Valahia - Partea II de Antonmaria del Chiaro publicat la 20.01.2007
Obiceiurile si moravurile valahilor
     Valahii sunt de un temperament vioi, voinici si rezistenti la oboseala, si obisnuiti din copilarie cu calaria. De multe ori am remarcat curiosul spectacol, cum baieti între 7-8 ani, calari, conduceau grupe de cai la adapat, iar daca vre-un cal se abatea din grup, baiatul îl striga rechemîndu-l cu înjuraturi triviale, iar daca nu izbutea, începea sa plânga continuând totusi pomelnicul de înjuraturi obscene, fara însa sa cunoasca întelesul lor. În popor parintii însa-si deprind copiii cu înjuraturi, si se delecteaza când acestia descurca primele silabe din expresii triviale, magulindu-se chiar când combina noi înjuraturi. În timpul celor 7 ani de sedere în Valahia n-am avut ocazia sa aud ca cineva sa fi fost pedepsit pentru înjuraturi, fie de catre instantele judiciare sau de cele bisericesti.
În general valahii nu prea sunt evlaviosi, totusi nu uita sa-si faca cruce ori de câte ori trec dinaintea unei biserici, ori a unei icoane, si sunt atât de rigurosi observatori ai zilelor de post, ca nici nu vor sa auda de scutirea lor în timpul unei boli sau altei nevoi; de aici convingerea lor ca ne pot ataca pe noi catolicii, imputându-ne usurinta în nepazirea posturilor, si considerându-se de buni crestini, ca în postul Pastelui nu manânca de cît de doua ori peste, adica prima si ultima saptamâna ce ei numesc Saptamâna Mare abtinându-se de la vin si de la mâncaruri cu untdelemn, dar cu mai putina rigoare în celelalte zile ale Paresimii. În Valahia nu se afla ospatarii ca în celelalte tari din Europa, mai ales ca în Italia, astfel ca daca cineva vrea sa capete vin, trebuie sa-l cumpere de la niste cantine subterane, numite crâsme. Vinul e vândut de femei desfrânate, si de aici rusinea mare; pentru un strain ca sa intre în crîsma, unde-l asteapta betia, desfrânarea si chiar furtul. Persoane vrednice de crezut mi-au povestit, ca se întâmpla ca un taran sa vie la oras înainte de sarbatoare sa-si desfaca produsul muncii, pentru întretinerea familiei sale sau plata darilor, si sa se abata la acele crâsme, în mijlocul acestor femei si altor indivizi, cari-l antreneaza la betie pâna în noapte, iar a doua zi, când se desmeticeste, îsi vede banii furati, iar pentru plata chefului, mai lasa haina amanet, blestemând momentul în care a pus piciorul în crâsma. Asemene cazuri; sunt însa putin frecvente, si numai pe alocuri, si trebuie sa recunoastem ca valahii sunt iubitori de straini, ospitalieri si vrednici de lauda.

     Spuneam mai sus ca-n Valahia nu se gasesc ospatarii; totusi, când un strain ajunge noaptea la vreo crâsma de tara, de obicei un bordei, gazda îi cedeaza bucuros patul, îl ospateaza cu ce are, îngrijeste de caii sai, si la urma se multumeste cu plata pentru vin si fin, fara a pretinde ceva pentru gazduire. Daca soseste un strain în vre-un oras, si mai ales în Bucuresti, e primit cu multa curtoazie, dupa importanta sa, chiar când nu poseda scrisori de recomandatie, E gazduit fara plata, iar daca ramâne pentru un timp mai lung si e cunoscator al uneia dintre limbile italiana, latina, germana, etc., gaseste loc pe la vre-un boier pentru instructiunea fiilor sai. Cu atât mai mult daca strainul este chemat anume în tara fie de domn sau vre-un mare boier; în acest caz este primit chiar de capitanul de granita, care e prevenit prin ordin; îi se atasaza o calauza care se numeste timiras, adica un soldat granicer, care poarta o placa de argint având stema Valahiei pe ea.
