Valahia - Partea VII de Antonmaria del Chiaro publicat la 18.06.2007
Antonie, Grigore, Radul si Duca, Domni ai Valahiei.
     Antonie Voda, stramos, din partea tatalui, al Principesei Maria, vaduva Principelui Constantin Brâncoveanu, a fost un domnitor blajin si iubitor de pace. Ducea o viata foarte simpla si departe de uneltirile boierimei sale, ceia ce într-adevar e lucru rar în viata domnitorilor din aceste provincii. Muri dupa o domnie linistita, lasând poporului sau dorinta unui urmas la fel. Din nefericire se învederara din nou cunoscutele tulburari, de oarece pe la anul 1600, Grigore Voevod, de origina grec (natiune vecinic fatala Valahiei), prin puterea banilor si a prieteniilor, obtinu tronul, nu atât din ambitia de a domni, cit din dorinta de a se razbuna contra unor boieri, în special contra Cantacuzinestilor, una din cele mai puternice si însemnate familii care traise atunci în Valahia.
    

     Toti istoricii cari amintesc de împaratii greci pomenesc familia Cantacuzinestilor, vestita mai ales prin împaratul Ioan Cantacuzino care se calugari, si care fusese autor al câtorva opere erudite. Actualii Cantacuzini pretind a fi descendentii acestuia, cu toate ca blazonul lor reprezinta Vulturul Imperial, întarit de diploma împaratului Leopold, care-le ofera titlul de Conte al Sfântului Imperiu Roman.
     Din ordinul acestui Antonie Voda, batrânul Constantin Cantacuzino fu închis în manastirea Snagov, unde fu ucis. El zidi vestita si bogata manastire Margineni, a carei biserica poarta hramul Sf. Arhangheli Mihail si Gavril, si avea o biblioteca frumoasa care nu stiu însa daca continea ceva privitor la urmarile fatale turburarilor din Valahia,

     De la acest Cantacuzino au ramas 6 fii, adica Serban, care ajunse Principele Valahiei, Draghici, Spatarul Iordache, Matei tatal lui Toma Cantacuzino care locuieste acum în Moscova, Constantin Stolnicul si Spatarul Mihai.
Acesti doi ultimi frati, bine cunoscuti de mine si cari de multe ori au degnat sa ma invite la masa lor, au fost în anul 1716, luna Iunie, ucisi, primul, împreuna cu printul Stefan, fiul sau, în Constantinopol, lânga Bostangi-Pasa, iar celalalt în Adrianopol, dupa putine zile, împreuna cu Radu-Dudescul, care avea de sotie o sora a suszisului print Stefan.
     Printul Grigore, din ordinul Sultanului, porni un corp de armata la atacul cetatii Neuheisel (Hui-War), în Ungaria, contra nemtilor, departându-se însa de la grosul armatei Vizirului, fara permisiunea acestuia, trupele sale au fost complect nimicite de nemti, dupa care, de frica, se refugiase în tarile împaratesti. Fuga sa a fost îndemnata si de un Dumitru Cantacuzino din Constantinopol, care era mare visternic în Valahia; acesta cu viclenie îi dase a întelege, ca Vizirul furios ca s-a departat miseleste, a jurat sa-i taie capul si, sa fuga deci, cât timp mai are putinta.
Se adapostise un timp în Viena, de unde pleca apoi spre Venetia urmarind desfasurarea evenimentelor. În acest timp, un oarecare Radul, poreclit Stridiagiul, adica vânzator de stridii, grec din Epir, luând cu camata o mare suma de bani, anume 400.000 de galbeni, obtinu cu ei tronul Valahiei.
     Pentru a putea plati aceasta datorie puse mari biruri pe tara, care nu mai putea face fata atâtor angarale, astfel ca, fiind ruinata, se plânse Portii.
Aceasta avu loc în anul 1664, pe timpul înversunatului asediu al Candiei de catre turci. Poarta avea fata de natiunele subjugate, mai ales în timp de razboi, o anumita politica, adica de a-si tunde turmele, dar a nu le jupui; de a tine seama de nevoile vasalilor pentru a evita rascoale si, în sfârsit, de a trage foloase din discordiile interne ale supusilor sai, mai ales ale valahilor si moldovenilor, cari îsi schimba întruna domnii, fara a observa raul ce pricinuesc tarii.
