Democratia, socialismul si teocratia - Partea I de Nicolai Berdiaev publicat la 30.06.2008
Democratia, socialismul si teocratia
     Primele principii spirituale ale democratiei si socialismului sunt acelea care ma intereseaza si, prin urmare, voi avea ca obiect nu studiul formelor multiple ale democratiei si socialismului în expresia lor moderata, ci studiul limitelor extreme ale acestor tipuri, al „ideilor" lor.
Exista diferite forme de trecere între democratie si socialism, toate felurile de apropieri si combinatii între ele.
Exista un partid care numara multi aderenti si care se numeste „social- democrat". Dar bolsevicii au avut dreptate sa suprime denumirea de social-democrat si sa-si dea numele de „comunisti".
Aceasta înseamna ca ei revin la „Manifestul comunist". Marx a fost un comunist, nu un social-democrat, ba niciodata nu a fost democrat Tonul sau este esential antidemocratic.
Socialismul „stiintific" nu a fost creat si el nu patrunde în gândirea popoarelor europene ca doctrina democratica. Socialismul utopic al lui Saint-Simon nu era nici el democratic, ci, mai degraba, antidemocratic, el reprezenta o reactie contra revolutiei franceze si exista adesea o înrudire între spiritul sau si cel al lui Joseph de Maistre.

     Democratia si socialismul sunt opuse unul altuia, în principiu.
Comunistii rusi au dreptate când o afirma. Socialismul democratic din timpul lui Jaures, întemeiat pe „Declaratia drepturilor omului si a cetateanului" nu este adevarat socialism.
Este un semi-socialism, neexprimând ideea socialista în toata integritatea ei.
Socialistii nostri revolutionari si „mensevicii" de dreapta sunt deopotriva democrati ai stângii, mai mult decât socialisti.
Democratia îmbraca un caracter pur formalist, ea îsi ignora esenta sa si, în limitele principiului pe care îl afirma, ea nu are nici o consistenta. Democratia nu vrea deloc sa stie în numele a ce vointa poporului este exprimata si nu vrea sa subordoneze vointa poporului nici unui scop superior.
In momentul chiar în care democratia va defini scopul catre care vointa poporului trebuie sa tinda, în care ea va descoperi un obiect demn de vointa sa si va fi patrunsa de o substanta pozitiva, ea va fi constrânsa sa plaseze acest scop, substanta si obiect deasupra principiului formal chiar al expresiei vointei, ea va trebui sa le admita drept baze ale societatii.
Democratia, însa, nu cunoaste decât principiul formal al expresiei vointei poporului, la care tine mai mult decât la orice si pe care nu vrea sa-l subordoneze la nimic.
Democratia este indiferenta fata de directia si esenta vointei poporului; ea nu dispune de nici un criteriu nici pentru a judeca directia în care se exprima vointa poporului si nici pentru a defini valoarea acestei vointe.
Puterea populara este lipsita de obiectiv, ea nu este ordonata de nici un obiect. Democratia ramâne indiferenta si binelui si raului. Ea este toleranta pentru ca este indiferenta, pentru ca a pierdut credinta în „Adevar", pentru ca este neputincioasa sa aleaga un adevar.
Democratia este sceptica, ea provine dintr-un secol sceptic, dintr-un secol fara credinta, când popoarele pierdusera criteriile tari ale adevarului si erau neputincioase sa marturiseasca nu inporta ce adevar absolut.
Democratia este relativismul extrem, negarea a tot ce este absolut. Democratia ignora adevarul, de aceea lasa descoperirea adevarului, sufragiul majoritatii. Nu este posibil a recunoaste puterea cantitativa, a venera sufragiul multimii, decât cu conditia de a nu avea credinta în adevar si a-l ignora.
Cel care are credinta în adevar si care cunoaste adevarul nu îl va parasi pentru violentele majoritatii cantitative.
Democratia are totdeauna un caracter secular si ea este opusa oricarei societati de tip sacru, caci ea este formalista, lipsita de substanta si sceptica.
