Decebal sau Dacia Eterna - Partea V de Grigore Copil publicat la 07.04.2008
     - De ce mi-a apărut, oare, această imagine din tainele spiritului meu? - se întreba sotia inginerului. De ce oare din lumina neorbitoare si totusi lumină, o constructie ce mă invită parcă să mă apropii si sa intru în ocolul ei, ca la mine, în casa parintilor mei, pe când eram copil. Castelul meu natal, îi trecu prin minte sotiei inginerului, Lumina blânda. Iar eu urc pe munte, spre castelul meu. Si lumina o simt dinlăuntrul meu, cum ma pătrunde. Oftat după oftat plecară din mine durerile de mai demult si mai recente, în locul lor instalându-se castelul, iar eu intrând în el. În sinea mea castel, iar eu intrând în el. Spre vârf de munte, pas cu pas. Din când în când câte o oprire pentru a ma pătrunde de desfatare. Castelul meu de lumină vie, inteligenta, fericita ca îmi este mie însămi casa. Ea, lumina castelului meu, nici nu are altă ratiune de a fi, fată de mine, decât de a-mi fi mie însămi castel. Iar lumina o prabusii, cu mine, în adâncimile întunecimilor, în aceasta istorie a omenirii, în care ma tot zbat si visul cel mare, de aur, al omenirii, tot nu îl întâlnesc. El era acoperit de stânci, nămeti, aluviuni de tot felul, de incredibil de multe straturi arheologice. Am uitat de ea, ocupându-mă cu sârg de istorie, ca sa stiu totul, sa cunosc binele si răul, frumosul si urâtul. Si uitându-mi, pierzându-mi lumina, prin cele hătisuri ale istoriei, care s-au facut din ce în ce mai multe, păduri si codri care crescusera în mine, instalându-se în locul a ceea ce am pierdut, mi se pare, totul, ca făcând parte din viata mea. De fapt din viata de acum, nu din cea de atunci. Si pierzându-mi memoria luminii...
     Scriitorul, la masa de lucru, acum fără prezenta lui Decebal, nici a inginerului si sotiei acestuia, era într-adevăr uluit si îngrijorat sa nu piarda o imagine ce părea ca îsi împlineste contururile, fără grabă, legând vremurile într-o constructie unică, pe platourile unde cerul se odihneste pe pământ. Ca o părere fugară, îi păru si lui ca văzuse în sinea sa si în acelasi timp si înafară, pe platoul unui deal cu vârful despădurit, platoul de lumină din sufletul sotiei inginerului. Scriitorul a avut o vizualizare de sus, din seninul cerului.

     - O, Doamne Dumnezeule, nu se poate! Cum ai îngăduit sa fie nimicite cele mai temeinice asezări urbane din zonele colinaro-montane, asa ceva nemaiexistând cât se întinde pământul, între Japonia si Anglia! Singura civilizatie urbană colinaro-montană. Doamne, văd tot, tot, tot. Centrul asezării urbane se întinde pe zeci de kilometri, de sus, de pe plaiuri, până jos, cu tuburi de ceramică. Si azi, după două mii, două mii cinci sute de ani, apa vine tot pe vechile conducte. Se sapă, de la izvor, câtiva metri si se dă de conductă. În munti, ce pâna mai ieri păreau lipsiti de interes pentru arheologi. Sus, nici urmă de piscuri.
Au devenit platouri. Picioare de plai pentru tălpile lui Dumnezeu, când trece de pe o înăltime pe alta si apoi mai departe, în nevăzutele lui resorturi de proiectant si constructor al universului, al celor văzute si nevăzute. Doamne, lasă pe veci în sinea mea, limpede ca lumina zilei, tot ce mi-ai arătat acum. Nu stim ce avem la noi în tară! Ce am avut! Si ce e posibil sa avem! Nu ne vedem viitorul, fără sa ne stim trecutul, indiferent cât de măret si de adânc prăbusit este. Pe dinlăuntrul sufletului nostru el poate fi restaurat. Iar de aici, pâna a-l desena si reface, ici-colo, piatră cu piatră, e vorba doar de timp.

     În cer sunt mărturiile a toate câte au fost si a celor viitoare. Acolo, în cer, sunt făcătorii cerului si ai pământului. Proiectantii si executantii. În spirit. Dar aici, pe pământ, cine mai stie ce a fost, cine mai stie din ceea ce văd eu? Si ce daca văd eu? Omul atinge cu piciorul, pipăie cu mâna si mângâie cu privirea sa trupească. Iar eu acum sunt cu văzul meu netrupesc, din trupul meu trupesc. Că sunt dotat cu de toate.
     Stau cu plăcere de vorbă cu cei din cer, asa cum stau clapele pianului cu melodia. Se lasă prădată si adusă pe scenă. Se lasă rostită. Se lasă trăită. Minunea priveste din ochii si din inima omului. Înfloreste în mintea si inima omului ca floarea în glastră. Si omul uita de tendoane, coaste, pârghii, rotule, brate, antebrate, bucurându-se de rodul iubirii sale, de floarea de lumină încoltită si iluminată. Fericirea. Trupul este sălasul fericirii. Asa cum ochii sunt sălasul privirii. Cum o casă este salasul lumii. Cum bolta cerească este sălasul soarelui. Nu ne mai lipseste nimic. Din inimă sunt alungate toate necazurile. Rănile se vindecă. Organismul trupesc se purifică de toate suferintele, de toate abuzurile. Si de păcate. Plăcerile lui sunt, acum, mărunte. întoarse la rosturile lor si atât. Fericirea a dat rod pe ogorul sufletesc.
