Voievodul Criptic de Artur Silvestri publicat la 18.01.2009
Voievodul Criptic
Trei tipuri de conducători la români
Prof. Dr. Artur Silvestri
Impresii si păreri personale in FORUM
Articol publicat in www.agero-stuttgart.de
     În materie de formulă de stăpânire la români, impresia curentă este de prea putină diversitate căci noi, fiind astăzi "republică" si ieri - regat, ar rezulta abia două alcătuiri ce sunt, deopotrivă, necompatibile. Si, cu toate acestea, un tablou de simple denumiri ne înfatisează o altă realitate, ce impune prin aspect, cuprindere si sugestie de complex. Voievod sau "vodă", principe, rege, domnitor, consul si presedinte, cneaz, despot, duce, "hospodar" sunt numai câteva dintre cuvintele ce arată "sediul puterii" si identifică pe Căpetenie; nu aflăm, însă, în aparentă, Împăratul ori Bazileul. Însa acestea nu traduc, si nu exprimă, de fapt, tiparele ci doar formularea lor în contingent; lipsesc mecanismele originare, ce sălăsuiesc prin întindere în timp si mai adânc decât "universul cuvintelor", preschimbându-se abia în superficii.În materie de formulă de stăpânire la români, impresia curentă este de prea putină diversitate căci noi, fiind astăzi "republică" si ieri - regat, ar rezulta abia două alcătuiri ce sunt, deopotrivă, necompatibile.