Adevarul este de natura sacra si societatea întemeiata pe adevar nu poate fi o societate exclusiv seculara. Democratia seculara vrea sa exprime separarea de bazele ontologice ale societatii, sciziunea societatii omenesti si a adevarului.
Ea tinde sa organizeze societatea din punct de vedere politic, ca si cum nu ar exista adevar.
Este ipoteza esentiala a democratiei pure si în aceasta rezida minciuna primitiva a ideii democratice.
     Autoafirmarea umanista a omului este la baza ideii democratice. Vointa omeneasca trebuie sa conduca societatile omenesti si trebuie îndepartat tot ceea ce supara expresia acestei vointe si dominarea ei absoluta. Este în aceasta o negare a tuturor temeliilor spirituale ale societatii, mai profunde decât expresia formala a vointei omenesti si o rasturnare a întregii structuri ierarhice a societatii.
Democratia este un psihologism opus oricarui ontologism. Optimismul extrem este teza premergatoare a democratiei. Scepticismul societatii democratice este optimist si nu pesimist Democratia nu este deloc disperata de pierderea adevarului.
Ea are credinta ca expresia vointei majoritatii, socoteala mecanica a voturilor, trebuie sa duca totdeauna la bune rezultate.
     La baza democratiei se gaseste teza optimista premergatoare, a bunatatii naturale si a îngaduintei proprii naturii omenesti. JJ.Rousseau a fost tatal spiritual al democratiei si conceptiile sale optimiste despre natura omeneasca au fost împartasite ideologiilor democratice.
Democratia nu vrea deloc sa cunoasca raul radical al naturii omenesti. Ea pare ca nu prevede ca vointa poporului se poate îndrepta spre rau, ca majoritatea poate fi pentru eroare si pentru minciuna, ca adevarul si „adevaratul" pot ramâne proprii unei slabe minoritati.
Nu exista nici o garantie în democratie ca vointa poporului se va orienta spre bine, ca ea va vrea libertatea si nu distrugerea radicala a oricarei libertati.
     In epoca revolutiei franceze, democratia revolutionara, începând cu proclamarea drepturilor si libertatilor omului, nu a lasat sa subziste nici o libertate; sub Teroare ea a nimicit orice libertate pâna la capat.
Vointa omeneasca, vointa populara este supusa raului si, când acesta vointa, în pura afirmare de sine însasi, nesupusa nici unei esente superioare si neluminata, pretinde sa determine arbitrar destinele societatii omenesti, ea se întoarce usor sa persecute adevarul, sa nege „adevaratul" si sa stinga orice libertate spirituala.
Democratiile sunt iesite din „patosul" libertatii, din afirmatia drepturilor absolute ale fiecarui om si este afirmarea libertatii, a libertatii alegerii, care se prezinta ca adevarul propriu al democratiei.
Apologetii democratiei arata ca ea îsi are originea spirituala în proclamarea libertatii de constiinta de catre societatile religioase din epoca Reformei în Anglia.
Conceptul, însa, al unei libertati negative, abstracta si formalista, închidea în el însusi o otrava care a ros democratiile istorice si prepara în ele ruina libertatii spiritului.
Rousseau nega, în principiu, libertatea de constiinta.
Robespierre a distrus-o, în fapt. O multime autocratica poate viola constiinta omeneasca si suprima orice libertate.

     Tocqueville si Mill - care nu pot fi calificati drept dusmani ai democratiei - vorbesc cu destula neliniste de pericolele aduse de democratie, pericole care ameninta libertatea si individualitatea omului.
Democratia este individualista în principiul sau, dar, prin dialectica sa fatala, ea duce la antiindividualism, la nivelarea individualitatii omenesti.
Democratia este îndragostita de libertate, dar aceasta nu provine, la ea, din stima pe care o poarta spiritului omenesc sau persoanei omenesti; este dragostea libertatii unor fiinte indiferente fata de adevar.
