Valahia - Partea V de Antonmaria del Chiaro publicat la 28.04.2007
Religia si inmormantarea la valahi
     Asi descrie în primul loc înmormântarile la boieri si în urma a oameni de rând, fara a ma întinde prea mult, dar retinând exact, ceea ce poate interesa pe cetitori. Întamplându-se însa moartea unei principese domnitoare (ceea ce de mult nu s-a vazut în Valahia) cred ca nu pot trece peste acest eveniment, fara a-l pomeni.
     În 1716, Vinerea înaintea Duminicei Rusaliilor, în faptul zilei, muri în Bucuresti, putine zile dupa nastere, Domnita Pulheria, nascuta la Constantinopol si a doua sotie a lui Nicolai Alexandru Mavrocordat, fost în doua rânduri Domnul Moldovei si apoi al Valahiei, iar actualmente, prizonier de rasboiu la nemti, în Sibiu. Moartea a fost anuntata prin sunetele clopotelor tuturor bisericilor iar condamnatii civili si chiar unii criminali, liberati din închisori, spre a se ruga de sufletul celei moarte, ceace se obicinuieste la moartea oricarei rude apropiate de domn.
Acelas lucru a facut si Principele Stefan la moartea fratelui sau, Spatarul Radu Cantacuzino.
     Corpul Principesei frumos gatit, a fost întins pe o masa acoperita cu covoare, într-una din salile de audienta, având în jur lumânari mari aprinse.
Avea pe piept o icoana a Sft. Fecioare, cu copilul în brate. Sala era plina cu sotiile marilor boieri, venite sa formeze cortegiul defunctei lor Doamne si pastrau o atitudine maiestoasa, de adânca tacere. Sâmbata dimineata, înmormântarea a avut loc cu mare pompa, în biserica mitropolitana din Bucuresti, în ordinea urmatoare:
La ora 12, toata garda seimenilor care astepta în curtea palatului în doua siruri, se porneste pe jos, în rând câte doi, fara arme, tinând fiecare câte o lumânare aprinsa.
Dupa garda, urma o trupa de cazaci în aceias orânduire, dupa care veneau breslele de meseriasi si în urma, corpul negutitorilor.
Urmau preotii tuturor bisericilor din Bucuresti în patrafire, de asemenea staretii manastirilor, cu prapurele desfasurate.
     Corpul defunctei care fusese pus intr-un sicriu captusit cu atlas ros, fu ridicat si purtat de 6 dintre primii mari demnitari ai tarii, adica de Marele Ban, Marele Vornic, Marele Logofat, Marele Spatar, Marele Vistier si Marele Clucer, schimbati din timp în timp cu alti boieri, care le luau locul.
     La scoborârea de pe scara, Domnitorul aparut dintr-o odaie unde se întretinea cu Patriahul Alexandriei si avându-l pe acesta la dreapta, luase loc în urma sicriului si îl urma pe jos, îmbracat în uniforma rosie ca si fiul sau de la prima sotie. Urma o camarasita batrâna, cu fata acoperita de un lung voal negru, apoi jupânesele boierilor, urmate de 14 sau 15 roabe despletite, cari boceau, dupa stapâna lor. La urma veneau radvanele defunctei, trase de câte sase, cai albi, În sunetele clopotelor, procesiunea ajunge la Mitropolie, unde începe slujba religioasa, terminata cu rugaciunea funebra facuta de Mitropolitul Valahiei, care din cauza podagrei, nu putuse urma procesiunea, dupa care Patriarhul si înaltii prelati saruta icoana de pe pieptul; moartei.
La urma, Domnitorul urmat de fiul sau, se apropie sa-si ia ramas bun de la foasta sa tovarasa, ceea ce stârni plansetele si bocetele întregei asistente, cari asurzira urechile. În sfârsit, sicriul fu ridicat de primii sase mari demnitari si adus lânga cavou, fu acoperit cu capacul ce-n timpul procesiunei era dus pe umeri de un ofiter si apoi depus în gropnita. Patriarhul apuca cu o sapa pamânt din patru parti, în forma de. cruce, si-l arunca peste sicriu, intonând psalmul al 23-lea. Principele îngenunchie, ca si fiul sau, arunca si el câte un pumn de tarina, dupa care si altii urmara la fel pâna se umplu gropnita.
     Dupa terminarea slujbelor, preotii capatara câte o naframa de pret, iar cei mai de frunte, având si bani înfasurati întrânsa; Domnitorul încaleca apoi si urmat de boieri, se întoarce la Curte unde bogate pomeni, stau: pregatite pentru saraci, de sufletul defunctei.