     Lanul e bogat si dă în pârg, într-o nesfârsită vară a fericirii. Cum de fericirea nu are sfârsit?! Cum de poate fi permanenta?! Cum de s-a întors ea din nou pe pământ?! Cum de a rodit din câteva bobite de zori uitate sub aluviunile fiecărei fiinte umane?! Bobite de zori sunt sisturi de cărbune. Scântei, câteva, sub munti. O boabă de rouă pentru oglindirea boltilor înstelate. O boabă târâtă în subteranele întunecoase si neumblate. si iat-o, în plaiul sufletesc, înluminată, rod bogat, candelabre, mătase de lumină lină, inteligentă, iubire în trupul ei cald de lumină.
Si omul se unge cu lumina si lumina se bucura de om si omul este lumina si omul este cu adevărat fericit. Lumina este el însusi, eliberat de păienjeni si întuneric. Spălat. Proaspăt. Dintr-o maghernită tencuită si văruită, a devenit vază pentru lumină.
Si lumina este chiar bucuria omului, este chiar sentimentul lui de iubire, este chiar el însusi glasul constiintei. Constiinta că eu, omul, sunt lumina vie în vita de vie. Că vita de vie este chiar lumina. Că omul nu este om fără glasul constiintei. Iar vocea constiintei ar trebui sa fie cea mai limpede voce. Doar este chiar vocea fiecărui om. Ba mai mult, este chiar el, omul, liber, fericit, în paradisul adevăratei sale divinităti.
     Liber, fără munti si nori de întuneric în calea privirii sale. Acolo de unde el vede si stie cine este, de când este, de unde este, cine l-a facut. Doar e limpede ca este rostuit de o inteligentă care a avut grijă sa fie o planetă cu apă, cu atmosfera, cu o centură de protectie a atmosferei, cu verdeata, cu fiinte simple, la pornire, apoi cu pesti si animale, cu toate vietuitoarele si abia la sfârsit l-a făcut pe om. De ce la sfârsit? Cu fiecare rând sau rânduri de fiinte, verifica totul. Iată ca animalul are spirit de orientare, are simtăminte puternice. Are un corp care functioneaza bine. Toate le verifica Domnul Făptuitor, încât omul a apărut pe lume când toate îi fuseseră bine verificate si pe îndelete. Ce-i lipsea omului fată de celelalte fiinte?! Sufletul. Inteligenta, ratiunea ca formă definitorie, distinctă, a personalitătii sale. Si Domnul a implantat în plus, în om, în chiar întregul alcătuirii sale, ratiunea, dându-i o planetă cu absolut toate cele trebuincioase si un rost pe măsura sa.
     Rostul l-a uitat de tot. Fericirea a ramas în el cam asa cum sunt zorii din totalul unei zile, iar ratiunea s-a retras ca o flacără ce se reduce spre stingere, pierzând privelistile si legăturile, la modul constient, cu cerul spiritual, cu partea nevăzută a tot ce exista si se vede. Partea nevăzută a tot ceea ce exista si se vede. Partea nevăzuta, dar în care puterea spiritului vede, asa cum vede si ochiul nostru trupesc. Ba mai mult, spiritul penentrând obstacolele materiale, fiind si în ele si în afara lor, oriunde, liber si clarvăzător si lucrător. Fericit. Vocea constiintei era ca o boaba de roua în care se vede cerul si se comunica din chiar aceasta boaba. Stiam cine sunt. Mai stiam noi oamenii cine suntem, când suntem în economia de timp a celor văzute si nevăzute si unde suntem în universul văzut în nemărginirea lui mărginită? Numărăm stelele si nebuloasele, de la noi de jur împrejur, dar asta nu înseamnă ca stim unde suntem dincolo de distantele până unde am detectat cele vazute.
     Glasul constiintei, lumina limpede, melodia care se exprima ea însasi, pe planul mental al omului, fără vioară, fără pian, sau care misca ea însasi corzile vocale spre a fi grăită. Melodie nepenetrată de aluviunile antimelodice.
     Si totusi între ea, între glasul constiintei, între eu însumi si eu vietuitorul, s-a interpus ceva, încât nu ma mai aud decât firav, fugar, pe mine însumi, în sinea constiintei mele actuale, iar de rostit ma rostesc si mai putin, mai rar. Dimpotrivă practic, sustin si gândesc cele ce se opun vocii constiintei.
     Construiesc, voluntar, cu mare chin, o lume, nu dupa pecetea vie a Creatorului lăsată în mine, ci dupa alt chip, umbritor si întrerupător al legăturilor cu mine însumi. M-a răpit, a pătruns la comenzile intime, le-a decuplat de la vocea constiintei, dar nu în totalitate. De asa ceva nu este în stare, desi ar dori. Dar sa nu ne amăgim, decuplarile sunt atât de multe, încât noi, oamenii, călătorim cu întunecimile nestiintei, cu cele tangibile, fizice, trupesti, materiale, restrângându-ne în mare măsură existenta, întemnintându-ne eul nostru luminos. Decodăm partea neinteligentă, decodaă alcătuirea materiei si înzestrarea tehnica a omului, în mod voluntar trăim cu spatele la lumea eului, unde aceste decodări sunt limpezi. Dar răpitorului nostru îi convine această pozitie cu spatele la fericire. Altfel, ne-ar pierde. Ne-am elibera, recunoscându-ne pe noi însine, eul nostru si dramatica situatie din captivitatea în care am căzut si în care suntem dirijati, părându-ni-se, unora, ca aceasta este conditia speciei umane.