     Fiecare sat sau oras de popas e dator sa asculte de acest timiras, si sa aiba grija de gazduire, provizii, cai si caruta pâna la etapa urmatoare, pâna ajung la locul de resedinta al Principelui. Aici se iau masuri pentru gazduirea strainului, dându-i-se imediat tain zilnic de carne, pâne si lumânari, sau chiar pâne si vin de la Curte, si chiar plata lunara de la Visterie daca e persoana cu vaza. Afara de darurile ce obicinueste Principele sa faca de zile mari, strainul chemat în tara capata de Pasti postav si atlas, pentru a se îmbraca dupa obiceiul tarii, spre a fi ferit de privirea dusmanoasa a turcilor ce zilnic vin în tara, si cari nu privesc cu ochi buni portul si obiceiurile straine de ei; cu toate astea, 5 sau 6 dintre noi, straini ce avem actualmente servicii la Curte, cu toata îmbracamintea valaha, purtam peruca si palane, cravata si baston de India, îmbracamintea valahilor e aceiasi ca si a turcilor, exceptând caciula în forma poloneza, adica având în jurul ei o banda din blana de astrahan, de 4 degete latime, ce se importa din Rusia, iar cele mai scumpe sunt purtate de boieri.
     Boierii de rangul întâi poarta în loc de astrahan, samur. Locuitorii tarii poarta parul scurt în schimb preotii si calugarii îl poarta lung, dupa datinele Bisericii Ortodoxe. Majoritatea valahilor poarta barba, ca si celelalte popoare orientale, iar altii poarta numai musteti; îmbracamintea femeilor e un amestec de moda greceasca si turceasca, fara fata acoperita. Cele maritate îsi acopera capul a doua zi dupa nunta cu o marama alba adusa în jurul barbiei, si legata la spate în 2 cozi lungi atârnate. Fetele îsi gatesc capul cu parul propriu împletit în cosita, din care apoi formeaza un coc prins în ace.
     În zile de sarbatoare se gatesc cu haine bogate si juvaieruri scumpe, cu salbe de monete de aur de diferite marimi, pâna la valoarea de 10 galbeni Fetele mai sarace poarta salbe de argint dupa punga lor. Jupanesele se plimba în oras în radvane trase de câte doi cai, cu valtrapuri de culoare verde sau albastra, dar nici odata rosie, culoare rezervata numai familiei domnitorului. Vizitiul nu sade în fata, pe capra ca la noi, ci calare pe calul din stânga. Înlauntrul trasurii, când nu e de moda nemteasca, nu se afla: locuri de sezut, dar se improvizeaza usor cu covoare si perne mari, acoperite cu catifea. Servitoarea, de obicei femeie batrâna, care însoteste jupaneasa, sade; în dosul stapânei pe scândura fara perne.

     Boierii umbla-în oras calare, însotiti de un alai de slugi dupa demnitatea ce ocupa, iar la intrarea în curtea palatului descaleca, si înainte de a sui scara Curtii îsi scot ghetele, punând în picioare niste pantofi, numiti turceste papuci; acelas obicei respectuos se întrebuinteaza la vizitele între boieri. Daca vizitatorul e supusul unei natiuni orientale, îi se ofera loc de sedere la capatul divanului, loc de cinste, unde se aseaza cu picioarele încrucisate sub el, dupa obiceiul oriental si cu spatele rezemat de perne, care sunt însirate de-alungul peretului, în toata lungimea divanului care nu e miscator, ci fixat de perete. Patul nu se desface de cât noaptea, pentru dormit, asa încât saltelele umplute cu bumbac si plapumele, sunt strânse înfoiat si îndoite la capete, formând o masa patrata si înalta, si .acoperita cu un cearsaf alb si subtire, cu flori de matase sl terminata apoi cu perne din aceiasi pânza.
     Fiecare odaie are câte un camin, care se numeste în limba valaha soba, cu o portita ovala prin care se baga lemnele si o esire pentru fum, iar partea inferioara transmite caldura prin una sau 2 coloane patrate sau rotunde, lucrate cu stuh, si care încalzesc odaia. Tapiterii sau alte ornamente nu se vad în casele din Valahia, de cit doar vre-o icoana încadrata si atârnata într-un loc înalt, pe postav de Damasc sau brocard. Masuta (când nu e de lemn scump) e totdeauna acoperita cu un covoras si asezata într-un colt al odaiei; scaune nu se întrebuinteaza, în schimb sunt banci fixate în jurul peretilor si acoperite cu postav (ce numai la Curte e de culoare rosie), care îmbraca si peretii pâna la oarecare înaltime, servind de razim. Odaia de mâncare se numeste casa mare. Casele boieresti însa au si terase spre gradini, unde se ia .masa în timpul verii, la racoare. Masa pe care se manânca e în felul celor din salile de mâncare din manastirile catolice, neuzitându-se la valahi mese ovale, sau rotunde, în mijlocul odaiei. Comesenii se aseaza de o parte si de alta a mesei, pe banci lungi, cu spatare acoperite cu laicere. Capul mesei e rezervat stapânului casei, sau unei persoane cu vaza. Fata de masa e din pânza de casa lucrata din in foarte subtire, ca si servetele, dar când acestea nu ajung pentru .numarul comesenilor, atunci se servesc de un stergar lung, cu care se acopera de, obicei farfuriile si tacâmurile, si cu care comesenii îsi potrivesc câte o portiune în loc de servet.