     Însa acestea nu traduc, si nu exprimă, de fapt, tiparele ci doar formularea lor în contingent; lipsesc mecanismele originare, ce sălăsuiesc prin întindere în timp si mai adânc decât "universul cuvintelor", preschimbându-se abia în superficii.Asadar, ce tipuri traditionale de conducător cunoaste istoria românească? O examinare oricât de sumară arată nu mai mult de trei tipologii constituite. Întâi de toate, este de observat că desi astazi sunt Republica, românii nu ajung a avea o traditie republicana, precum Occidentul, ceea ce surprinde si, în definitiv, nici nu place defel celor ce extrag de aici "deficientă" si "înapoiere". De fapt, ideea de "republică", chiar daca ispiteste, nu se instituie, caci pare mai degrabă necompatibila aici si chiar se denatureaza prin adaptare la realitatile locului. Când, totusi, apare ca o "forma fără fond" ea ramâne, la români, în ipostaza caragialescă a republicii de la Ploiesti. Nici ideea unei republici românesti în a doua jumatate a veacului XX nu-i de sustinut (si nu are "puritate") caci abdicarea regelui nu încurajeaza functionarea întocmirilor republicane, desi, sub aspect superficial, aceasta părea a fi formula de guvernamânt. Si totusi, conducătorii postbelici ai României ilustreaza alte tipologii decât aceasta. Gh. Gheorghiu-Dej, Ion Gheorghe Maurer, Chivu Stoica sunt un triumvirat neo-fanariot, adus aici de un alt împărat decât Sultanul si consacrat prin ritualuri imperiale. Abia mai apoi, Gheorghiu-Dej se va "indigeniza" năzuind sa conduca un fel de "voievodate" iar urmasul său "tracic" (ales dintre "tinerii de familie") se va manifesta în chip de "crăisor" înainte de etapa post-bizantină ce îi defineste finalul.
     1. Principele delegat. Orisicum ar fi, prototipurile sunt doar putine, se contamineaza si se deosebesc prin gradul de legitimitate. Cel dintâi decurge dintr-un fel de "efect al dramei biblice" caci, aflati, dupa o exactă formulare a lui Viorel Roman-im Spannungsfeld der Grossmatchte (în sfera de interese a Marilor Puteri), românii evolueaza si se agregă, aparent, atât cât li se îngăduie. De obicei, Imperiul tutelar decide aici forma de guvernământ, titulatura conducătorului si identitatea lui, autohtonii ascultă parând incapabili a se guverna. Consul în vremea Imperiului Roman, acest conducător-delegat, trimis de departe, ar fi trebuit sa fie, în ciclul otoman al românilor, un paşă, dar nu a fost, caci în Europa răsăriteană românii rămaseră independenti prin capitulaţii si exemplificară mai degrabă traditia bizantina ocultă decât defetismul agrar. Rezistenta înaintea principelui-delegat va fi, în fond, evidenta si explicabila si de-aceea Imperiul găseste alte căi (spre a impune, totusi) ce iau adeseori înfătisarea originala a unui compromis si, uneori, chiar a unui târg pragmatic. În locul pasalâcului, Principatele vor deveni o provincie fanariota având "suveranitate limitata" (caci Yalta nu-i fenomen recent ci doar episod dintr-un sir rapsodic de Yaltă eternă). Principii Fanarului, caimacamii, printul Kiseleff, apoi dinastia străină, în fine neo-fanarioţii rosii - iata o însiruire ce lasa sa se întrezăreasca, în spatele formularilor ce difera istoriceste, aceeasi tipologie consulara, a conducătorului-delegat, trimis de Imperiu spre a îndruma pe aborigenii despre care acesta nu cunoaste decât putine, si, mai cu seamă, fabula negativă: oamenii locului ar fi "primitivi" si "sălbatici", lipsiti de institutii "evoluate", "recenţi" etc. Misiunea lui ar fi, prin urmare, a civiliza si îndrepta, aducându-i pe "înapoiaţi" la unitatea de măsură valabila Urbi et Orbi, cu o expresie generică nu fără temei, căci principele-delegat face, de obicei, misiune.
     O precizare ni se impune, cu toate acestea, spre a nu se întelege ca acest fel de "stăpân" ar fi întotdeauna un strain de popor si ca în fruntea Omului "necioplit" din Carpati ar fi fost convocati prea adesea doar veneticii. Unii, însa, sunt localnici si se recruteaza dintre "oamenii locului". Când delegatia de plenipotenţă o primeste un autohton, acesta este recrutat dintr-o categorie creolă, ce admiră civilizatia Împărăţiei si tinuta ei "înaintată" si îi dispretuieste pe "barbari". Aceasta nu-i doar o atitudine oarecare ci o conformatie tulbure si dramatica iar drama spiritului creol este, fără nici o îndoiala, aceea ca s-a născut printre autohtoni si nu între-imperiali. Procedeele, până la urmă, nu-s recente căci si regii catolici ai Spaniei întrebuinţau, spre a desăvârsi cucerirea "Noii Spanii" pe "indienii" fascinati de sclipirea mărgelelor de sticla si de apele oglinzilor aduse de conquistadori.
     Acestea sunt însă exceptii, căci procentul de principi-delegati de alta origina decât autohtonii rămâne impunător; apar, astfel, câteodata si nationalităti cu functiune de tampon si cu o conceptie "internationalista" ce decurge din obiceiuri, traditie si formatie culturala. Oricine ar fi, ei slujesc, de buna seama, ideea imperiala ce se organizeaza în jurul notiunii de integrare si este izbitor ca imperiile financiare moderne nu au o altfel de ideologie si alte mecanisme.
În aceasta materie, va fi de la sine înteles ca principele-delegat sa încurajeze formarea unei clase conducătoare xenocratice, având aspect parazitar si, în fapt, acest proces se întâlneste adeseori si la noi si nu se stinge din "lucrare" astăzi si, poate, si mâine. Astfel încât, în termen economic, lumea autohtona se transforma într-o imensa plantatie ce este administrata de un vechil, poporul incult si primitiv nefiind decât o adunătură de negri capabila doar a produce si a se reproduce. Principele-delegat pare ca primeste tara în arenda de la stăpânitorul "mosiei", adica de la Împăratul.
     De buna seama ca nici un sistem protectionist nu-i posibil în aceste conditiuni, ideea însasi de "suveranitate" fiind de neimaginat. Protectionismul economic apare abia ca o reactie îndreptătită, însa târzie, la jaful organizat de "străinul parazitar" fiind în afară de îndoiala că oricât de păzită de legiuni, ieniceri si armate de ocupatie, puterea super-pusa sfârseste prin a fi primejduita de reactia nationala. Aceasta devine posibila prin continuitate organică de structuri autohtone ce întâlneste, în unele cazuri, încuviintarea conducatorului-delegat ce poate fi un consul eretic ori un fanariot îndrumat de principiile umanitare nutrite de iluminism ori câteodata chiar un autohton în criza politica de legitimitate.
Puterea creolă se naturalizează, astfel si doar arareori, în urmarea unei asimilări lente (ce ar merita studiata în amănunt) provocata de formula de viata istorica locala care o "indigneaza" câteodata si o "naturalizeaza".

     Prinţul străin, Carol Îngăduitorul, Grigorie al IV-lea Ghica ori Gheorghiu-Dej ilustreaza aceasta defectiune a Imperiului parazitar. În fond, nu-i inutil a se observa ca, din moment ce tipologia principelui-delegat reprezinta partea romana din noi, autohtonizarea acestei formule sufletesti arată clipa transformării colonistului romanic în român.