     Ni s-a ascuns lumina. Dar nu într-atât încât, din adâncurile dosirii ei, sa n-o auzim. Dar dorinta de a face, conform adevăratei noastre personalităti, ne-a fost paralizată. Suntem prizonieri de atât de multă vreme, încât prin lantul generatiilor, am uitat de căderea în prizonierat. Si viata noastră ni se pare normală. Si cum ne-a fost sufletul, chircit de viata în care am căzut, de sclavi, asa ne sunt si performantele. Abrutizati, am descoperit energiile brutale, cărbunele, praful de puscă, arma nucleara si iata, pas cu pas, am construit o civilizatie cu care am intrat în fundătură. Nuclear sau cu alte arme ne nimicim, solul l-am îmbolnăvit, aerul si apele le deteriorăm, alimentele, tratate chimic, le-am denaturat.
     Si ce am câstigat? Prelungirea vietii nu am reusit-o, cu nimic mai mult decât fără interventia tehnicii noastre medicale. Îmbătrânirea trupului omenesc si moartea lui nu pot fi oprite. Si nu avem vederea existentei noastre dincolo de existenta vietii în trup- Maimutărim interventii medicale sofisticate. Nu neg binefacerile stiintei medicale si ale stiintei în general, dar efectele negative ale acestei civilizatii, mărturisesc adevărul că este o civilizatie fortată, unidirectională, nefirească.
     Cum ne-a fost sufletul, asa ne-a mers si mintea. Am ignorat energiile eterne, nepoluante, energii nelimitate, în schimb, am poluat întregul pământ. Pământul ca suprafată geografică si pământul ca înteles de trup omenesc. Bravo, specie umană!
     Aceasta era calea stiintei? Nu cumva omul nu mai era el însusi, ci ca un fel de marionetă de la teatrul de păpusi, dirijat de stăpânul de sclavi, pentru ca omul să-i facă o civilizatie conformă scopurilor sale ascunse, nemărturisite sclavilor, care se cred liberi si demni? Cât a reusit acel stăpân si cât nu, este o altă problemă. Ce trebuie sa facem pentru a avea si a sti cine suntem si a ne bucura, si a scăpa de zbuciumul mileniilor de războaie, în acceptiunea proprie, sângeroase si de razboaiele psihologice, de biciuiri pe sistemul nervos al omenirii, de relatii interumane anormale? Accesul pe drumul întoarcerii spre adevăratul eu este păzit de stăpânul întunecimilor, încât nu mai vedem nici drumul, nici pe acest stăpân, desi constiinta ne sopteste mereu despre prezenta lui. O auzim, dar convietuim mai departe în întunecimile stăpânului, deprinsi din tată în fiu, în lantul generatiilor. Si se fac multe împotriva luminării drumului negăsirii de sine.
     Prin artele plastice, prin muzică, prin film, prin artă în general, prin institutiile statului si prin cele particulare. Nu vi se pare că, abil, pas cu pas, avansează acele elemente ale civilizatiei noastre care vin în conflict cu vocea lui Hristos? Că bătălia se dă între civilizatia divină si civilizatia celui ce o ascunde pe aceasta, prin capturarea noastră, actionând pentru un alt tip de societate? Ca performantele stiintifice sunt notabile, este adevărat, dar sunt reduse la instrumentatie si medicamente, eliminându-se lumina inteligenta, sursa performantelor stiintifice. Si totusi, cerul ne lasă sa descoperim din stiinta Făcătorului cerului si pământului, din stiinta Făcătorului vietii pe pământ. Dar parca am fi niste hoti, care o sustragem de la cineva, de la adevăratul autor, pe care altcineva nu doreste să-l cunoastem, încercând să i se substituie. Pământul este planeta unei teribile confruntări între două mari spirite, divin si antidivin, război dus în interiorul spiritului speciei umane, sub forma convingerilor si trăirilor sufletesti si se manifestă pe plan social prin comportamentul oamenilor, prin relatiile interumane, prin religiozitatea sau nereligiozitatea persoanei. Prin institutii. Miza pentru antidivin este stăpânirea plantei si a bunei înzestrări, a omului, în stare de performante, pe care el însusi, omul, nici măcar nu si le bănuieste.

     Scriitorul, obosit, îsi lăsă fruntea peste dosul palmelor, pe masa de scris. Sus pe cer, candelabre de stele. Adormi. Spiritul îsi scoase din circuit calculatorul rational de manifestare a fiintei umane. Îsi întoarse energiile spre cealaltă parte a planetei, unde oamenii erau în plină activitate. Când într-o parte a pământului e noapte, spiritul lucreaza prin cei unde este zi. Sau lucreaza si ziua, când omul doarme, pentru cel care nu doarme. Fără deplasare din loc, asa cum cerul înstelat ajunge într-o boaba de roua. Asa cum o boaba de roua cuprinde cerul înstelat. Dintr-o dată.
     Scriitorul se trezi si auzi în sinea sa o cântare.
- Cântă cineva în sinea mea. Un cântec de demult. Îmi pare bine că m-am oprit să-l ascult. Adie aripa lui peste suflet, vindecându-mi nelinistile. Îmi pare a fi vocea mamei mele. Vrea sa îmi spuna ceva din timpul celălalt. În care trăieste din ziua plecării ei din lumea aceasta. A murit cu multi ani în urmă. Vrea sa îmi spună ceva dar eu nu îi aud cuvintele. Doar melodia cântării ei.
