea marelui Osiris, zeul ad�ncurilor si al vesniciei lor, rege legendar ce fusese taiat �n bucati de fratele sau Seth; despre sotia si sora regelui, zeita Isis, ce reusise cu dragostea ei sa uneasca bucatile taiate la un loc si sa-l �ngroape �n delta; tot acolo l-a zamislit ea pe Horus, cel cu cap de soim, care, dupa ce crescu, porni lupta cu Seth, �n vesnicie, �i vorbi Magul despre Maat, zeita Adevarului si a Dreptatii, �n palatul careia avea loc Marea Judecata a celor morti, despre Thot, sotul ei, zeul magiei si al �ntelepciunii, ce sta mereu �ntre Horus si Seth... �i vorbi si de alti zei, dar Calugarul nu mai putea fi atent, lui �i erau de ajuns, prea erau multi, de se g�ndea cum de nu se poticnesc �n �ntelesuri. Un dor napraznic �l cuprinsese de micul lui altar din pestera, de unde ruga lui simpla urca direct spre Cer, de raspunsul brazilor si al ciripitului din zori, de zapada, de toate... dar mai ales de oameni, �i era dor de ai lui. Nu se putea �ntoarce p�na nu-si �mplinea drumul p�na la capat El voia sa stie doar unde era Fiul Luminii, sa l se �nchine si sa-l duca darul neamului. Magul se oprise de un timp si-l privea, z�mbind g�nditor:
-Ai rabdare! Timpul �nt�lnirii tale n-a venit �nca! Copilul Ceresc e la adapost, �n loc tainic... acum trebuie sa creasca si sa �nvete a se obisnui cu noi, oamenii, cu vorba si cu obiceiurile noastre... pentru a ne putea darui din �ntelepciunea �nceputului, c�t mai pe-ntele-sul nostru... caci altfel El ar vorbi si nimeni n-ar �ntelege. Vezi, dar, ca si El are nevoie de ragaz de crestere si �nvatatura, iar porunca de Sus este sa-l ocrotim.
-Bine, dar eu am a-i aduce �n dar dragostea neamului meu... am facut at�ta drum... trebuie sa-L vad!
-Ai sa-L vezi, dar !a timpul potrivit. Acum sufletul Lui mare e �n trup si minte de copil si poate... n-ar �ntelege darul.
-Nici darul vostru nu l-a �nteles, dar l l-ati lasat!
-Taina mare! Eu at�ta stiu, c-am primit porunca de la Osiris - soarele noptii - sa-ti spun acestea: drumul tau va trece �nt�i pe la fiecare dintre cei trei magi ce l s-au �nchinat sub lucirea stelei ma iestre, apoi c�nd va veni Timpul tau, ti se va deschide drumul catre El... si-L vom vedea si noi �nca o data prin tine.
-Dar asta �nseamna vreme lunga de acum �ncolo...
-Ani, ani multi...
-Ma iarta, Magule, de te-oi supara, dar eu pe zeii tai nu-i �nteleg prea bine. Eu as dori sfat din Cer, de la Parintele Luminilor. Moi duce acurn afara, �ntr-o gradina sub vreun copac, sa-mi ast�mpar nelinistea sufletului... si durerea. Caci am strabatut drum lung si n-as vrea sa gresesc. Apoi, te-oi cauta eu! �ti multumesc pentru sfat si vorba buna! Aplec�nd usor capul, Calugarul se-ntoarse st iesi grabit din templu; rataci o vreme prin multimea ce viermuia prin piata si poposi �ntr-un t�rziu afara din cetate, l�nga un p�lc de arbori, asez�ndu-se ostenit la umbra, �si stap�nea cu greu lacrimile ce stateau pregatite sa dea navala... �Ani multi... si el ce sa faca acum?" Parea ca toata �ntelepciunea si rabdarea �l parasisera si el statea, copil singuratic !a margine de drum, nestiind �ncotro s-o ia. Ridica ochii spre Cer si privi prin umezeala lacrimei ad�ncimea albastruiul, iar sufletul lui se av�nta spre �nalt cer�nd ajutor.