     Voevodul Grigore, refugiat în Italia, prin legaturile sale cu pasalele si unii ministri ai Portii din Constantinopol si Candiei, stiu sa se desvinovateasca cu atâta îndemânare, ca fusese rechemat de Poarta si numit din nou în scaunul Valahiei. Cunoscuse el dinainte, si aflase si prin amicii sai turci, intrigile unor boieri, în scopul de a-l distruge, dar primul lui gând era suprimarea celor 5 frati Cantacuzini, fiii batrânului care fusese ucis, din ordinul sau, în manastirea Snagov.
Serban, unul din acesti frati, fugi la auzul întoarcerii lui Grigore Voevod, dar acesta impuse celorlalti 4 frati plata unei enorme sumi de bani, dupa care poruncise închiderea lor si bataia.
     In Valahia se întrebuinteaza bataia, dupa sistemul turcesc, adica la talpi, cu vargi lungi si verzi.
O saptamâna au fost batuti la talpi cu câte 100 lovituri zilnice.
Constantin Cantacuzino, cel ce a fost ucis cu fiul sau Stefan, în 1716, miscat de fratele sau mai mic si plapând, a cerut gratia de a suporta, el, si bastonadele acestuia, ceea ce i s-a admis; acest fapt generos mi s-a comunicat de catre persoane vrednice de încredere, care erau de fata la acel spectacol.
A suportat bataia, fara a scoate un geamat sau o lacrima. Minunat exemplu de marinimie, care distinge inimile nobile de cele josnice.
     Dar ura nestinsa a lui Grigore Voevod nu se opri aci, ci continua rasbunarea prin a stoarce bani si a pedepsi pe acei ce erau suspectati de el.
Surghiunise apoi în satele lor multi boieri, ceia ce în Valahia e lucru obicinuit, caci la suirea pe tron a Principelui Stefan Cantacuzino, care urmase lui Constantin Brâncoveanu, au aparut la Curte boieri si straini de sama, fosti exilati, ce nu vazusem pâna atunci.
Sunt de altfel boieri vrednici sa ocupe înalte posturi la Curte, dar cari prefera sa duca o viata linistita pe mosiile lor, ocupându-se de gospodarie.

     Ne întoarcem la Cantacuzini, începând cu Serban, care fusese exilat în Candia, cucerita acum de turci. Fiind foarte manierat si de o statura frumoasa si impozanta, a stiut sa-si castige gratia unor însemnate pasale, si sa ocupe mai târziu tronul Valahiei, spre linistea familiei sale, care începuse a respira de când în locul persecutorului lor Grigore Voevod, fu numit pe tronul tarei Duca-Voda.

     Acest Duca a fost de neam prost, dar multumita imensei sale averi, ajunse la stralucita situatie de a ocupa tronul Valahiei, care nu a mai fost ocupat de persoane de neam atât de mic. Era albanez crestin, nascut în satul Polidani.
A fost un tânar de toata frumusetea, inteligent si iscusit, si fusese trimes de parintii sai în Valahia pentru a învata o meserie. Ajunse în Bucuresti, unde se baga baiat de pravalie la un negustor de postavuri.
     Se povesteste ca într-o noapte, izbucnind focul la o casa vecina de Curte, Principele care era treaz începu sa dea alarma, si intrând in odaia pajilor cari lipseau, fiind dusi în oras la petreceri, Domnitorul, furios, a ordonat pedepsirea si alungarea lor de la Curte, iar în locul lor sa fie numiti tineri, de orice conditie, dar chipesi la vedere.
Între acestia a fost ales si Duca, care se împotrivi la început, parându-i-se mai profitabila meseria sa.
Norocul se tinuse însa de dânsul pâna ajunse pe tronul tarii. Aduse atunci în tara câteva rude, caror le încredinta diferite posturi înalte, iar altor rude trimise daruri între care si costume nationale, dupa portul jupaneselor valahe, si de atunci acest port s-a întins si în tara lor.
Cum guverna tara e usor de înteles.
Tremurau de mânie boierii, vazându-se substituiti cu straini, cari ocupau primele demnitati la Curte, pe când ei fura impusi la biruri grele.