     Ba mă auzi, mă auzi, îmi spune ea încrezătoare. Si unchiul tău, Vasilică, fratele meu, e cu mine. Si el te aude, nu numai eu. Si noi vă auzim pe voi si încă foarte bine. Mergi pe drumul pe care esti si vei întelege că auzi foarte bine tot ce îti zicem. Asteptăm să faci mult bine pe pământ. Nu-ti irosi timpul degeaba, în nefericire. Stim necazurile prin care treci. Dar fă binele pe care îl poti face si nu suferi de răul pe care ti l-au pricinuit unii oameni. Nici de piatra vietii tale, pe care o duci cu mare greu. Si ea se va acomoda la sublim. Scrie, fii cu noi si melodia pe care o auzi îti este tie răsplată si bucurie. Ai grijă ca nu cumva să te răstorni, tot suferind de rănile neîmplinirilor din imediata si intima apropiere. Lasă de la tine si scrie de la noi. Se rezolvă si intrarea în pace a copiilor pe făgasul lor. Ai grijă de tine, de inima ta. E bine, mergi bine. Vâna nu e din vreo alertă trupească, ci din dreapta judecată. Si acum întinde-te pe pat si dormi cu adevărat, cu melodia noastră înlăuntrul tău. Îti vom cânta ca unui fiu iubit, cântectul nemuririi noastre.

     Scriitorul îsi asternu patul si se culcă în pace. A doua zi se trezi în bună stare. Inima-i era mai voinică si el mai bine dispus. Îsi aminti de melodie si îsi dădu seama că este în sinea sa, vie, ca o simfonie vocală într-un final al măretiei spirituale. Scriitorul se închină, rugându-L pe Dumnezeu să o ierte pe Crucita, mama sa, de orice greseală ar fi făcut si porni la lucru după îndemnul acelei melodii, din care transpăreau bunătatea si comuniunea unor spirite din lumea celălaltă. Starea de aici si starea cealaltă. Nu este important sa stim ce vrem sa stim si despre cealaltă stare a vietii, ci sa fim lucrători în viata aceasta.
     Ajuns-am sa fiu pe pământ ca o floare înaltată în glastră - îsi zise scriitorul. Până acum floarea era în semintele de zori din mine, iar eu umblam prin lume ca un ghiveci fără rod, consumator de apă. Nu-mi vine sa cred. Văd în sufletul oamenilor, citind în el ca într-o carte. Văd uneori, de-a dreptul si sunt uimit ca se lasă citit. Asa, instantaneu. Doar nu cumva spiritul din oameni are si oarecari posibilităti de manifestare independentă fată de dorinta, de vointa, de ratiunea oamenilor! De parcă cineva din mine, eu, începusem instantaneu lectura sufletului celuilalt om. S-au magnetizat, s-au întâlnit sufletele si unul s-a lasat văzut interior si celălalt a primit informatia! Si mai văd, cu certitudine, pe fata oamenilor, ca într-o carte deschisă, faptele lor trecute. Dau înafară din prea plin. Unele, de rusine. Se văd. Altele, de laudă. Si acestea se văd.

     Iată această femeie! A alergat după bărbati. A fost o vreme când voia sa vada cu câti bărbati se poate întâlni într-o zi. Acum are o fată ca o ciupercă de întuneric. Bugetă. Tumefiată. A dat înafară din ghiveci floarea neagră a păcatelor. Nu numai cele făcute asupra sa, ci si cele prin care a îndurerat oamenii cu gura sa de cată înzestrata cu o ratiune robustă, pusă în slujba atacului social, în slujba jignirii, terorizării si hulirii semenilor. Muma-Pădurii. Muma-Pădurii printre noi. E ca o oglindă din care nu se mai poate îndeparta, oglinda fiind chiar fata ei, în care i se vede propria viată. Dar el, prietenul nostru, ros de carii, ca o rădăcină răsucită de boabele negre ale orgoliului de necamuflat, cu tot efortul făcut de a-i da un acoperământ de zahăr si convietuire?.
     Oamenii care pe dinlăuntru erau foarte neoameni, dar care apăsau tocmai pe pedala omeniei. Cum si-au pierdut locul, mai mult, mai mult sau mai putin central, în mijlocul colegilor de muncă, au fost expulzati de pe orbita colegilor, de propria lor goliciune, de lipsa magnetului omeniei veritabile, de lipsa căldurii sufletesti. Unii sau unele s-au salvat lăsând să înmugurească în ei iubirea fată de copii si nepoti si această iubire i-a salvat de la explozia neagră, lăuntrică.