-Zalmoxe, Domn si zeu al neamului meu, ajuta-ma acum, �n asta clipa de durere, de ne�ntelegere... si lumineaza-mi mintea si drumul, ca sa stiu ce am de facut, �n toate am cercat sa te ascult, da-mi sfat si acum si n-oi c�rti... dar vreau sa stiu de la tine. Vor- beste-mi prin semnele tale, arata-rni �ntr-un fel... ca sufletul meu e amar�t si mintea mea si-a �nc�lcit cararea.

     Si ramase apoi tacut, fara g�nduri, astept�nd. Simti cum o liniste binefacatoare coboara peste el, �mpac�ndu-l cu sine, aduc�ndu-i �napoi �ncrederea; pleoapele-! cobor�ra peste luminile ochilor si el aluneca �ntr-un somn ad�nc, odihnitor, asa cum statea, sprijinit de tulpina copacului
     . Dupa un timp, capul i se apleca pe un umar, apoi trupul i se lasa �ncet �n jos, pe iarba deasa, caut�nd loc de odihna. Dormi mult; veni noaptea, apoi zorile luminara �mprejurimile si abia c�nd o raza jucausa �i m�ng�ie obrazul, se trezi. Soarele era de o sulita pe cer, pasarelele c�ntau undeva prin preajma, frunzele vorbeau �n bataia v�ntului, firele de iarba se unduiau, alin�ndu-l. R�se spre cer cu toata fiinta iui. Era �n el o pace si o bucurie profunda. Stia! Stia ce are de facut! Era din nou sigur pe drumul lui, era linistit; calea i se luminase... Probabil totdeauna fusese asa, dar e! n-o vazuse, umbrit de durerea pam�nteana a nerabdarii. Visase ceva? Nu-si amintea! Dar Zalmoxe vorbise noaptea sufletului lui si acum se simtea din nou puternic, plin de speranta si bucurie.
     Va avea rabdare si va face tot ce trebuia sa faca. Magul avusese dreptate. Avea de dat si de primit �nvatatura noua de la cei trei �ntelepti... Apoi, dupa ce va fi sav�rsit aceasta, �l va �nt�lni pe El. Cauta un drum de ape si-si spala �ndelung trupul si g�ndurile. Apoi, vesel si senin, se-ndrepta spre templu; la intrare, ca din �nt�mplare, Baltazar, Magul, �l astepta. Se privira �n luminile ochilor cu z�mbetul afundului de suflet si nu mai fu nevoie de cuvinte. Intrara am�ndoi, oaspete si gazda, �n miezul istoriei, �ncep�nd a deslusi c�te ceva din perindarile simtirii at�t de greu �ncercate a Egiptului.
     Trecuse destul timp de c�nd era aici; Baltazar �i vorbise de zeul Amon-Ra, zeul Soare, care �n zorii zilei era copilul Khepra. viitorul ce se deschide; apoi la amiaza devenea el �nsusi, zeul suprem; iar la asfintit, dupa lungul drum al cerului, sa se �ntrupeze �ntr-un batr�n �ntelept, desav�rsit ce merge pasnic la culcare, pentru a se trezi din nou �n zori. Urcat Fn barca sa cereasca, �n timpul nopjii el strabate drumul prin �mparatia �ntunericului, lumin�nd si contopindu-se cu zeu! ad�ncurilor, Osiris; din unirea lor, straluceste peste vesnicie Soarele negru, Soarele lui Osiris. �naltat peste un popor de umbre, el judeca, �n Marea sala a Adevarului si Dreptatii, sufletele mortilor. Nici un om viu nu-l poate cunoaste daca nu are inima curata si cugetul deschis; dar cel ce ajunge �n �mparatia Iu Osiris si stralucirea Soarelui nu-l omoara, primeste rasplata cunoasterii si a amintirii si va putea vedea �n timp si peste zari.
     Aceasta era o taina mare si putini o stiau, dar si mai putini o traisera; doar o m�na de preoti ce-si curatisera trupul si mintea, �si �nobilasera sufletul cu faptuiri din dragoste de oameni - doar ei �ndraznisera, folosind ritualuri magice si bauturi ajutatoare. Cei ce nu fura vrednici, ci mai mult se crezura a fi, invoc�ndu-l pe Osiris, fura fulgerati de el, de umblara nauci, cu mintea �nc�lcita tot restul zilelor. Caci regele �mparatiei mortilor nu �ngaduia nici un fel de mirdar e sau �nselaciune.