     Între altii, facea însa umbra lui Duca Voda, Serban Cantacuzino, întors din exil si cu mari legaturi de prietenie cu puternicii de la Constantinopol.
Pusese la cale Duca Voda suprimarea acestui Serban, prin diferite planuri care se zadarniceau însa, caci Serban fusese totdeauna avertizat de sotia lui Duca Voda cu care întretinea legaturi de dragoste, mai ales în lipsa lui Duca Voda plecat la razboi cu polonii, alaturi de turci.
Serban, care era Mare Logofat si supraveghea niste constructii la Curte, avu prilejul sa râvneasca nu numai la doamna lui Duca, ci si la tronul sau.
Voevodul, aflând de uneltirile dublului sau rival, trimise ordin sa fie arestat, cu gândul de a-l spânzura.
Doamna lui Duca, aflând însa de acest ordin, îl comunica lui Serban, care se hotarâ sa fuga.
     Era în ziua Adormirii Maicii Domnului, când Serban invitase la prânz mai multi boieri. În timpul mesei, se refugiase la Cotroceni, (doua mile de Bucuresti, unde se vede frumoasa manastire, zidita apoi de el, la suirea sape tron) chema 12 servitori din cei mai credinciosi si îndrazneti si, bine înarmati, fugira calari, si trecusera Dunarea, urmând calea pâna la Adrianopol, unde se gasea atunci Sultanul si Curtea sa.
     Cu ajutorul protectorilor sai puternici, sustinut si de multe pungi de bani, Serban obtine tronul Valahiei si mazilirea lui Duca Voda. În amintirea însa a serviciilor aduse de sotia acestuia, reusi ca Duca Voda sa fie numit pe tronul Moldovii, în locul unui domnitor care nu prea era prietenul Cantacuzinilor.
I se încredinta deci insignele domniei si luându-si ramas bun de la Vizir, binefacatorul sau, acesta se retrase în camera unde era si Sultanul, care privind de la fereastra cu câta abilitate încalecase Serban, cu toata statura sa masiva, atrase atentia Vizirului cu aceste cuvinte de admiratie: Cantacuzin Serban-Oglu, adica Cantacuzino e fiul diavolului, nume ce-a ramas, la turci, pâna azi, acestei familii.
Porecla era potrivita caci, în zece ani de domnie, Serban Voda daduse de gândit Portii ca nici odata de când Valahia e tributara turcilor.
Ajunse în Bucuresti (de unde plecase spre Moldova, cu câteva zile mai înainte, Duca Voda), unde îsi face intrarea în aclamatiile poporului, bucuros de a vedea pe unul de al lui pe tron, si începe a pune ordine în afacerile tarii.
     Urmarea cu strasnicie împartirea dreptatii, îndraznet în hotarâri si nemilos la neexecutarea ordinelor, trecea chiar peste staruintele mamei sale.
Pe cât de sever cu cei vinovati, pe atât de marinimos era cu cei vrednici. Astfel îsi asigura credinta si dragostea ministrilor sai, mai ales a capichihaielor ce tinea la Poarta, doi boieri înruditi de aproape cu el.
Pentru a-si putea servi domnul si a-l salva la nevoie, era necesara o vigilenta deosebita si o supraveghere la cele ce se petrec în jurul afacerilor Printului si ale tarei.
Pentru a-l tinea în curent, expediau stirile prin curieri numiti calarasi, îmbracati tatareste si prevazuti cu cai buni, si înarmati cu sabie, arc si sageata. Cunoscând bine oamenii si obiceiurile de la Curtea Sultanului, Principele Serban punea pret pe tot ce se petrecea la Constantinopol si pe lânga capichehaiele, care dispuneau de însemnate sumi de bani pentru mituirea celor din jurul Vizirului, cultiva legaturile cu vechii protectori si cauta favoarea altora mai noi.
     Turcii însa, cu toata reputatia de barbari, au totusi marele merit de a pastra recunostinta amicilor, fara deosebire de religie, si a-i apara la nevoie cu pretul vietii.
Printul Serban avea de protector pe lânga Marele Vizir, care era pe atunci, Cara-Mustafa-Pasa si pe Sultana-Valide, adica pe mama Sultanului.