     Îi văd de la distantă în cartierul lor, văd în casa sufletului lor. Cine mi-a dat aceasta vedere? Vedere, nu închipuire. Si de ce mi-a dat-o? Si când mi-o va lua? Probabil mi-o va lua. Adică eu o voi pierde. Pentru că nu fac ordine si curătenie în casa sufletului meu, ca semintele de zori sa se miste, sa se înmulteasca, sa umple casa sufletului meu de sărbatoare. Sa răsară lumina pe fata mea. Lumina în suflet, lumina în ratiune, lumina în dorinte, lumina în vointa. Invadat de fericire. Din fericirea care doarme în mine, în semintele de zori. Doarme din tată-n fiu. Iar când se miscă ceva în seminte, lumina palpita prin întunecimile din mine, ca un semnal de lumină vie, inteligentă. Vie si inteligenta. În cele mai de taina si sigure locuri din alcătuirea fiintei mele omenesti. Acolo, în interiorul meu, trebuie să ajung și să mă citesc pe mine. Acolo e cartea mea de identitate. Acolo stiu cine sunt. Cum pătrund în semintele din zori, o lumină mare ma cuprinde si văd miracolul existentei cerului si pamântului, cum l-am mai vazut cândva. Ca totul mi-e familiar. Doamne, chiar atât de grav e ceea ce am făcut de m-am pierdut si din mine, în mine, au mai ramas semintele din zori, din cele dintâi, ca pecete a iubirii si prezentei Tale din mine, eu si cu Tine una fiind, cum tatăl si mama una sunt în pruncii lor? Luminile lumii.
     Mi-e sete de Lumina Lină, vie, inteligentă, blândă, a toate stiutoare, nemuritoare. Însământată în mine, trăieste sub ruine, fiind liber sa îndepărtez ruiunele si sa ma reîntâlnesc pe mine însumi în proiectul si mintea Ta, Făcătorule, în căldura si lumina care au născut proiectul. Ca avem acces spre Tine. Sa comunic. Sa Te cunosc. Sa Te desfăt cu fericirea mea, Tu inundându-ma cu simfonia de fericiri. Sa îndepărtez ruinele din mine, ale nesăbuintei mele din tată-n fiu și să fiu candelă pentru lumină și lumina să mă penetreze și să fie virtu~ile ei în toti atomii, neuronii si subneuronii, în toata alcătuirea mea si trupul sa simta stăpânul si durerile sa îi dispara, iar rănile sa nu mai fie, toamna biologica sa se duca si fiinta tânără sa se întoarcă. Nu numai prin nastere de prunci, ci si muntii albiti de zăpezi sa întinereasca. Si oare e atât de importanta haina trupului, degetele acestea si fruntea mea, fata de degetele si fruntea sotiei, ale fratelui si ale surorii, ale cunoscutilor si necunoscutilor mei!.
     Oare ele sunt mai importante decât eu, candela din mine însumi! De ce atunci sunt chiar asa de legat, pâna la disperare, de degetele acestea de fruntea aceasta, înfricoându-ma de moarte, de pierderea degetelor, de pierderea fruntii! Oare, eu sunt aceste degete, aceasta frunte, acesti ochi, acesti obraji? Îl privesc pe cel din fata mea. Oare, el este degetele sale, fruntea, ochii, fata sa? Identitatea mea mi-o dau acestea? Ce au ele sa ma închin în fata lor? Un desen, la unul mai asa, la unul mai altfel, pe acelasi model al degetelor si al fetei omenesti. Nu cumva eu, complet, a toate stiutor, cu toata trusa existentei mele, sunt înauntru, în candela, în lumina ei palpitânda dupa frunte si în inima? Nu cumva ea îsi vede de lucru, proiectând si dirijând mereu reparatiile trupului meu? Nu cumva pe eul însumi îl sesizez câteodata, scăpărare de lumina, în lumina ochilor mei, si pe eul altui om, scăpărare de lumina, în lumina ochilor lui!.
     Nu cumva, îndepărtând ruinele din mine, ma voi întâlni cu eternul fără de moarte? Bine, atunci, trupul? Toti de pe pamânt avem un trup, dar spiritul trupurilor este nemuritor. Am uitat cum eram cândva nemuritori. Am uitat. Dar eu nu sunt femur, tendoane, muschiul inimii, creierul sunt alcatuite, de Făcătorul sa-mi fie candela pentru eul meu. Iar eul meu e sub ruinele mileniilor si mileniilor si mileniilor. Si mai iesind ici-colo la suprafata, s-au pus luminile pe lucru. Si din cauza ruinelor nu vedem, dar cei ce văd, nu mai întârzie cu întrebări, ci lucreaza întru salvare. Si ne învata pe cei ce ne manifestăm, ca mine, din ruine, ne învata cu răbdare sa ne redescoperim lumina candelei.
     Stiinta proiectului si realizarea lui. Refacem, întru creatie, calea creatiei. Pierdem timpul refacând ceea ce nu era necunoscut luminii din candela, dar ruinele sunt enorme si refacerea stiintei creatiei continua. Numai ca ruinele active, întunecimile, spera sa beneficieze de stiinta aceasta, fără spiritul viu din bobul de lumina de sub ruine. Vor sa răpească tehnologia divina a refacerii vietii pe pământ si a pământului, ca mediu pentru viată magnetism, apa-aer, vegetatie, centura din jurul pământului, de protectie a atmosferei.
     Si uite-asa, radioul, televiziunea, telefonul, întregul sistem de transmisiuni... Telefonul, de îndata, automat, comunica cu omul de pe fata cealalta a pamântului. Abia ai făcut numărul de telefon si la o fractiune de secunda celălalt poate ridica receptorul si comunicarea are loc. Si toate acestea, în perioada de copilarie a stiintei. Abia te-ai gândit la cineva si gândul este în centrala gândului acelui om. Si poate fi auzit. Si omul îti poate raspunde.