     Calugarul asculta atent, adun�nd �n sufletul mintii cele auzite, �ncerc�nd a le gasi asemanarea cu ce stia el; caci doar un singur Cer este peste toti si un singur Soare.
-Magule, ma iarta de nu pricep toate; e multa �ntelepciune �n spusele tale, dar... vorbesti de vesnicie, o vesnicie �nsa �n
moarte, �n �mparatia umbrelor, �n credinta voastra e at�ta grija pentru magia mortii, pentru drumul celui care moare �n ad�ncuri, cu treptele si poticnirile lui. �mbalsamati trupul, �naltati rugi de diferite feluri pentru suflet, ca sa poata rupe zavoarele, sa treaca toate pragurile... sa ajunga �n Marea sala a lui Maat, �n fata celor 44 de judecatori si a lui Osiris. Foarte bine! Dar dupa aceea, ce se-nt�mpla cu sufletul? Ram�ne fericit �n regatul umbrelor l�nga Soarele negru. Asta nu pricep, de ce nu-l trimiteti la zeul Luminii, la Ra al zilei ce triumfa peste noapte?! La noi, pe meleagurile Daciei, credinta si visuri e ne urca spre lumina...
-E o alta lumina �n moarte... noi cautam lumina cea adevarata!
-Si noi la fel... dar ne pare mai lesnicios drumul, privind catre Cer, spre stralucirea soarelui... caci acesta e semnul vietii de pe pam�nt...
-Noi cautam viata cealalta!
-Dar oare nu prin viata aceasta, prin trairile ei... ajungem si la cealalta... a cea din nemurire?!
-Vorbeste-mi, �ntemeietorule, despre credinta voastra, ca multe am aflat ca poate face... inima-mi spune ca vorbim despre aceleasi trairi, dar �n feluri diferite! Si Magul z�mbi bl�nd, astept�nd �n liniste. Erau �n interiorul zidurilor si, privind �n jur, Calugarul zise:
-Hai sa iesim afara, la lumina: undeva, printre copaci... acolo e mai potrivit sa-ti vorbesc despre noi!
-Putem merge �n gradina templului, de voiesti!

     Iesira din racoarea pietrei si-si cautara un loc mai retras, la umbra de copaci, sa poata vorbi �n liniste. Magul se aseza si, sprijinindu-se de scoarta unui copac, ridica privirile, astept�nd. Dacul se piimba c�tiva pasi printre trunchiuri, m�ng�indu-le si adun�n-du-si g�ndurile, apoi privi catre bolta Cerului, cer�nd parca cuvinte c�t mai potrivite. Dorea ca egipteanul sa traiasca �mpreuna cu el credinta neamului.
-Vezi tu, Magule, zeul nostru e Domnul �naltului! Din mosi-stra- mosi, noi �i spunem Zalmoxe - �mparatia lui e dincolo de soarele ce-l vezi pe cer- si acolo se duc sufletele mortilor nostri; caci asa e �nvatatura ce el ne-a lasat-o: trupul e pieritor si se-ntoarce �n pam�ntul strabun, dar sufletul e nemuritor - el se-nalta la Cer. De aceea, noi nu ne �ngrijim prea muit de haina trupului la moarte, caci pe aceasta o lepadam, ci de cea a sufletului, s-o tinem c�t mai cu� rata. Regina noastra, Hestia, ne-a trimis de Sus porunci strasnice, iegi de buna purtare, ca nici un suflet sa nu plece �ncarcat cu ura, cu minciuna sau furt, cu lasitate sau dusmanie. Sa nu crezi ca toti reusim aceasta, dar barem ne straduim s-o facem, dupa putinte. Privea �n zare, undeva departe, si parca vedea culmile muntilor de acasa, cu brazii semeti si oamenii m�ndri, aurul holdelor si r�sul copiilor; cu ochii mintii strabatu Pestera Neamului si urca Muntele Sf�nt... auzi glasul bl�nd al �nvatatorului sau si simti caldura dragostei. Ofta, oprind unda de dor care prindea sa-l acopere si, �ntorc�ndu-se spre Mag, continua:
-Ciudat, sau poate nu. este ca si ia noi, din strabuni se spune ca Zalmoxe, pe c�nd era om, a stat ascuns �n pestera, sub pam�nt, vreme de c�tiva ani, apoi...
-Ca Osiris, al nostru...