2. Crăisorul. "Indigenizarea" - caci oricât am înfăţisa-o altfel aceasta asimilare de parte străină tot biruinta fondului local rămâne, în cele din urmă - nu reclamă, totusi, si un proces mai agresiv de "recucerire" căci, oricât ar fi de "îngăduitor" sau "iluminat", consulul eretic nu conduce Reconquista si nu "declară independenta" statului de periferie ca sa afirme legitimitatea localnicului ocupat. El doar tolerează, îngăduie si se manifestă cu întelegere si lărgime de vederi, oprindu-se de la gesturi neîntelepte precum represiunea armata si încarcerarea ideologilor purtători de gând rebel si chiar si a căpeteniilor manifeste, daca există.

     Adeseori chiar, se observa o coexistenta neobisnuita de lumi diverse si paralele, unde "oficialitatea" este contemporana cu rânduiala uzurpata si nu se privesc neîngăduitor, ci doar se ignoră, înaintând neconjugat. Întâia categorie, constituita nu doar din viitură ci si din creol, cuprinde pe consul si "curtea" alcătuită din acoliti si clienti, furnizori cu origini diferite ca si propagandisti confesionali si culturali de convingere si actiune integrationistă, ce difuzeaza si sustin doctrinele Imperiului, "laic" ori "sacru". A doua lume, "anterioara", "veche" si nutrind sentimentul legitimitătii fată de străinul impus, calic si opresor dar cu doar o trecere meteorica prin istoria locului, se ilustreaza prin personalitate diversa din perspectiva extractiei sociale, înglobând din toate câte ceva, ce se alege, "de la vlădica până la opincă". Acest din urma strat impresioneaza prin originalitate desi îl întrevedem nu doar aici ci si în alte timpuri si geografii, ce sunt, prin analogie de directie si etapă a dezvoltării, comparabile cu realitatea exprimata carpatin. Si compozitia în sine este heteroclita, are lărgime si se modifica procentual, arătând marime fluctuanta în epoci ce difera. Dinastii locale înlăturate ori membri de familie aristocrata, scăpătate ori retrase în istoria paralela, visând la "domnia pământeană", conducatori religiosi de formatie diferita si poate chiar necompatibili, "viteji", "cnezi", "juzi" si "jupâni" locali ori regionali, "bătrâni de sat" mare ori mai mărunt, "cronicari" cu pana si cu vorba, "mesteri" ce se exprima cu dalta, pensula ori arcusul, - o întreaga societate ce vorbeste în felul ei, neauzit de clasa superpusa si care îsi explica propria viata istorica într-o continuitate de structuri organice impunătoare. Chiar si instituţiile ajung sa functioneze în paralel, desi confruntarea în acest câmp este constanta si genereaza tensiune. Totusi, paralelismul perfect este doar teoretic. Fiindca societatea trebuie sa functioneze, întâlnirea celor doua lumi se produce în moduri diferite si cu o pondere ce depinde îndeobste de context, directiva si moment. De la regularizarea urbana si "Regulamentele" lui Kiseleff si pâna la potoapele de biruri cu caracter arbitrar si, uneori chiar, ucigător, clasa parazitara intervine când poate daca supusii sunt dezorientati, slăbiti ideologeste iar Traditia - dezorganizata. Dar, deopotriva, răspunsul autohton nu-i întotdeauna răbdător, recesiv si nu construieste exclusiv "în lumea lui" ci se opune, hotărând, din păcate rar, sa adopte atitudine ofensiva. De fapt, pasivitatea si absenta proiectului împiedica finalizarea sau doar o amână.
    