Era pe timpul asediului Vienei, când Serban primise ordinul, ca si Voevodul Moldovii, de a porni în fruntea unui corp de 6 pâna la 7000 de valahi, ceea ce executa în graba, si-si stabili lagarul în marginea Vienei, unde se vede pâna azi o cruce care aminteste de acest Principe marinimos, care tributar Portii, îmbratisase cauza crestina. Tunurile sale nu-si trimeteau ghiulelele în lagarul crestin, iar activitatea sa militara contra nemtilor, stia s-o neutralizeze.
Sub pretextul de a trimite spioni sa cerceteze situatia asediatilor, el comunica crestinilor stiri din lagarul turcesc.
Toate aceste servicii au fost apreciate de împarat, care conferi lui si urmasilor sai titlul de Conte al Sft. Imperiu Roman. Am vazut câteva tunuri si un clopot, cumparate de Printul Serban de la tatarii întorsi de la asediul Vienei, si aduse pe Dunare in Valahia, pentru a încredinta pe turci, ca si ai sai s-au distins prin pradarea nemtilor.
     Întors din razboi, Serban Cantacuzino gasi tara în ordine, si din învatamintele culese din cele vazute, atât de la turci cit si de la nemti, se hotarî de a pune-în aplicare grandiosul sau plan politic.
Strânse pe cheltuiala sa vre-o 40.000 sârbi si bulgari, viteji si razboinici, cari, cu toata supusenia turceasca, faceau deseori atacuri contra lor. Îi tinea afara de tara, gata la primul semnal. Pentru întretinerea acestei armate, Serban, ca sa nu puie noi biruri pe tara, recurse la urmatorul mijloc tributul se trimetea Portii escortat de soldati de ai tarii pâna la Dunare, de unde se întorceau cu chitanta de primire din partea turcilor însarcinati sa duca tributul pâna la locul destinat.

     În drum spre Adrianopol, haiducii sârbi platiti de Serban atacau convoiul, si-l pradau de pungile cu bani. Repetându-se acest sistem, turcii amenintau pe Serban, dar acesta raspundea raspicat, ca orice s-ar întâmpla pe teritoriul turcesc priveste numai Poarta Otomana.
Turcii veniti; la Bucuresti pentru a cere lamuriri în aceasta privinta, au plecat atât de înspaimântati de Serban care racnea la ei, ca nu se prea zoriau a mai veni la Bucuresti, Pe când înainte agalele se îmbulzeau a veni în tara cu diverse treburi din partea Portii, stiind ca voevozii sunt darnici, si nu se întorceau cu mânile goale, sub Serban lucrurile s-au schimbat. Odata, fiind nevoie de a trimite un ordin la Bucuresti pentru a pregati care cu provizii, nu se gasea nimeni sa se grabeasca a primi sarcina. Un aga mai curajos se oferi el sa înfrunte pe neînfricatul Serban, care aflând prin agentii sai de sosirea lui, dase ordine capitanilor de la Dunare sa fie primit si escortat de o companie de calarasi pâna :în Bucuresti, pe drumuri întortochiate, pentru a-i lungi cât mai mult calea. Turcul ajunse la Bucuresti si se asteptase sa fie primit la Curte si pus la tain.
     Ofiteri de ai lui Serban însa - Portarii - însarcinati cu primirea strainilor, îl vizitara pentru a-i ura bun venit, si a-l întreba de scopul sosirii sale. Aga venit cu firman, ameninta, cerând sa fie primit în audienta, dar primi raspuns, ca se va avertiza pe Voda de sosirea sa, si el va da ordinele cuvenite, dupa obiceiul Curtii.
Serban Voda îi puse la dispozitie cuartir si tain, si-i trimite vorba ca nu va putea fi primit decât a doua zi. Boierii se aflau prezenti la Curte, iar poporul umpluse împrejurimile Palatului pentru a afla scopul venirii Turcului. Un cortegiu de paici si sulitari adusera pe aga pe un cal superb ales din grajdurile lui Voda, care-1 astepta în sala de audienta, în mijlocul boierilor. La intrarea agai, Voda, în picioare, nu ridica privirea spre el decât dupa ce termina rezolvarea câtorva hârtii care i se parura mai importante, se întoarse apoi de ureaza bun venit agai, si-l pofti sa saza, poruncind sa se aduca cafea, serbet si odogaci, dupa moda turceasca.