Din descrierea înmormântarii acestei Principese, cetitorul va putea cunoaste, felul acestei ceremonii la boieri, notând numai ca la cucoane, sicriul e asezat pe trasura. Rudele mortului, fie boieri sau servitori, nu obicinuiesc a lua parte la înmormântare, ca-n alte tari, în haine negre, facute anume pentru aceasta ocaziune, ci îsi vopsesc în negru hainele uzate. Dupa înmormântare au loc praznice copioase si se împart saracilor pomeni. Zilele hotarâte acestor pomeni, sunt a treia, a noua, a patruzecea, apoi a treia, a sasea si a noua luna si un an dupa moarte.

     În fiecare din aceste zile, se trimite la biserica un colac mare, o lumânare de ceara si o farfurie, mare cu grau copt în apa, din care apoi fiecare ia câte o lingura, adaugând în limba valaha; D-zeu sa-i ierte sufletul. Aceleasi cuvinte repeta si saracii, cari capata câte o lumânare, un covrig, o canita cu vin si bani. Deosebit, se slujeste de catre patriarh, mitropolit sau episcop, o liturghie la 40 zile, care se numeste sarandar, de la cuvîntul grec saranda, ce însamna 40, iar slujitorul primeste, dupa importanta gradului, o basma de pret, în care e strânsa o suma de galbeni.
     Cei nevoiasi fac si ei, dupa puterea si credinta lor, ca amintirea celor morti sa nu fie data uitarii. Îmi amintesc, ca-n timpul sederei mele la Târgoviste, locuinta mea se învecina cu o biserica, în cimitirul careia era înmormântat preotul acelei biserici.
În fiecare dimineata, timp de un an de zile, preoteasa vaduva, venea sa aprinda tamâie în jurul montantului si punea o lumânare aprinsa la partea unde era capul mortului si sezând la pamânt, bocea pe cel mort si povestea cântând viata defunctului, iar în zile de sarbatoare, nu uita sa adaoge în lungul ei pomelnic, cum obicinuia raposatul sa-si petreaca acea zi Calicimea care nu poate aduce zilnic nici tamâie, nici luminari-usureaza sufletele celor morti prin diverse patimiri, timp de un an întreg umblând cu capul gol pe ploaie ninsoare, sau sub arsita soarelui.
     Fiindca e vorba de morti, voi pomeni si de nenorocitii cari sunt condamnati la moarte prin spînzuratoare.
Spânzuratoarea se afla într-un loc, la o jumatate de posta afara din oras, numit Târgul de afara si aci se tine bâlci de doua ori pe saptamâna: Mercuri si Sâmbata Condamnatul e condus pe jos, . pâna la acel loc, iar celor întâlniti în cale, le striga: iertati-ma; fratilor, iar acestia îi raspund: iertat sa fii.
Din crasme, femeile îi iesa în cale cu vin, îndemnându-l sa bea pentru a nu simti tortura mortii, iar mama sau sotia condamnatului care-l însotesc si asista la moartea lui, îl îndeamna si ele, asa ca nenorocitul nu-si prea da sama la ce moarte e sortit.
Cei condamnati pentru furt sunt purtati prin ulitele populate, si cu dugheni, legati cîte doi de brate, batuti cu biciul si obligati sa strige „asa se cuvine celui ce fura" si sa strige singuri delictul comis.
Religia valahilor
     Valahii, ca si moldovenii, tin de Biserica Orientala, numita de ei ortodoxa, deosebindu-se de latini, cari-si zic catolici.
Epoca crestinarii lor, e greu de aflat. Unii sustin ca dateaza din vremuri foarte îndepartate, înainte ca bulgarii, sârbii si alte popoare vecine sa fi îmbratisat religia crestina, ceea ce, dupa parerea mea, nu e fara temei, daca tinem seama, ca valahii întrebuinteaza alfabetul chirilic si mai ales, ca termenii bisericesti nu sunt luati din limba lor si nici din cea greceasca, ci din cea ilirica si sunt întrebuintati aproape în toate bisericile la servicii divine si liturghii. În unele biserici se slujeste si în limba valaha, si la surprinderea mea, de fata cu unii boieri, mi s-a raspuns ca aceasta inovatie a fost introdusa în timpul din urma, caci preotii cei tineri nu cunosc alta limba decât valaha, si sustin ca asistentii înteleg mai bine slujbele în limba tarii de cât în cea slavona sau greceasca, cu totul straine de ei.

     Acesta e si motivul pentru care Mitropolitul Valahiei s-a hotarât a tipari în limba tarii, câteva carti bisericesti de care am pomenit mai sus.
     Altii sustin însa ca valahii s-au crestinat pe timpu crestinarii ungurilor, dupa pilda Regelui lor Apostolic, Sfântul Stefan. Cât priveste de întrebuintarea limbii grecesti în unele biserici, nu vad alta explicatie, decât ca odata cu stapânirea turcilor, s-au ivit calugarii si preotii greci, cari n-au venit în aceasta bogata provincie numai cu gândul de a introduce limba lor, ci, cum e notoriu, de a se sustrage tributului si impozitelor ce-i sufoca în Turcia.
