Stefan cel Mare - Domn al Moldovei si Tării Romanesti de Leon Simanschi publicat la 24.10.2006
     Ar putea să pară dacă nu gratuit, cel putin hazardat titlul pe care l-am atribuit acestor rânduri. Izvoarele istorice îl atestă însă, iar faptele cu semnificatie directă sau cu implicatii de aceeasi natură îl sustin. Să începem cu primele.
     Relatând despre bătălia de la Râmnic, din 8 iulie 1481, cu Tepelus si ridicarea lui Vlad Călugarul pe tronul Tării Românesti, autorul asa-numitului Letopiset de la Bistrita consemna peste câtiva ani, probabil în 1486-1487, că noul înscăunat "mai apoi s-au făcut vinovat de viclenie fată de domn, caci a dat ajutor turcilor [...] si a călcat pe urma celorlalti domni muntenesti si nu s-a lepădat de turci". Desigur, s-ar putea considera că textul prezintă o lacună, trebuind a fi citit "fată de domnul "Stefan voievod"". Dar, chiar si în acest caz, "viclenia" lui Vlad Călugarul suscită o îndreptătită nedumerire. În ce constă ea, de vreme ce nu era primul care proceda astfel? În 1476, Basarab Laiotă îl însoteste si el pe sultan cu armata Tării Românesti, dar despre acest fapt letopisetul nu pomeneste nimic. Ce a vrut deci să exprime analistul prin cele de mai sus? Un raport de inferioritate a domnului muntean fată de Stefan cel Mare? Posibil.

     Printre izvoarele epocii stefaniene, datând din aceiasi ani, se numără si Cronica moldo-germană. Ea reprezintă o traducere, mai întâi în latină, a primei părti din Cronica lui Stefan cel Mare, ce se încheia în anul 1486, continuată cu o relatare a autorului despre evenimentele din perioada 1488-1499. Iată cum si-a intitulat acesta textul: Cronica breviter scripta Stephani, Dei gracia, voyvoda Terrarum Moldaviensium necnon Valachyensium. Asadar, Stefan era considerat, cel putin de autorul traducerii, voievod al ambelor tări românesti extracarpatice. Iar informatia este cu atât mai revelatoare, cu cât ea apartine unui străin, cu o sensibilitate sporită fată de opiniile politice vehiculate în mediul aulic al Sucevei. Nu este exclus, totusi, ca ea să provină chiar din arhetipul slavon, redactiile ulterioare renuntând la mentionarea, devenită caducă, a Tării Românesti în titlu. Posibilitatea interpretativă, pe care cea dintâi sursă o sugera, devine aproape certă, invitând la continuarea investigatiei. Să fi exprimat oare Stefan cel Mare pretentii de suzeranitate asupra domnilor Tării Românesti pe care i-a înscăunat sau sustinut: Laiotă Basarab, Vlad Tepes (a treia domnie), Tepelus, Mircea - "fiul Caltunei" si Vlad Călugărul? Si dacă da, cum se explică atestarea lor aproximativ în anii 1486-1487? Încheierea păcii cu turcii si revenirea Moldovei în acelasi regim de dependentă fată de Poarta otomană, ca si Tara Românească, să le fi pus capăt? Întrebări, întrebări, întrăbari.