     Dar cu cât se înainteaza si cresc presiunile, apare seditiunea, răspunsul de reactie, tendinta de Recucerire. Este clipa misterioasa când, fără a se sti de unde vine, apare Crăisorul. El poate fi os domnesc ascuns si retras, ca sa se păzească acuratetea dinastica atunci când - asemeni masacrului biblic al lui Irod - urmasii ce pot pretinde sunt recenzati, urmăriti si ucisi. Astfel îl vom afla pe Petru Rares, "regele-pescar", fiul lui Stefan cel Mare, acesta de pe urmă el însusi pretendent ascuns, sculat împreună cu tara ca un fel de print popular, un "crăisor", si "ridicat" de multime pe Câmpia de la Direptate. Dar, deopotriva, "crăisorul" poate fi - si este, adeseori - un personaj ce îsi obtine o legitimitate mistica, pe canale ne-explicate si s-ar numi Horea, cântăretul orfic din fluier Tudor Vladimirescu, căpetenie de panduri, Bălcescu si Cuza, Eminescu si Iorga, Ion Antonescu, dar, întâi si-întâi, cel ce denumeste titlul, adica Avram Iancu. POZA AVRAM IANCU El nu-i, cum i s-a spus, doar un "prince-paysan" adica un nobil scăpătat, un aristocrat de familie "ruralizata" ori un extract cu merit înalt născut din popor ci, adeseori, un cărturar cu prestigiu si, nu o data, un Păstor de mulţimi. Un Grigorie Rosca, Iacov Putneanul, Gherasim Clipa ori Andrei Saguna sau Ilarion al Argesului, marii învăţători, sanctificati, ce se ilustreaza prototipistic prin Nicodim de la Tismana si Daniil Sihastrul dar pot fi, de asemeni, Vasile de la Moldovita ori Calinic de la Cernica, se cuprind în aceasta categorie, alaturi de profetii martirizati, Sofronie de la Cioara si Visarion Sarai. Imaginea este, prin numar si caracter mesianic, de dramă aproape biblică, de-a dreptul impresionantă dar neobisnuit este ca, îndeobste, Crăisorul nu ajunge sa domneasca si este sacrificat iar daca domneste totusi (cazul Stefan cel Mare este arhetipal) atunci se ridica din planul popular si se mitizeaza, ilustrând Voievodul.

     3. Voievodul. Biblicul de Exod si mesianismul "regelui ocult" nu dezvolta, în mod neobisnuit, nici "exceptionalism etnic" si, ca atare, nici ideea de popor ales, ceea ce uneori se mai invoca, totusi, dar fara dreptate. Caci esentiala aci nu este doctrina religioasa, ce nu s-a putut constitui, în ultima analiza, ci ideea de noblete genealogica, succesiunea Marelui Imperiu. Chiar daca nu se observa decât rar si nu se comenteaza din spirit pasiv si neîncredere cultivata în mod voit, aceasta exista si "lucreaza" în forme ce apartin mai degraba subconstientului colectiv si constituie, poate, chiar si un element de secret istoric. Si aici trebuie facuta o disociatie caci, daca, în adâncuri ce aproape nu se patrund, Craisorul reprezinta partea getica a Traditiei, Voievodul este urma legitima a Romei sau, mai bine zis, a Bizantului, Împaratul uzurpat. Prea putin se observa ideologia împarateasca a lui Ionita Caloian care, la 1204, îi comunica Papei Inocentiu al III-lea despre dreptul sau la succesiunea imperiala si admitea pâna si întelegeri confesionale daca, în contradictie cu uzurpatorul de la Bizant, va fi încoronat si va primi, precum Charlemagne altadata, coroana imperiala din chiar mâinile "vicarului lui Hristos". Abia când Bizantul se prabusi, voievodul carpatin începu a se comporta cu legitimitate de bazileu si nu altfel se explica, de fapt, conduita de exponent si de protector, ce adopta. O întrevazusem la Alexandru cel Bun si Mircea cel Mare, în forme de rebeliune dunareana si de pretentie de succesor dar odata cu Stefan cel Mare, Athleta Christi, atitudinea se constituie definitiv si devine programatica. Sirul de "bazilei" cuprinde, astfel, pe Neagoe Basarab si pe Vasile Lupu, organizator de sinod ortodox, pe Matei Basarab si Petru Schiopul, mari donatori si protectori. Rea prin consecinte, însasi "închinarea" de mânastiri la Locurile Sfinte exemplifica aceasta idee si arata o purtare de grija de Cezar ce ajuta pe Patriarh. Când, pe la 1700, se trezi si la Constantin Brâncoveanu acest gând, impresia ca Împaratul se stramutase din Constantinopol undeva în Carpati parea o certitudine si nu se mai discuta. Dar, în mod straniu, odata cu brâncovenismul, prea repede si tragic culcat la pamânt, "Voievodul" se retrage din istorie si însasi ideea de a ridica privirea spre a se afirma fapte si traditie începe a fi ocolita cu prudenta nefireasca si cu sovăire, tocmai când noi aveam nevoie de afirmare si de constructia staruitoare. Drama nationala începu a se evidentia. Rând pe rând cazura Moscopole, Bucovina si Basarabia iar brâncovenismul, desi nu se uitase, se elimina dintre principiile active iar daca va fi fost posibil un alt voievod, el ar fi sfârsit, ca si ultimul Cezar carpatin, martirizat si cu mormântul aproximativ.


Prof. Dr. Artur Silvestri

www.agero-stuttgart.de