     Pâna se serveste masa invitatii se întretin cu gazda în odaia sa, unde se serveste vutca si se aduce apa pentru spalatul mânilor; îsi scot apoi antereele pe care le prind numai într-o copca la guler, ramanând mânicile atârnate în lung, la spate. Acesta e un act de buna cuviinta pentru invitati. Preotul, care de obiceiu nu lipseste, spune un Tatal nostru în greceste sau slavoneste, si binecuvinteaza masa. Fiecare se aseaza apoi dupa rang, si dupa ce; preotul moaie o bucata de pâne în mâncarea adusa, ceilalti îsi fac cruce si înclinându-se usor spre gazda începe masa. Daca e zi de sarbatoare îsi ureaza reciproc sanatate si aceiasi întâlnire pentru anul viitor dupa care stapânul casei, dupa ce-si face din nou cruce, bea primul pahar cu vin. La valahi nu e obiceiul sa se ceara de baut, ci se asteapta invitatia gazdei care ofera de baut în acelas pahar, care trece din mâna în mâna; strainul deprins cu alta igiena se; acomodeaza cu greu la acest obicei.
     Mesele lor sunt foarte îmbelsugate, dar mâncarurile nu sunt bine gatite si ceea ce e mai rau, e ca sunt servite destul de reci, caci în Valahia bucatariile sunt în; fundul curtilor si deci departe de casa. Valahii au oroare de mâncare de broaste, broaste testoase sau melci; s-au introdus însa în ultimul timp melcii, cari se manânca cu multa pofta, mai ales în postul Pastelui si se trimit chiar soldati la Târgoviste, în locurile unde se afla manastirea franciscanilor, ca sa caute melci pentru masa Domnitorului. Dupa masa toata lumea se întoarce în odaia unde s-a servit vutca, si acolo îsi spala din nou mânile si gura. Pentru acest scop apa e adusa în lighene turcesti, de arama spoita, cu capace gaurite, lucrate cu multa arta, si aduse special din orasul Serai din Bosnia, unde m-am oprit 2 saptamâni, în Martie 1710, în calatoria mea, prin Belgrad, spre Valahia.

     Dupa spalat se aduc cafele, unii mai beau înainte un pahar cu vin, iar narghileaua e oferita odata cu cafeaua. În sfârsit boierii îsi pun antereele si, dupa multumirile cuvenite, încaleca fiecare si se întorc acasa pentru somnul de dupa masa, obicei ce exista nu numai în zilele lungi de vara ci si în cele de iarna. Somnul e usurat si de vinurile servite din belsug la masa, fara însa sa fi ametit pe invitati. Cucoanele sunt superstitioase, si nu ma pot opri de a nu nota curiosul obicei, când se iveste o boala contagioasa. Se aduna un numar de femei si timp de 24 ore tesa, torc si coasa o camasa de cânepa, carei îi dau foc în mijlocul curtii, si-n felul acesta cred ca, împreuna cu camasa, a ars si epidemia.
Copiii sunt îmbaiati zilnic pîna la vrîsta de 7-8 ani. Doica nu uita sa faca copilului un semn negru pe frunte contra deochiului; leaganele sunt necunoscute în Valahia, dar se întrebuinteaza un fel de cutie de lemn, patrata, cu fund de pânza tare, peste care e asternut un postav ros, apoi perna si învelitoarea copilului. Cutia e prinsa de un piron în tavan, prin patru coarde rosii în forma de piramida, iar dadaca, din patul ei, leagana cutia când copilul se desteapta. Casele sunt foarte curate, si prin odai sunt împrastiate ierburi mirositoare ca pelin, ruta, jales, minta, cimbru Si alte ierburi, care împrastie un miros placut si sanatos.