Se întoarse apoi catre boieri si prefacându-se a nu fi multumit de executarea unor ordine, începu a racni catre ei cu atâta strasnicie, încât Turcul, care-si pusese capul la Constantinopol ca el va înspaimânta pe Voda, la-vederea acestui Print de o statura uriasa, cu ochii mari si vocea de tigru, într-atâta tremura de frica ca-si fripse degetele cu cafeaua ferbinte, si cauta sa scurteze repede audienta.
Serban Voda atent la aceasta scena, îl întreba apoi de rostul venirii.
Acesta scoase din sân firmanul, si îl înmâna lui Voda care saruta hârtia si o duce la frunte.
În picioare, Voda si boieri ascultara-cetirea de catre Divan-Effendi si aflând continutul ordinului, Serban începuse de asta data a racni catre Turc, imputându-i îndrazneala de a fi adus ordinul Sultanului cu atâta întârziere, ordin executat de catre tara-de 2 zile, si va comunica Portii incapacitatea sa, pentru care va plati cu capul.
Fu recondus în urma la cuartir cu acelas ceremonial, cu obicinuitul dar: o suma de bani, o bucata de postav si atlas, iar a doua zi., îl porni din tara, speriat si confuz de cele patite.
     As avea multe de relatat de asprimea cu care Serban Voda guverna tara, dar fiind înca în viata persoanele care mi le-au comunicat, nu voi nota de cât faptul, ca înainte de a cere audienta si a intra la Domn, boierii obicinuiau a da bacsis pajului de la usa, pentru a afla daca Voda e bine dispus si atunci, înainte de a intra, îsi faceau cruce, ca sa poata trece spaima din care unii ieseau chiar bolnavi.
Patima sa-stiu sa loveasca si în dusmanii de departe. A stiut sa convinga pe Ioan Sobieschi, Regele polonilor, mâniat pe Duca Voda al Moldovei, fostul sau persecutor, ca sa fie ridicat, chiar în ziua Craciunului, din Mitropolia din Iasi, capitala Moldovii, si dus în Polonia ca prizonier de razboi, unde muri dupa câtva timp la Lemberg.

     Sa recunoastem însa si partea buna a lui Serban Voda, care nu condamna la moarte fara judecata Divanului si fara consimtimântul boierilor. Era un om vesel si civilizat si iubitor de straini, pentru cari era foarte generos, întretinea si încuraja talentele si artele frumoase.
Ajuta pe dascalii de limba greaca, în care fii de boieri învatau gramatica, retorica si filozofia. Introduse la Curte un sistem de viata mai civilizat; a fost primul care întrebuinta tacâmuri de argint la masa. Zidi în Bucuresti un han, pentru tot felul de negustori, care poarta numele Hanul lui Serban Voda si ale carui venituri sunt destinate manastirii Cotroceni, zidita si înzestrata cu mare cheltuiala tot de dânsul.
Pe locul acestei manastiri Cotroceni se afla înainte o bisericuta cu hramul Sfintilor Martiri Cozma si Damian, si unde Serban Voda se ascunse de ordinul de arestare al lui Duca-Voda; fiindca acea zi se întâmplase a fi 15 August, clerul care avea sa sfinteasca manastirea, a convins pe Serban sa o închine Adormirii Maicii Domnului, ceea ce facu. În general faptele sale erau calauzite de idei generoase.

     Introduse în tara ordine si liniste, dorite de multa vreme de locuitori, întretinea corespondenta secreta cu diversi printi crestini, si maieu seama cu împaratul Leopold al Austriei, carui a trimis în misiune secreta la Viena o deputatiune de boieri, cu daruri.
A murit Serban Voda putine zile dupa asta, otravit de ai sai, cum sustin unii, dupa o domnie de 9 l/2 ani Au ramas vaduva, care traieste si astazi cu trei copii, doua fete si un fiu, adica Principele Gheorghe Cantacuzino, care locueste cu nobila sa familie în Brasov, oras în Transilvania, iubit si respectat de toata lumea, în special de ofiterii austriaci, pentru memoria parintelui sau, ca si pentru calitatile sale cu adevarat princiare.
http://www.cimec.ro/Carte/delchiaro/index.html