-Nu tocmai; Zalmoxe a cunoscut �ntunericul si singuratatea de buna voie, ca sa le afle tainele... apoi a iesit la lumina soarelui, la viata, �nvat�nd neamul, deslusind taine pe cararile �ntelepciunii. Iar unora dintre noi, mai ales calugari, ce se nevoiesc prin gauri de munti, lupt�nd-se cu ei �nsisi si cu pornirile raului din inima oamenilor... ei, acestora li s-a deschis calea de a simti ca rnai presus de Zalmoxe...
-Graieste, Calugare!
Dar acesta ridicase privirea spre Cer, parca cer�nd �ngaduinta de a spune; fata i se luminase de flacara vorbelor, iar giasul abia soptit avea �n el taria si caldura adevarului:
-Mai presus de Zalmoxe al nostru e Domnul Luminii de din� colo de soare. Parintele Cerului si al Pam�ntului si al tuturor ce se afla pe ele... cel ce l-a �ndrumat si l-a �nvatat pe zeu... dar, pentru neam, deocamdata spunem doar Zalmoxe si pricepem restul.
-De ce?
-Zeul nostru a fost odata om, e mai apropiat de priceperea oamenilor, strabunii povesteau despre el... oricum, acolo Sus, el e aproape de Maretia Suprema - de acolo ne aude rugamintile si ne ajuta. Suntem prea ne�mpliniti... ca sa vorbim mai mult despre Cel din �nalt. Vezi tu, Magule, la noi de mare pret e nemurirea sufletu lui... apoi viata ce ai primit-o �n dar; ne bucuram c�nd unul dintre noi moare, fericindu-l ca a ajuns la Zalmoxe; dar c�t timp avem zile ne bucuram de ele, iubim viata si o pretuim.
     Magul �i urmarea plimbarea g�nditor. Spusele calugarului "�i rascolisera trairi si rostiri ce multa vreme se ascunsesera �n ad�nc; iata ca acum iar �i rasareau �n minte:

     -O, tu Ptah, cel ce ai facut sa existe zeii prin cuv�ntul si inima ta! Tu ai creai Pam�ntul... c�nd erai singur... Tu ai facut cerul at�t de departat ca sa te poti ridica �n �nalt si sa poti privi la ceea ce ai facut!
-Ce frumos ai spus-o, Magule! -Nu sunt vorbe�e mele, ci vin din ad�ncuri de istorie, din marele imn catre Aton; dar azi prea putini le mai stiu. Preotii noslr le-au uitat. Doar cei ce pastreaza taina piramidei, aceia sunt cu adevarat �ntelepfl... ei stiu... si-i �nvata doar pe cei ce-s vrednici. M-ai pus pe g�nduri, dacule! Clipe de tacere m�ng�iara inimi, vegh�ndu-le zboru� spre des�lusire. -�ntr-o veghe de suflet, aidoma cu cea de acum, �n anii tinereti mele... acolo sus, la scoala Cunoasterii de pe Muntele Sf�nt...
     Marele Preot Deceneu a apucat a spune c�te ceva despre un altfel de soare... un soare din duh... care vine �n vremuri si ne �ntreaba pe noi, oamenii, de facuram ce nu ne-a fost dat sa facem... si ne cearta cu suferinta... O fi, poate, cum �i ziceti... Soarele Negru... Soarele apusese de mult; un timp au domnit �ntunericul si stelele, apoi a aparut luna, lumin�nd palid, cu umbre dese si �nvaluiri de nori. Calugarul se asezase si el sprijinit de copac si stateau asa, am�ndoi, cuget�nd la adevarurile firii. Se simteau aproape unul de altul, de Pam�nt si Cer, cautatori neobositi ai vesniciei. Magul zise:
-Ti-oi da sa citesti din cartile noastre tainice; vor veni si c�tiva dintre �ntelepti, sa descifram �mpreuna taina nasterii si a mortii... apoi, �ntr-o seara, c�nd vei fi gata... vom merge la Marea Piramida. Cred ca esti vrednic! Se mira singur de cele spuse, de parca vorbele nu fusesera ale lui. Desigur, Calugarul era un om deosebit, dar oare nu era prea devreme? Dar ceva din el vorbi mai departe:
-Acolo vei cunoaste adevarul... at�t c�t ti-e dat. Dar sa stii ca e primejdios, ti-am spus ce-au patit unii. Soarele Miezului Noptii nu iarta! Calugarul avea un z�mbet bl�nd si privirea limpede:
-Sunt gata, Magule! Zalmoxe o sa ma apere, de sunt vrednic, de nu... stradaniile mele de o viata zadarnice au fost... si nu sunt demn de a duce darul de dragoste al neamului meu catre Fiul Luminii.