Democratia nu este fanatica decât în perioada revolutiei. In starea sa pacific normala, ea este straina de orice fanatism si descopera mii de mijloace pacifice si imperceptibile de a nivela individualitatea omeneasca si de a înabusi libertatea spiritului. Exista, poate, o mai reala libertate a spiritului în timpurile în care ardeau rugurile Inchizitiei decât în republicile burgheze de astazi si în negarea lor a spiritului si a constiintei religioase
. Dragostea de libertate, formalista si sceptica, a contribuit mult la distrugerea originalitatii si personalitatii omenesti. Democratia nu implica deloc, în mod necesar, libertatea spiritului, libertatea alegerii; aceste libertati pot sa nu existe deloc într-o societate democratica.
Democratia naste atunci când se mladie unitatea organica a vointei poporului, când societatea se atomizeaza, când pier credintele populare, ce uneau poporul într-un singur tot. Ideologia, care afirma suprematia si autocratia vointei populare apare când nu mai este vointa populara.
Democratia este ideologia proprie unei epoci critice si nu, organice a vietii societatilor' omenesti. Democratia îsi propune efectiv ca scop sa uneasca vointa poporului desmembrat.
Personalitatea omeneasca nu e pentru ea decât un atom abstract, egal cu nu importa care altul si problema care consista în a amalgama pe oameni este o problema mecanica.
Democratia nu poate decât sa adune mecanic sufragiile numarului; ceea ce rezulta însa din aceasta nu este vointa comuna a poporului, vointa lui organica, pentru ca aceasta nu poate fi exprimata prin aritmetica si nici pusa în evidenta prin nici o adunare de voturi.
Aceasta vointa se reveleaza în toata viata istorica a unui popor prin forma culturii sale generale si, înainte de toate, ea îsi gaseste expresia în viata religioasa a poporului.
     Nu exista vointa populara care sa fie una si comuna, în afara domeniului organic al religiei, în afara de unitatea credintei religioase. Când vointa poporului se clatina, poporul se farâmiteaza în atomi si e imposibil a recrea vreo unitate sau comunitate din acesti atomi.
Nu ramâne decât suma mecanica a vointelor majoritatii si minoritatii. Lupta partidelor începe ca si lupta claselor si gruparilor sociale si unitatea nu se poate obtine decât printr-un compromis.
Democratia este tocmai arena acestei lupte, haosul ciocnirii intereselor. Totul este fragil în aceasta, nimic nu e fix: nici unitate, nici stabilitate. E o vesnica stare tranzitorie.
Democratia creeaza parlamentul, care este cea mai putin organica dintre institutii; este instrumentul dictaturii partidelor politice, într-o societate democratica totul este efemer, totul se orienteaza spre ceva care depaseste limitele democratiei chiar
. Adevarata viata ontologica este dincolo de limitele democratiei; democratia se opreste la momentul cu totul formal si gol de substanta al libertatii alegerii; astfel ca, în sensuri deosebite, monarhisti si socialisti mineaza viata societatilor democratice pentru ca ei pretind ca alegerea sa fie în fine specificata, substanta data la lumina.
Democratia recunoaste suveranitatea si autocratia poporului, dar ignora poporul însusi; nu exista popor în democratie.
     Poporul este un mare ansamblu istoric, el cuprinde toate generatiile unite, nu numai cele care traiesc, ci si cele ale trecutului, cele ale parintilor si strabunilor nostri. .
Vointa poporului rus este vointa unui popor milenar, care a primit botezul din mâinile Sfântului Vladimir, care a adunat Rusia sub marii cneji moscoviti, care a stiut sa gaseasca o iesire perioadei tulburi (secolul al XVII-lea), care a deschis o fereastra în Europa sub Petru cel Mare, care a dat lumii - pentru a-i venera - sfinti mari si eroi, care a creat un vast imperiu si o cultura, marea literatura rusa
Vointa poporului nu este vointa momentana a generatiilor noastre, care a rupt cu generatiile anterioare
Infumurarea, încrederea în sine a generatiei actuale, dispretul sau pentru valorile ancestrale, aceasta este tocmai minciuna radicala a democratiei.