     Asa era cândva. Lumina din candele, lumina fiintă. Acum în fiintă sunt întunecimile, aglomerate, umbre grele. Altul nu vrea tendoanele, fruntea, fata, ochii. Dupa numarul acelora care îsi au bobita de lumina în adâncurile geologice ale ruinelor s-ar părea ca reuseste. Dupa cei mai putini, ostasii arheologi ai salvării, se crede dimpotriva. Si, în aceasta bătălie se desfăsoară istoria, cu surpăturile, tragediile si cronicile ei. Istoria. Care istorie? Cine se va lauda cândva! Glasurile ruinelor sau glasurile luminii din candela?.
     Razboiul continua pe toate segmentele câmpului de lupta, într-o teribila învălmăsala. Mânjiti de întunecimi si de păcate, târâti si obisnuiti cu ele si totusi bărbati si femei, ostasi vrednici întru adevăr si dreptate. Stim întotdeauna ce este adevărul, ce este dreptatea, ce e bine , ce e rău.
     - Stii, scriitorule, stii, se auzi Decebal din ruine. Stii ce înseamna sa stii, dar nu actionezi. Iar daca actionezi...
- Iar daca actionez o pot păti ca tine. Mai bine ti-ai luat viata.
- Decât sa mi-o ia romanii, asa cum stiau ei sa ti-o ia, amplificându-ti suferinta, prin fărâmă si fărâmă de timp, pâna la apogeul suferintei si umilintei biologice si abia dupa aceea, dezbrăcat de orice tărie, te dădeau mortii. Eu nu mi-am luat viata. Nu le-am dat-o lor. Am păstrat-o aici, întru aici, întru neam si pentru neam. Nu sunt un sinucigas. Sunt un dac. Si interzic oricărui dac sa se sinucida. Sinuciderea este un act criminal. Pe timp de pace. Pe timp de război crima defileaza, îsi răsfira faldurile peste lume. Ucigasii intrasera în tara. Nedemn as fi fost de a le fi dat sansa de a pune mâna pe tara. Ea este lumina din tine si din cei ce înca nu s-au născut, iar eu sunt acolo, în lumina de pe un picior de plai, pe-o gură de rai, de sub ruinele multor cetăti pe dinlăuntrul lor si lumina de sub tâmpla decizionala a celor mai tari decât stihiile, lumina decizionala a sanctuarelor, a sanctuarelor vii ale Daciei.
- Sunt si astfel de oameni.
- Sunt. Si tu, scriitorule, poti sa fii. Daca nu jinduiesti dupa tine, ci dupa noi toti. Daca nu jinduiesti dupa câteva zile, dupa câtiva ani, ci daca jinduiesti dupa eternitate. Atunci nu îti pasa de cum te judeca lumea. Te simti neputincios, marginalizat, fără bani si chiar fără cărti publicate? Nu ti-e de ajuns ca esti cu noi, cu noi toti? Ai vrea sa fii doar cu câtiva? Te roade viermele mândriei? Ai nevoie de osanale si aplauze? Nu. Foarte bine. De ajuns ne este sa fim cu toti, întru toti. Fii regele slujitor. Aici este Iisus Hristos. si azi, strivitul de toate păcatele lumii, dar, asa, smerit si uitat servitor, tot spală zoaiele din oameni. Un fel de om de serviciu la W. C. si lucreaza. Si de aici, ca si de dincolo, multi îl huiduiesc, multi râd în hohote de el, dar, de neclintit, sluga îsi vede de lucru ca sluga. Hai si tu, fii slugă. Hai si tu, fii sluga.
     De fapt noi, toti, avem datorii fata de neam. Trebuie sa ni le plătim ca servitori, ca lucrători la munca grea, pentru multi dezonoranta. Pentru mine nu exista munca dezonoranta. Nici pentru cerul întrupat. Si cerul actioneaza ca om si ca suflet de om. E un mare tâlc aici. Sufletul tău de dac are în el acest adânc tâlc. Lasa desarta demnitate si nu mai cere nimic, ci ofera tot. Atunci, eliberat, ti-ai câstigat adevarata libertate. Tu vezi cum fii neamului sunt capturati de fortele întunecimilor, de fortele potrivnice. Au mâna lunga, nevăzuta. Prin gândurile dacilor capturati. Sotiile îsi strivesc sotii prin nemarginita brutalitate, care le închircesc si minima dreaptă ratiune. Bărbatii îsi netezesc sub tălpile abuzului de fortă neagră, destine de sotii minunate. Când familia merge bine, aceasta cetate de rezistenta, de refugiu, de refacere, de forta, atunci sensul de evolutie a neamului îl simt toti si merg spre soarele nevăzut, spre limanul eternizării neamurilor.
     Cine are urechi de auzit, sa auda. Nu l-ai auzit pe cel om în vârsta, pompând, prin micul ecran, un mesaj spre băieti si fete si spre tinerele femei, sa răspundă poftelor nerationale, fără sa se cenzureze, când si cu cine. Fecioara sa nu mai fie fecioara si familia sa nu mai fie familie. A fost un atac de înmultire a ruinelor. Individul nu era dintre ai nostri. Viitură. Si uite asa devenim sclavi buni de lucru, chiar performanti din punct de vedere stiintific, dar prinsi în plasa instinctelor incintante, încât nu sesizăm penetrarea ocupantilor întru noi, pe dinlăuntru. Nu ne mai merge mintea. Refuzul gândirii. Războiul văzut s-a restrâns, iar cel nevăzut s-a dilatat. Dar existăm destui care nu am vrut nimic pentru câteva zile sau câtiva ani, unii doar pentru câteva ore. N-am vrut. Dar vrem altceva, cu arzătoare dorintă, drept pentru care trăim sub ruine, în pivnite umede si amărâte si tot lucrăm, un an, o viata, fiind tati, find mame, fiind fiice, fiind nepoti, fiind nepoate si strănepoti. Si stim ca suntem, în pruncii care vin pe lume, înlăuntrul lor, luminite, flăcari, foc ce arde pe potrivnici si-i mătură din casele sufletesti ale neamului dacic.