     Trecura zile, cristale de cunoastere si �ntelepciune... apoi, intr-o seara, dupa cum spusese, Magul �l duse afara din cetate, indrept�ndu-se spre Piramide. Tacuti, fiecare cu g�ndurile iui, mergeau; nu se auzea dec�t scr�snetul nisipului sub copitele camilelor.

     Pe bolta, stelele �ncepura a-si arata capsoarele, curioase, clipind cu lumina. O racoare ciudata �i �mpresura; undeva, �n zare, �ncepeau a se zari, �n lumina k>r, piramidele, �naintau spre ele si Calugarul simtea trecutul si viitorul cum se �mbinau �n clipa ce trecea; si mul-Jum �n g�nd, pentru lectia de viata, ce-o vedea apropiindu-se.

     Mormintele faraonilor se �naltau reci si sumbre, arunc�nd umbre mari peste nisipuri, strivind prin maretia stranie a �naltimii lor. �n fata Marii Piramide, sfinxul statea de paza, privind undeva, departe. Calugarul se opri �n fata lui si statu asa, g�nditor, privindu-l un timp. �ncerca, poate, a descifra mesajul leului cu cap de om, strigatul ochilor de piatra spre zari. Era at�t de departat si de aproape tot�odata, ca un suflet ne�nteles.
-Piatra aceasta vorbeste... ca si muntii de pe la noi. Calugarul soptise, dar spusa sa se auzi clar si limpede. Magul se opri din mers, �ntorc�nd capul. Apoi, dupa un timp spuse:
-Asa este, dar unele stiu mai multe. Sfinxul e o mare taina, din strabuni, dar graiul lui s-a uitat, iar acurn nimeni nu-l mai �ntelege... aproape nimeni... doar �nteleptii.
-E batr�n ca Pam�ntul!
-Cum de afli, Calugare, ceea ce s-a uitat?! -z�mbi Magul, privindu-l usor mirat.
-Nu stiu... cred ca el �mi spune... are taine mari de pazit...
-C�nd au �nceput ridicarea Marii Piramide, l-au gasit �n nisip; dormea �n profunzimea desertului, astept�nd... ca si acum. Se vor afla adevaruri minunate despre �ntocmirea Cerului si a Pam�ntului, atunci c�nd va veni vremea si leul ne va deschide poarta cunoas terii ascunse.
-C�nd oamenii vor fi pregatiti!
-Sa ne grabim... acum va rasari luna.
-Mai �ngaduie putin, Magule, e ceva ce ma opreste... Si Calugarul ramase cu privirile atintite spre capul impunator de piatra... parca i-ar spune ceva; �si lasa sufletul liber sa zboare si abia atunci vazu... vazu celalalt sfinx, aflat pe v�rful muntelui de acasa. Cum de nu stiuse p�na acum... erau ca fratii... ceva ca un suvoi de lumina nevazuta alerga de la unul la altul si ei �si povesteau despre oameni, despre Cer si Pam�nt; se sfatuiau si se �ndemnau la rab dare, caci timpul vorbirii lor nu era departe.
     Din vreme �n vreme, �si ridicau chemarile spre �nalt, d�nd semnale altora asemeni lor, de departe, din stele. Erau vii - nnai vii si mai simtitori dec�t unii ce mergeau pe picioare, dar cu dragostea si rabdarea vesniciei, asteptau sa fie si ei de folos �nca o data neamurilor, �i vazu, unul l�nga a�tul... mesaj de �ntelepciune a �nceputului. Dar... i se parea oare?... mai aparusera �nca doi uriasi de piatra, alatur�ndu-se... unul cu cap de bour, celalalt cu cap de vultur... si toti patru �i z�mbeau �n sclipiri de simtire... Erau oare cei patru paznici ai Tronului, de care, �n mare taina, �i vorbise Deceneu?