     Arhiepiscopul Valahiei poarta titlul de Mitropolit, e ales de Domn si de Sfatul Domnesc si confirmat de Patriarhul din Constantinopol. El are sub ascultarea sa 2 episcopi, pe cel de Buzau si Ribnic. Actualul episcop de Ribnic e cel ce a fost anul trecut în solie la Viena cu alti 5 boieri, la Maestatea Sa împaratul, care i-a daruit o cruce de aur încrustata cu diamante.

     Mitropolitul Valahiei pretinde a avea jurisdictie spirituala si în Ungaria. În serviciile divine numele lui e pomenit cu titlul de Arhiepiscop Mitropolit al Ungro-Vlahiei. În timpul slujbei, poarta-n cap o mitra scumpa, purtata numai de el si cei 4 Patriarhi.
     Serviciile divine se fac în Valahia cu mare fast si deosebita stralucire, mai ales în prezenta Domnitorului. Bisericile, mai toate de aceiasi arhitectura, trebuie sa aiba altarul cu fata spre Orient, cum se poate vedea si în Venetia, în biserica ducala San Marc si-n Sft. Gheorghe a grecilor sau alte multe biserici vechi din diferite tari crestine. Fiecare biserica are un altar, iar slujbele au loc cel putin odata pe zi.
Ritualul ceremonialului în bisericile valahe, gasesc de prisos a-l descrie, caci este la fel în toate bisericile de rit grecesc si destul de cunoscut prin cartile de rugaciune, tiparite în greceste si latineste.

     Toate bisericile se afla izolate, nefiind lipite de nici un fel de cladire, afara doar de vreo manastire. În Valahia bisericile sunt zugravite în interior cu chipurile Sfintilor, si unele din aceste icoane sunt admirabile, fiind lucrate de mesteri, cari au deprins arta de la pictorii moscoviti, cari sunt desavârsiti în aceasta arta. Fatadele sunt la fel pe din afara.
Partea superioara are zugravita Sfânta Treime, adica D-zeu asezat pe tron, Fiul la dreapta si Sfântul Duh, în forma de porumbita, deasupra, iar de ambele parti ale Domnului si Sft. Duh, 12 alte tronuri mai mici cu cei 12 Apostoli, având la spatele lor îngeri, cu câte o lancie în mâna.
La dreapta si la stânga, imediat dupa Cristos, sunt icoanele Sft. Fecioare si Sft. Ioan, ambii în picioare.
La intrarea în biserica, pe stânga fatadei, e înfatisat Paradisul, cu înconjur de zid si cu o singura poarta încuiata, iar Sft. Petru, gata s-o deschida, are îndarâtul lui nenumarati Sfinti si Sfinte, cari stau sa intre în slava cereasca, dupa credinta ortodoxa, ca cei drepti nu vor intra în Cer, nici pacatosii în Infern, pâna-n ziua Judecatei, când Mântuitorul va pronunta sentinta, cu cuvintele Evanghelistului: veniti cei binecuvântati si cei pacatosi.
     Pe un loc care corespunde cu Paradisul, adica la dreapta intrarii în biserica, e zugravita o balena, care arunca flacari dintr-o gura de infern si provenite dintr-un fulger care porneste de lânga picioarele Atotputernicului, unde apare deasemenea un sarpe cu coada în gura, care simbolizeaza Vecinicia. Aproape de gura balenei stau diavolii cu furcile în mâna, zmulgând sufletele pe care le arunca în gura infernala a balenei. Ceva mai jos sunt înfatisate câteva Pacate mortale, din acele ce trimet pe faptuitori în Infern, iar de partea opusa, Virtuti, prin care se dobândeste Paradisul. Sfintele icoane lucrate în relief sau în basrelief sunt atât de detestate de valahi, ca le privesc chiar ca semn de idolatrie.
     Îmi amintesc ca la Târgoviste, niste valahi veniti din curiozitate în biserica noastra si apropiindu-se ca sa asculte mai bine orga, au refuzat sa sarute Imaginea Sfânta de pe un mic crucifix în relief, asa ca pentru viitor, pentru evitarea unor astfel de inconveniente, s-a hotarât întrebuintarea unei cruci obicinuite. În privinta. mâncarii, sunt foarte rigurosi în abtinerea de la orice fel de carne de animal mort; aversiunea însa pentru, broaste, si pentru cei ce le manânca, e de neînchipuit.
De asemenea au groaza de broastele testoase, fie de uscat sau de apa, iar cel ce le manânca, e numit de vulg „spurcat" si nevrednic sa primeasca Sfânta Grijanie. Aceias aversiune aveau si pentru melci, dar au început a se obicinui, dupa cum am amintit mai sus.
Antonmaria del Chiaro
http://www.cimec.ro/Carte/delchiaro/index.html