     Valahii detesta obiceiul de a tine în casa vase pentru necesitati de noapte, si în toiul iernii se duc la locul comun, situat departe, la extremitatea cladirii. De asemene sunt indignati contra chirurgilor cari se servesc de cadavre omenesti pentru anatomie ; chirurgii au aparut în ultimul timp în Valahia, si trebue sa fie atenti fata de aceasta prejudecata a valahilor, care merge pâna a-i numi contaminati, în limba lor spurcati, si în acest caz, medicul e boicotat chiar în cazuri urgente, ca luare de sânge sau alta operatie chirurgicala.
Valahii, mai ales femeile, pretind a cunoaste mai simple si mai practice leacuri medicale pentru vindecarea bolnavilor, cari mor, cred ei, numai în urma interventiei medicilor. Oamenii întelegatori însa respecta pe medic. Medicul Prim e foarte bine platit de Visterie (Tezaurul public), cu doua mii de galbeni pe an, afara de tain zilnic, de pâne pentru servitori, de carne, lumânari de sau si de ceara etc., deosebit daruri din toate partile; mai ales medicului care a reusit sa redea sanatatea vreunui boier bolnav, rasplata e cu atât mai mare, în bani si un cal de pret. Valahii sunt deci marinimosi, mai cu seama fata de straini, dar sunt si rasbunatori si nu uita insulta nici odata, nici fata de proprii parinti. Sunt plini de curtoazie între ei, si începutul si sfârsitul unei urari e sanatatea; când se întâlnesc valahi de aceiasi situatie sociala, îsi strâng mâna dreapta, scotând palariile, si fac gestul, simulând sarutarea reciproca a mânii. Când unul e de o situatie sociala inferioara, saruta mâna boierului, atingând apoi cu fruntea mâna sarutata. Femeile din clasa de mijloc sunt deasemenea foarte respectuoase, saruta si ele mâna boierului pe care o ating apoi de obrazul lor. Cucoanele din clasa boiereasca traiesc foarte rezervate, neavând relatiuni sociale. Servitorul pedepsit de boier cu bataia, vine si el de saruta mâna boierului, promitând ca nu va mai repeta gresala facuta. Femeile, la trecerea unei persoane mai de seama, se ridica repede, în semn de respect.

     Ocupatia obicinuita a femeilor în Valahia e tesutul. Razboaiele de tesut se tin în subsolurile caselor boieresti, iar din pânza lucrata, care e îngusta de 3/4 de cot, se fac camasi, cari se poarta lungi pâna la pamânt si sunt brodate cu flori de matasa, si ismene cu brâu brodat de care nimeni nu se poate lipsi, nici ziua nici noaptea. Fetele .si tigancele roabe lucreaza în odaia jupânesei naframe brodate cu flori de matasa si cu fire de aur, care se ofera apoi la ocazii solemne, sau la vizite de fete bisericesti, când jupâneasa ofera preotului naframa .si-i saruta mâna. O credinta superstitioasa de care tin si catolicele nascute în Valahia, este ca Vinerea Mare e oprita orice lucrare cu acul, caci în acea zi Fiul Domnului a suferit atîtea înpunsaturi.
     Valahii sunt foarte mesteri în ori care meserie. Sunt sprinteni la calarie, ageri în mânuirea sabiei si arcasi dibaci; daca ar fi instruiti în stiinta militara ar face mari progrese. Cât priveste de meserii mecanice ei reusesc admirabil. Deprind usor tot ce vad, si nu e lucrare manuala pe care sa n-o imita, fie de industrie turca sau venetiana: am vazut un tânar servitor din casa Cantacuzinilor care deprinsese atât de bine desemnul, ca lucrarile sale pareau cliseie în arama. Un altul, fratele unui negustor cunoscut în Venetia, din acei ce importeaza aci marfuri din Valahia, a copiat atât de bine unele picturi bisericesti din Venetia, ca întorcându-se în tara, a pictat diverse icoane, între care pe sfântul Francisc îngenunchiat, primind stigmatizarea, care, se poate vedea pe altarul bisericii catolice din Târgoviste.