     Abia apuca g�ndul sa se �nfiripeze, ca cele trei fapturi ale departarilor se topira �n noapte, las�ndu-l doar �n tovarasia leului. Calugarul �si desprinse cu greu privirea de pe chipul ce vadea putere si statornicie, i se paruse, sau ochii de piatra clipisera? Dar sufletul lui auzise: �Saluta-l pe fratele meu, dacul, din partea mea. Iar pe tine, omuie, am sa te astept, atunci c�nd va fi vremea, sa-ti deschid comorile" - si, spre surprinderea Magului, zise cu glas soptit, dar care �nfiora simtirea:
-Am sa vin, sfinxule!
Si iarasi auzi: �Iar de-i vei afla si pe ceilalti doi, vei putea deslusi Marea Taina a Fiintarii... Ei, atunci... mare �ti va fi rasplata... Parintele Luminilor te va harui �ntru binele lumilor".

     Universul �si deschidea portile �n fata lui, chem�ndu-l... si sufletul omului sclipi a recunoastere, �n doua boabe de lacrimi. At�ta bucurie... at�ta �nfratire de dragoste... �ntelepciuni care asteptau sa-si dezvaluie tainele, celui vrednic... Dar datul lui era altul... el trebuia sa duca darul neamului pentru Fiul Ceresc... si inima lui �l chema �ntr-acolo... Poate dupa aceea... cum va fi Voia!
-Am sa vin, sfinxule... prin urmasii dacilor mei... �n rasarit de vremuri noi... am sa vin!
     Si, plec�nd capul a ramas bun, Calugarul porni dupa cel care-l astepta la intrarea Piramidei. Trecura pe coridoare lungi si �nguste, se aplecara pe sub bolti scunde, se furisara pe l�nga capcane mestesugit si primejdios ascunse, cobor�ra si iarasi urcara, p�na ajunsera �n camera regelui, �n mijioc, un sarcofag de piatra, �mpodobit cu scene de viata, sugera locul de veci si Calugarul se �ntreba ce cautau ei aici. Dar Magul se oprise si-l chema mai aproape. Capacul de piatra era dat deoparte, dezvelind golul din launtru si dacul se mira.
- Pai, ce credeai, r�se �ncetisor egipteanul, ca e un morm�nt? Celelalte sunt, dar acesta a fost menit pentru aliceva. Aici �ncercam noi sa facern saltul �n nefiinta, sa vedem Soarele Negru al lui Osiris.
-Inteleg; va cufundati �ntr-un somn ca cel al mortii...
-Intocmai! �ntinde-te aici, �n sarcofag si bea bautura aceasta din flori de nepentes; ea te va trimite �ntr-un somn ad�nc iar sufletul tau va pleca spre Nevazut. Eu ma voi ruga pentru tine, ca sa poti vedea fara stricaciune astrul nocturn al lui Osiris.,. Si atunci vei afla ce vrei sa stii.
-Ma rog tie, Magule, as dori sa-l caut pe Domnul Luminii, caci numai El stie drumul, dar... asa cum simt eu, cu sufletul meu, cu puterea trairilor mele, fara nici o licoare de ajutor... doar asa am sa stiu de-s vrednic cu adevarat sa-L vad si sa-l duc darul. Ma iarta pentru �ndrazneala, dar rogu-te, da-mi �nvoire!
-A ta e viata, al tau e sufletul... faci cum doresti!
     Calugarul se �ntinse �n sarcofag, �ncet, cu grija si m�ng�ie cu palmele piatra de jur �mprejur, a recunoastere; apoi, aduc�ndu-si linistea �n inima, �nchise ochii. Magul se trasese �ntr-un colt arun�c�nd esente parfumate peste flacaruia unui opait aflat pe un trepied: apoi, �ncepu a sopti vorbele unei rugi tainice, �ntre pereti, vorba se prelingea domol, ca o adiere calduta de primavara:
-Razele tale sunt pe pam�nt, dar urmele tale nu se vad... da-mi m�inile tale, pline de spiritul tau, ca sa te primesc si sa traiesc prin tine... Cheama numele meu de-a lungul vesniciei, nici odata nu va lipsi de la chemarea ta... tu esti �n inima mea... �ncet, �ncet, vorbele se pierdura undeva, iar Calugarul simti ca o boare, aerul curat de munte si �ncepu a vedea... cu ochii ascunsi ai inimii, vedea culmile de acasa, cu brazi �nalti, poiene pline de flori, lanurile p�rguite ce-si aplecau spicele sub greutatea boabelor, fetele z�mbitoare ale muntenilor lui... vedea pestera sa, undeva, sus... si se vazu si pe sine cu m�inile ridicate spre �nalt, apoi pe ceilalti �ntemeietori �n jurul lui... retrai �n dosul pleoapelor lasate Marea Ruga a �nvierii de pe Muntele Sf�nt... Simti din nou, ca de fiecare data, valul de tumina calda care-l cuprindea si-l �nalta unde�va Sus - acolo unde, poate, se nasc stelele... unde vremelnicia dispare si �ncepe nemurirea; lumina �l patrundea p�na �n ad�nc de lacrimi si simti din nou ca nu-i dec�t un strop din iubirea cereasca, o picatura din Oceanul Devenirii... un graunte �nca zgrunturos din Marea Creatie, trimis sa se desav�rseasca.