     Esti la un pas, scriitorule, de a simti pe mijloc serparul dacic, de a avea brâul încins, brâul staturii tale lăuntrice, cu brâul peste statura ta fizica. Ai îndrăzneala sa fii ceea ce esti, dac! Elibereaza-te. Si fi-vom toti eliberati întru tine. Si prin altii. Sa se faca lumina. Sa ne vedem. Sa ne stim. Sa ne iubim. Sa ne cucerim zidurile launtrice. Cele exterioare, din piatra, din material temeinic, supersofisticat, va fi ceva usor de înfăptuit.
     La prora fiintei tale omenesti sa fii tu! Câti stiu ca la volanul fiintei lor nu sunt ei? Nu îti mai jigni fratii întru neam. Nu-i mai judeca. Prosti?! Nu. Ratiuni defectate de forte externe, pe filiera interna-externa, de pacate, de întunecimi. Sunt captivi. Nu ei gândesc din ei, ci altii, din simturile lor. Observa situatia fratelui. Nu-l lovi si tu. Sufletul lui este firav, nehrănit de credinta si rugăciuni. Ratiunea sa este defecta. Rateaza când te astepti mai putin. Zidurile lui lăuntrice sunt prada invadatorilor, intereselor străine.
- Si atunci ce sa fac? tresări scriitorul. Ce sa fac?
- Sa scrii. Sa scrii proza, sa scrii versuri. Felii de lumina pentru însănătosirea sufletului dacic. Toti suntem daci, chiar daca ne zicem români.
- Toti?
- Toti. Doar ca unii sunt încălecati lăuntric de romani, dar tot daci sunt. Îi vom elibera pe toti. Niciodata nu vom accepta ca un cuceritor sa se instaleze pe marea vietii în corăbiile noastre. Îi vom arunca peste bord. Indiferent cine sunt. Daca au intrat cu sabia în tara si au scăldat-o în sângele nostru, nu le voi înălta laude pentru nimic în lume. Noi nu suntem învinsi.

- Cum, dacii nu au fost învinsi de către romani?!
- Nu! Învinsi sunt doar cei ce înceteaza lupta. Noi, nici dupa doua mii de ani, nu am încetat-o. Cu adevarat, ne vom lupta pâna la victoria finala. Nu vom cânta osanale învingătorilor, invadatorilor, imperialilor. De aceea se tem de noi, dacii, tipii ăstia, viitura, imperialii cu finantele. Cum se vorbeste de daci, cum reînviem! Si ăstia urlă de mama focului că noi, dacii, reprezentăm un mare pericol. De ce se simt ei amenintati! Ei stiu că noi, desi pe planul vietii văzute suntem sub nivelul de plutire, în spirit suntem în prim-plan, de piept cu dusmanii. Noi nu ne-am pierdut identitatea. Acasa la noi nu suntem slugi. Nu ne facem că nu vedem că suntem slugi. Nu suntem săraci, oricâte ne-ar lipsi, pentru ca nu suntem lipsiti de noi însine si de tară. Numai cei ce o dau pe mâini straine sunt slugi. Noi nu stim pierde, pentru ca nu oferim nimic din ceea ce este al celor ce înca nu s-au născut. Si nu ne-am plâns si nu ne plângem la greu. Noi stim ca eternitatea exista. Si atunci, preferăm sa fim eterni, decât urme umile ce dispar.

- Decebal, sa mizăm în continuare pe Zamolxe?
- Zi-i, scriitorule.Vrei sa spui ca ascultând de Zamolxe, am fost învinsi? Da, am ascultat si ascultăm, de aceea suntem mereu la portile vietii. Noi nu ne abandonăm Vechiul nostru Testament Zalmoxian. Îl gasiti în vechile citate, în morala tezaurizata în poeziile noastre nationale, se regăseste în buna parte în Noul Testament al lui Hristos, în creatiile marilor spirite ale neamului si în întregime în adâncimile din pieptul fiecărui fiu al neamului nostru. Si pe pământ, în câteva locuri de taină. Suntem mereu la portile vietii, fortându-le, intrând în viata si bătându-ne pentru noi, dacii. Fără credinta în Zamolxe, azi am fi fost dispăruti. Am fi fost suflete vestede. Date la fund. Am fi rămas în memoria uitata a neamului nostru. Nu am fi avut nemurirea.
- Aveti nemurirea!
- De buna seama. Si tu, scriitorule, o poti avea. Îti este frică de moarte! O poti pierde. Nu îti este frica de moarte? O poti avea. Iata, noi, romanilor, le-am râs în fata. Si mortii.
     Romanii, pâna la căderea Sarmizegetusei, mai tari, cu spada, decât noi si înca vreo zece ani dupa. Apoi a fost limpede ca nu vor avea încotro, decât sa se retraga pe malul de miazăzi al Dunarii, în Daciile dintre Dunare si Muntii Haemus. Nu am zis sa se retraga din Dacia, pentru ca si Dunarea si Tisa si Nistrul sunt din Dacia Eterna. Dar asta se va adeveri din nou în istorie peste un timp. Si el nu mai e îndepărtat. Razboiul cu romanii continuă. Daca razboiul cu romanii continua, înseamna ca alte viituri, care s-au implantat chiar în cenrul geografic al României, nu au nici o sansa. Au o tara a lor, Ungaria. Avem o tară a noastra, România.