     Si totusi un răspuns există, iar el ne este oferit de două cronici târzii, din secolele XVII-XVIII, dar înregistrând - probabil prin intermediul vechiului letopiset muntean, initiat în vremea lui Radu de la Afumati (1524-1528) - efectul pe care repetatele interventii moldovenesti în Tara Românească l-au produs în mentalul societatii politice de aici. Autorul Letopisetului cantacuzinesc consemnează, astfel, în paragraful consacrat domniei lui Tepelus: "si au avut razboiu la Râmnicul Sărat cu bătrânul Stefan vodă den Tara Moldovei [...] si au fost izbânda lui Stefan Vodă. Si au săzut aicea în tară de au domnit ani 16 "! Un enunt fără echivoc. Si nici nu este o greseală de copist sau o interpolatie. Johann Filstich, istoriograful sas din prima jumătate a secolului XVIII, atât de informat asupra realitătilor din lumea românească si traducător, în limba germană, a Letopisetului, reda amplificat acelasi fapt: "Stefan, domnul Moldovei, biruind pe Vladislav Tepelus si aducând Tara Românească sub ascultarea sa, ajunse să se facă stăpân si asupra acestui voievodat. Si cu toate că îl cârmui vreme de 17 ani, nu lăsă nimic vrednic de însemnare". Diferenta de ani nu poate împieta asupra relatării propriu-zise, chirilicul 6 putând fi citit 7. Nu este însă exclus ca J. Filstich să fi utilizat o altă copie a Letopisetului, întrucât aducerea "sub ascultare" lipseste din textul acestuia. Or, tocmai această acceptiune a raporturilor dintre cele două domnii o reclamau si izvoarele de epocă.
     Relatarea contine, totodată, si o posibilă explicatie a momentului când pretentiile lui Stefan cel Mare au devenit notorii. Desigur, nu poate fi vorba de o durată de 16 ani a exprimării lor exprese, chiar dacă domnul Moldovei se va fi gândit la o asemenea eventualitate încă de la primele sale esecuri în încercarea de a-si uni eforturile cu cele ale domnului Tării Românesti împotriva turcilor. Nu poate fi vorba, pentru că si celelalte domnii basarabesti au durate aberante: Vlad Tepes - 15 ani, Vladislav batrânul - 18, Radu cel Frumos - 15, Laiotă Basarab - 17 etc. Indiferent de adevărul istoric, este evident că zecii trebuie exclusi din această cronologie pentru a ajunge la niste cifre cât de cât operante. Procedând însă în acest mod si cu domnia lui Stefan, rezultă o durată frapantă: 6 ani, adică exact atât cât cuprinde intervalul dintre bătălia de la Râmnic (1481), în legătură cu care se specifică viclenia de mai târziu a lui Vlad Călugărul, si încheierea păcii moldo-otomane (1486), dupa care s-au produs ambele consemnari ale situatiei specifice în care s-a aflat domnia de la Târgoviste fată de cea de la Suceava.

     Si totusi, de ce 1481? Mai ales că Stefan se hotărâse, chiar cu un an înainte, să încheie pacea cu Mehmet al II-lea - pace pe care numai moartea acestuia a făcut să nu fie sanctionată definitiv de ambele părti. S-a întâmplat, desigur, ceva în derularea faptelor - ceva deosebit de important - care să-l determine pe marele domn să reia lupta cu otomanii, desi, în urma pacii turco-venetiene (1479) si a tratativelor de pace pe care le purta Matei Corvin cu Poarta, Stefan ramase singur să înfrunte Semiluna. Si, dacă moartea lui Mehmet i-a oferit prilejul abrogării tratatului, credem că nasterea, tocmai acum, a unui nou copil, dar de data aceasta din căsătoria sa cu Maria, fiica lui Radu cel Frumos, a putut să-l determine la o reconsiderare a atitudinii sale fată de domnia Tării Românesti. Însusi numele dublu cu care acesta a fost botezat: Bogdan-Vlad - primul, antroponim dinastic moldovenesc, iar cel de-al doilea, muntenesc - este sugestiv în acest sens. Ca urmare, renuntând la sustinerea lui Mircea, "fiul Căltunei", neagreat dincolo de Milcov, si preferându-l pe Vlad Călugărul, domnul Moldovei va prelua din nou initiativa în confruntarea sa cu turcii. Va învinge oastea munteano-otomană la Râmnic, întronându-l pe noul pretendent în regimul specific feudal, al relatiei suzeran-vasal, chiar dacă acesta nu se va fi concretizat în formele clasice, occidentale. Oricum, el devenea domnul din Tara Românească, asa cum pe Mircea îl numise, într-o scrisoare adresată boierilor brăileni, buzoieni si râmniceni, în limbajul diplomatic al epocii, "fiul - si nu "fratele" - domniei mele".
Conturându-se, asadar, ca un adevăr indubitabil, instituirea obedientei domnului muntean fată de Stefan cel Mare nu poate fi considerată ca reprezentând, totusi, în opera politică a acestuia, o manifestare insolită. Dimpotrivă! Ea a fost precedată de numeroase întreprinderi ale domnului Moldovei care îi anuntau eventuala lui optiune. Este de notat, în acest sens, atentia pe care a acordat-o statutului international al tronului moldav, refăcându-i mai întâi prestigiul, mult diminuat în domniile premergătoare, iar apoi încercând permanent să-l amplifice. Repetatele amânări ale depunerii omagiului de credintă fată de regele polon, Cazimir al IV-lea, au, neîndoielnic, si o motivatie de această natură.