     Zari si acum, ca si acasa, Soarele Adevarului, �n spatele celui ceresc, ce cuprindea �n stralucirea bl�ndetii sale tariile vazute si nevazute; se lasa cuprins, �mbaindu-se �n iubire... clipe de etern... se simtea mai nou, mai bun, mai iertator, mai puternic si stiu ca acolo, �n nefiinta, de unde pornesc razele... e Parintele Luminii, Creatorul a toate c�te sunt, care asa se arata lui... ca sa-L cunoas�ca... ca un Soare... si statu topit �n iubire, c�nd, dintr-odata... din Lumina se deslusi, ceva... din ce �n ce mai clar, mai distinct... era imaginea unui copil ce-l privea z�mbind usor, dar cu un fel de drag care-i �nfiora sufletul, �si simti inima salt�nd din locul ei si pornind catre El... apoi auzi un glas, ca de pretutindeni, ce m�ng�ia zic�nd: �Ai rabdare! Fa-ti drumurile tale! Primeste si daruieste! Din ce ai mai drag, daruieste! Eu te astept �n vesnicie!" Calugarul �ntinse bratele spre El si... se trezi. Era �ntins �n sarcofagul a carui piatra parea a fi calda; se ridica �ncet, dorind a mai �nt�rzia simtirea ad�ncului de suflet. Se simtea statornic si puternic �n dragostea lui pentru tot, pentru oameni, asa cum erau ei... buni, sau mai putin buni, si-si deschise bratele larg, ca �ntr-o �mbratisare, l-ar fi adunat pe toti la pieptul lui. Intoarse capul si-l vazu pe Batthazar, care astepta �ntr-un colt, privindu-l atent, iscoditor. Sari sprinten si se opri �n fata lui, z�mbind. Privea Magul si nu-i venea sa creada; un strain, fara nici o ucenicie, fara ani de truda si umilinte, fara nevointele grele ale trupului, pusese piciorul pe ultima treapta si uite-l cum radiaza parca lumina, at�ta bucurie t�sneste din el. Auzise el multe despre dacii de peste Istru, despre scoala de suflet ce se facea acolo... si esenienii vor�beau despre ei. Ce pacat, ca din Egipt nu mai plecase �ntr-acolo nici un slujitor al templului de multa vreme; si nici ei nu mai veni�sera, dec�t uite... acum? Intelegea de ce �n trairile lui, Osiris �i vorbise despre acest Mag, de peste Istru.
-Te admir, dacule! Ai �nvins �ntunericul si ai deschis portile cunoasterii tu singur, cu sufletul tau.
-Mi-au fost alaturi Zalmoxe si Dacia!
-Esti puternic, Calugare!
-Puterea mea e dragostea neamului meu! Credinta si nadejdea �n Cel din �nalt! Fara ele as fi... nimic, �ti multumesc, Magule, pentru tot. Acum stiu si mai btne ce am de facut.
-Am ascultat si eu porunca zeului meu si am facut �ntocmai. Dar sunt tare bucuros, ca astfel ne-am cunoscut. Am aflat si eu multe despre neamul tau, cu credinta lui. De acum, Calugare, drumul tau s-a deschis; g�ndesc ca ti-ai �mplinit menirea prin locurile astea, dar nu-ti ascund c-as dori sa mai ram�i.