     Altii s-au implantat în Basarabia, nordul Bucovinei, tinutul Herta, Insula Serpilor. Nu au nici o sansa. Au tările lor, Ucraina si Rusia. Avem tara noastra, România. Altii s-au implantat în Cadrilater. Nu au nici o sansa. Au tara lor, Bulgaria. Avem tara noastra, România. Si Banatul, azi numit sârbesc, a fost anexat dupa primul război mondial, prin impunerea tratatelor de pace, doar pentru simplul fapt ca sârbii au cerut acest pământ ca zona de siguranta pentru Belgrad, oras pe malul Dunarii, capitala lor. Asa s-a ajuns ca Serbia si România sa nu se învecineze pe Dunăre, ci între Serbia si România sa fie Dunărea si Banatul românesc. Ca în spatele anexării Banatului si Cadrilaterului a stat imperiul rusesc, respectiv imperiul sovietic, Moscova dorind, prin repetatele anexări ale Basarabiei sa reduca spatiul geografic între imperiul rusesc de răsărit si slavii balcanici ? bulgarii si sârbii ? pentru a-si asigura controlul militar asupra Mării Adriatice si Mării Mediterane, este un fapt bine cunoscut de diplomatia internationala. România se afla între Bulgaria, Serbia si imperiul sovietic, azi rusesc si ucrainean. Iata adevărul etern, limpede, chiar în fata bunului Dumnezeu. Punctum.

     - E limpede. Sunt gata sa mizez toata viata mea pe Zamolxe.
- Da. Esti dac. Te-am eliberat lăuntric. Iar tu, ostean al Mândrei Dacii, îi vei elibera pe altii. Faci parte din neînvinsa ostire a Daciei. Pe noi moartea nu ne-a scos si nu ne poate scoate din istorie. Dar îti cerem cu străsnicie sa te sprijini pe Hristos si Maica Domnului!
- Ce-ai spus?
- Exact ceea ce ai auzit. Păgânule! Noi nu am fost păgâni nici înainte de Hristos si nu suntem nici azi. Pe cine mai stii tu ca nu i-a fost frica de moarte, în afara de Zalmoxe si Hristos. Poate pe Orfeu, dar si el a fost ca si noi, tot trac. Fii deplin al lui Hristos si atunci vei întelege de ce i-am primit pe toti crestinii prigoniti de romani. Pe cei ce au scapat cu fuga, la noi, i-au prins si i-au asasinat în chip salbatic sau i-au dat de vii ca hrana fiarelor salbatice. Sute de mii de martiri. Iata adevarata forta a civilizatiei romane.
- Nu înteleg!
- Pentru Dumnezeu, cum nu întelegi! Moartea, pentru Hristos, nu exista. Noi dacii, în fata primejdiei de moarte, nu cunoastem frica. Uluiti, pe romani i-au trecut sudorile reci.
- Tot nu înteleg.
- Te-am prin, Mos Ion Roata. Îmi placi. Da, asa este. Noi l-am primit pe Hristos în sanctuarele noastre, întru limba noastra, dintru eternitate în eternitate. Au venit apoi imperialii greci si revarsatii migratori slavi, peste Europa. Si grecii si slavii au intrat împreuna în Dacia si ne-au alungat Liturghia noastra din sanctuare, înlocuind-o cu cea greaca, în limba slava. Iar voi, din prim-plan, de pe scena istoriei, mai sunteti sclavii sârbo-bulgaro-ruso-ucrainienilor, prin catusele vocabularului liturgic, pe care nici nu-l întelegeti, catuse de care nici astazi nu ati scapat. Spune-mi ce e aceea odovanie!
- Nu stiu.
- Dar dormi. Desi cuvântul e tiparit în cartile de rugaciuni, în cartile liturgice, desi-l vezi, nu întelegi, pentru ca mintea ta e încatusata.
- Ce e de facut!
- Înapoi la Liturghia noastra, în limba noastra, iata, acesta este obiectivul dumitale militar, scriitorule, ca ostas în marea ostire a Mândrei Dacii.

     -Si cu ortodoxia ce facem!
- Trezeste-te crestinule! Nu limba în care e Sfânta Liturghie da ortodoxismul sau catolicismul celor doua mari confesiuni religioase de azi. O limba nu este nici ortodoxa, nici catolica. Este firesc sa revenim la Liturghia în limba noastra literara din mileniul întâi si chiar din primele secole ale celui de al doilea mileniu, limba latina scrisa. Si vom continua sa avem Sfânta Liturghie si în limba noastra literara de azi, care este aceeasi limba latina, în procesul ei de evolutie, pâna acum, în pragul mileniului al treilea. Cât priveste dogma Sfintei Treimi, ramânem ceea ce am fost si suntem , ortodocsi, adica drept credinciosi. Prin Liturghia noastra vom scapa de catusele limbii româno-slave, din Sfânta Liturghie de azi. Si limba noastra, în uz, va ramâne îmbogatita cu unele slavisme, dar nu întemnitata, în timp ce slavismele sunt pompate, obligatoriu, prin biserica, în întreaga cultura româna, cu toate consecintele dureroase, pe care vad ca generatiile de azi nu le simt, asa de mult sunt adâncite în somn.