     Ctitorirea mănăstirii Putna si sfintirea acesteia în prezenta a 60 de membri ai clerului din tară, dar, desigur, si din străinătate, ca o lavră a întregii ortodoxii est-sud-est europene, acuză aceeasi semnificatie. Si tot un scop asemănător trădează primele sale două căsătorii, cu Evdochia de Kiev si cu Maria de Mangop, arătându-l chiar pe domnul Moldovei ca un candidat la mostenirea bizantină. La începutul celui de-al optulea deceniu al secolului, Stefan cel Mare se înfătisa astfel ca unul dintre cei mai ilustri principi din zonă, ecoul faptelor sale începând să penetreze Carpatii si să se audă până în Italia. Mai mult însă, apreciindu-i opera de guvernământ si ascensiunea politică în raporturile interstatale, brasovenii si secuii nu vor pregeta să i se alăture, cei din urmă acceptând, în 1472, să-i depună chiar omagiu de credintă si să-i promită, ca ajutor militar, un om din zece, asa cum se va întâmpla în 1475, la Vaslui. Restaurator al hotarelor tării, reusind să se impună în fata voluntarismului marii boierimi si să-si formeze un sfat de colaboratori credinciosi, dobândind încrederea si pretuirea celor multi si dovedindu-se un invincibil apărător al mostenirii străbune, eliberat, în urma decapitării lui Petru Aron, de grija pierderii tronului si luând în căsătorie pe una dintre urmasele dinastiilor bizantine ale Comnenilor si Paleologilor - Stefan cel Mare putea, într-adevar, acum, să scruteze cu altă cutezantă viitorul si să aspire la mai mult.
     Sosise oare momentul când să încerce a obtine un nou statut al domniei Moldovei, egalizându-l cu cel al regalitătilor învecinate? Se pare că acesta i-a fost gândul, de vreme ce câteva izvoare de epocă îi atribuie calitatea de "tar": Evangheliarul de la Humor, la 1473, si cronica internă, ce tocmai începuse să se scrie, la 1471 si 1475 - cronica purtând atunci titlul nu mai putin sugestiv de "Tării Moldovei"; pentru că în această calitate el se va fi văzut îndreptătit nu numai să rupă relatiile cu Poarta si să declanseze războiul anti-otoman, dar să si apară în fata boierimii muntene si a pretendentului Laiotă Basarab, pe care îl va invita la curtea Sucevei, într-o ipostază de superioritate.
     Nu i-a fost dat însă să-si realizeze intentiile. Rând pe rând, domnii munteni au trădat, iar atunci când a părut că unitatea de actiune a celor două tări va fi asigurată, prin înscăunarea lui Vlad Tepes, căci "a voit poporul ca amândoi voievozi să-si jure între ei dragoste si aliantă", trădarea boierilor si interventia turcească au zădarnicit si această sperantă. Cel care era constient că Tara Românească nu reprezenta decât o "l'altra Valachia" nu a încetat totusi să-si slefuiască opera. Iar când un nou moment a apărut, el a încercat, fireste, să-l fructifice - asa cum am arătat - dar într-o formă superioară, asumându-si calitatea de suzeran. Era încă o dată îndreptătit, el, urmasul lui "Roman si Vlah", eroii eponimi ai neamului, plecati din peninsula italică pentru a-si păstra credinta, asa cum narează Cronica moldo-rusă, care se elabora tocmai atunci la curtea domnească.

     Urma să devină cuscru al cneazului moscovit, Ivan al III-lea, prin căsătoria fiicei sale, Elena, cu Ivan cel Tânar, iar la curtea Kremlinului noua cneaghină, Sofia Paleolog, punea mare pret pe obârsie.
     Cu atât mai mult deci originea romană, păstrată încă de memoria istorică, se cuvenea a fi afirmată si adusă la cunostinta lumii politice rusesti. Dar, în acelasi timp, elaborarea acestei opere - o adevarată Gesta Romanorum - dovedeste si gradul de constientizare a propriei puteri si a propriului rol detinut în raporturile internationale la care ajunsese Stefan cel Mare, noua sa atitudine fată de domnia munteana apărând astfel ca absolut normală.
Desfăsurările politice ulterioare nu au fost favorabile, nici de această dată, dezvoltării noului demers stefanian. Într-o vreme când în Europa occidentală unificarea statală se apropia de sfârsit, iar în cea răsăriteană Ivan al III-lea punea bazele viitorului imperiu rus, considerându-l ca cea de "a treia Romă", la poalele Carpatilor crescânda presiune otomana si necontenitele defectiuni interne au anulat orice sanse de succes ale procesului. Idealul unificarii nu va dispărea totusi. El va fi preluat de Petru Rares, care întrezarea posibilitatea confederării Moldovei, Tării Românesti si Ardealului, cu o "dietă" comună, si înfăptuit, este adevărat, efemer, de Mihai Viteazul, la 1600. Paternitatea i-a apartinut însă Marelui Stefan, a cărui personalitate olimpiană a conferit tuturor manifestărilor creatoare ale societătii moldovenesti de atunci atributul perenitătii.

WWW.stefancelmare.ro