     Cât priveste industria sticlariei, era o fabrica la 2 mile italiene departe de Târgoviste, care producea o sticla foarte transparenta si curata, cu toate ca era de culoare albastra ; se aducea din Polonia o sticla mai alba, dar plina de pete si alte defecte, care nu suporta comparatia cu cea fabricata în Valahia. Boierii însa, ca si strainii, obisnuiti cu risipa, importau cristaluri din Ungaria si din Boemia, care erau aduse de doua ori pe an, de negustori ce vin din Lipsca si cu alte marfuri. Dar starui mai ales asupra dibaciei cu care valahii izbutesc în orice mestesug de provenienta italiana, nemteasca, franceza etc., mai curând ca în cea turceasca. Am vazut cliseie în lemn si arama pentru trebuintele tipografiei, a carui director pe timpul meu, era Antim, Mitropolitul Valahiei, de nationalitate georgiana care, sclav în tinereta, ajunse gratie; talentului ce-i daruise D-zeu pâna la cea mai înalta treapta eclesiastica, de unde, mai apoi, avu un sfârsit tragic, cum vom vedea la finele acestei lucrari. Tipografia e instalata în Manastirea Mitropoliei Valahiei, si; poseda litere arabe, grecesti, românesti si slave. Lucratorii tipografi sunt valahi, instruiti în aceasta arta de mesteri, elevi ai însusi Mitropolitului Antim.
     Între alte lucrari, tiparite pâna azi în Valahia, sunt si urmatoarele:
Vechiul si noul Testament, dupa versiunea celor; 70, traduse în valaha de doi boieri, frati Greceanu (unul din ei fu tatal Principesei Pauna, care traieste; acum în Venetia). Tiparirea acestei opere s-a început sub domnia lui Serban Cantacuzino, cam pe la anul 1688, si s-a terminat dupa câtiva ani sub domnia lui Brâncoveanu. Opera formeaza un volum în folio, pe hârtie buna, cu marginea lata, cu coperta artistic; tiparita, dupa care urmeaza p pagina cu stema Valahiei, adica o pasare cu aripele desfacute, cu crucea în plisc, având la dreapta si la stânga soarele si luna urmeaza apoi dedicatia adresata Principelui Constantin Brîncoveanu.
Epistole si Liturghii, pentru uzul Bisericii, tiparite în valaha.
Psaltirea, în slavoneste si valaha.
Vietile Sfmtilor, de S. Ion Damaschin, traduse si tiparite în valaha.
Antifoane, Tropare si Imnuri, pentru tot anul, tiparite întai în slavoneste si apoi în greceste.
Diverse carti de Rugaciuni, tiparite în greceste si valaha.
Alexandriile sau Istoria lui Alexandru Machedon, în valaha. Aceasta Istorie e într-adevar foarte interesanta, prin, multele si variatele legende ce contine.
Pildele Orientalilor, traduse din franceza în italiana de mine, si dedicata Principelui Constantin Brîncoveanu, care însarcina pe parintele Ioan Abrami, predicator în serviciul Domnitorului, a le traduce în greceste. Mitropolitul Antim le traduse din greceste în valaha, cu însemnate schimbari, si tipari apoi ultimele doua traduceri pe cheltuiala lui Apostol Mano, în Bucuresti, în, anul 1713.
Panegirice diverse, despre Sft. Stefan si Împaratul Constantin cel Mare, compuse de preotul Maiota Candiotul, care era profesorul de greaca al lui Constantin ; si Stefan, cei doi fii ai lui Brîncoveanu. Panegiricile erau recitate pederost de fiii Domnitorului, în prezenta tatalui lor, în zilele de patron, si erau în acelas timp un exercitiu si un examen de cele învatate. Preotul-profesor era apoi rasplatit de Domnitor cu bani si onoruri, ceia ce n-a împiedicat ca, în schimb, Maiota sa se arate vajnic dusman al lui Brîncoveanu pe lânga turcii din Constantinopole.
Istoria Judeilor, în greceste, opera postuma a faimosului Alexandru Mavrocordat, tiparita în Mitropolia din Bucuresti cu spezele Principelui Nicolai Mavrocordat, Domnitorul Valahiei, fiul autorului, în anul 1716, luna August. Contine si o scrisoare închinata Sfintei Treimi, din care se distinge marea întelepciune a Principelui Nicolai Mavrocordat, care se afla azi prizonier de razboi în Transilvania, dupa cum vom vedea mai departe.
     S-ar cadea, ca pe lânga aceasta însirare de carti tiparite, sa fie si o Istorie a domnitorilor valahi, dar nu e de mirare lipsa ei, caci cu toata usurinta tiparului, o astfel de Istorie, obiectiva, e greu de închipuit, caci fiecare boier poseda câte-o cronica facuta dupa placul sau, în care lauda sau ponegreste voevozii trecutului, dupa binele sau raul ce avusese familia boierului de la acestia.
Unii boieri patrund pe fiii lor din copilarie cu acest soi de istorii, astfel ca continutul ziselor cronici devine traditie în familiile lor.
Antonmaria del Chiaro
http://www.cimec.ro/Carte/delchiaro/index.html