-Magule, ai fost �n sufletul meu �nainte de a te cunoaste, dar acum! Bucuros as ram�ne, de nu m-as grabi; dar tu stii ce drum lung ma asteapta. Trebuie sa plec!
-O caravana pleaca m�ine �n zori, spre Persia; sunt mai multi greci ce umbla cu negotul, bat�nd drumurile pam�ntului; �l cunosc pe conducatorul caravanei, de vrei poti merge cu ei... la capatul acestui drum �l vei �nt�lni, se pare, pe Melchior, Magul persan. Na dajduiesc c-a primit si e! veste despre venirea ta.
-Nu-ti fa griji pentru mine, Balthazar! Cerul ma va calauzi, ca �ntotdeauna. Ram�ne doar ca eu sa fiu atent la spusa Lui.
-Te-am �nvatat ce-am stiut, iar tu... mi-ai deschise poarta spre neamul tau, pe care cred ca ma voi �ncumeta sa trec; �ti multumesc, Tntemeietorule!
-Nu eu, ci Zalmoxe prin mine. Oricum, cu dragoste! Iar acum, sunt gata de drum! - zise Calugarul si porni grabit spre iesire, de parca avea aripi la picioare.
-Stai, asteapta! Plecarea ta e abia m�ine, trebuie sa te prega testi... ti-oi da ceva vesminte si hrana de drum... si te-oi ruga, mai �ngaduie o �ntrebare.
-Spune-mi, Magule!
-Imi pare mie, sau sfinxul... piramida ti-e cunoscuta?
-E �n inima mea!
-Ai mai fost prin Egipt?
-Nu... dar si pe la noi...
-Aveti asa minunatii? N-am cunoscut p�na acum aceasta...
-Nu, asa ceva nu avem. Ale noastre sunt altfel... sunt scoli ale muntelui... nu sunt din piatra... doar sfinxul e din munte...
-Dar cum altfel?
Glasul Magului arata nedumerire.
-Piramidele noastre sunt vii. Ele traiesc, respira si vorbesc �n felul lor, ajut�ndu-l pe ucenic sa-si treaca probele. Iar una din fetele lor e deschisa spre Cer. Acolo, �n interior, simti inima pam�ntului cum bate; te afunzi �n apa �nnoirii si te �nalti !a rasarit de soare... totul e firesc ca viata!
-As vrea sa le vad si eu, dacule!
-Te-om primi cu bucurie si te-om omeni cum se cuvine. Dar rogu-te, vino c�nd oi fi si eu acasa... mi-oi fi oaspete drag. Te-oi duce la locul de ruga... apoi la sfinx.
-Aveti si temple, ca la noi?
-N-avem! Statuile noastre sunt brazii, iar acoperisul nostru e cerul. Avem sanctuare, dar simple. Dupa at�ta bogatie si fast de aici, cred c-ai sa treci pe l�nga ele si n-ai sa la vezi. Dar scoala muntelui... aceea... o sa-ti m�ng�ie inima cu mierea cunoasterii... Pornira �ncet spre iesire, strabat�nd coridoarele �napoi, vorbind ca doi buni prieteni ce se gaseau.

     Caravana �nainta �ncet printre dunele de nisip; ziua, soarele dogorea, �ngreun�nd mersul si �ncurc�nd g�ndurile; de aceea se opreau la orele amiezii, undeva la umbra, �ntr-o verdeata de oaza ori �n vreunul dintre hanurile ce strajuiau marginile drumului, sa-si aline foamea si sa astepte ca rasuflarea arsitei sa se domoleasca. Noaptea, �nsa, o data cu �ntunericul, cobora si racoarea, placuta la �nceput, mai apoi musc�nd din carne, �nghet�nd; atunci se auzeau si pietrele �ncinse crap�nd, iar oamenii se �nfasurau �n paturi, abia stap�nindu-si tremurul frigului... Calugarului aproape ca nu-i pasa de toate acestea, de parca trupul lui nu simtea nici caldura mare, nici recele; era bine oricum... g�ndurile lui �l purtau departe, uneori spre capatul drumului, regatul Persiei la care trebuia sa ajunga, dar mai des vis�nd la meleagurile at�t de dragi ale Daciei; si atunci simtea adierea racoroasa a muntelui, mirosurile cetinei de brad c�nd o str�ngi �n m�ini, racoarea pesterii, si ce-i mai pasa lui de arsita... el era acasa.