Este ruptura între trecut, prezent si viitor, negarea eternitatii, adorarea torentului distrugator al timpului.
Când destinul Rusiei este de hotârît, vocea poporului rus întreg trebuie auzita, vocea tuturor generatiilor lui si nu numai aceea a unei generatii traitoare azi.
In vointa poporului, în vointa sa comuna si organica, intra legenda istorica si traditiile, memoria istorica a generatiilor trecute la eternitate
De aceastea democratia nu vrea sa tina seama, ea ignora, prin urmare, vointa poporului, pentru a nu cunoaste decât totalizarea mecanica a vointelor unui pumn neînsemnat de contemporani.
Criza democratiei a început mai demult.
Intâia democratie a fost provocata de revolutia franceza, care nu a îndeplinit fagaduintele sale
Democratiile modeme se gasesc la o raspântie de drumuri, într-o dureroasa neputinta si nemultumire. Ele sunt sfâsiate de discordie interna.
Nu exista în ele nimic organic si durabil, nici un element de eternitate
Ele nu iubesc libertatea decât în sensul indiferentei cu privire la bine si la rau, la adevar si minciuna.
Astfel se vad nascându-se îndoieli asupra drepturilor sufragiului universal, pur mecanic, considerând omul ca un atom lipsit de calitate.
     Se cauta o solutie într-o reprezentare corporativa, în întoarcerea la principiul medieval al breslelor. Se crede ca se vor obtine astfel unitatile organice, gratie carora omul nu va mai fi un atom separat. Deceptia cauzata de democratie si criza pe care ea o traverseaza sunt în raport cu caracterul sau formalist si lipsit de substanta.
Se încearca atunci a se informa grabnic despre esenta vointei poporului; despre ceea ce o face dreapta, adevarata si sfânta.
Nu importa ca vointa poporului, vointa tuturor sa fie formal exprimata si ca majoritatea cantitativa sa determine destinele societatii conform unei tendinte oarecare a acestei vointe.
Ceea ce importa este obiectul vointei poporului, calitatea acestei vointe.
     Socialismul supune unei critici pesimiste democratia; descopera ca este lipsita de substanta si trece la afirmarea unei vointe substantiale calitativ definita
El cunoaste acest popor ales, care vrea realizarea adevarului social, care are o linie de conduita obiectiv determinata. Socialismul enunta un principiu diametral opus democratiei.
     Prin contrast cu democratia cu totul formala, caracterul socialismului este material prin esenta; socialismul stie ce vrea, efortul sau are un obiect.
Directia vointei populare nu îi este indiferenta; el nu accepta pe oricare si nici nu lasa sa se afirme la întâmplare vremea.
El întelege sa cunoasca adevarul si nu paraseste solutia chestiunii: Ce este adevarul în calculul mecanic al vocilor? Prin tipul sau psihologic, socialismul nu este sceptic. El este o credinta si pretinde a fi o forta noua în serviciul umanitatii.
Socialismul utopic al lui Saint-Simon si socialismul stiintific al lui Karl Marx par, deopotriva, pline de pretentii religioase si vor sa ofere o conceptie de ansamblu a vietii, sa rezolve toate problemele.
Vointa are, în socialism, cu totul alta atitudine decât în democratie; este mai încordata, mai concentrata si îndreptata asupra unui obiectiv unic care cuprinde totul.
     Prin natura sa, socialismul nu poateadmite un parlament de opinii, aceasta libera arena pentru lupta partidelor si a intereselor si care este asa de scumpa democratiei sceptice.
El cauta sa descopere vointa populara în substanta reala, vointa justa, dreapta si sfânta; el afirma nu suveranitatea formala a poporului sau a natiunii, ci suveranitatea materiala a unei clase alese.
El crede în existenta acestei clase alese, a carei vointa poseda virtuti particulare.
Socialismul are un caracter mesianic. Pentru el exista o clasa aleasa, o clasa-mesia: proletariatul.
Acesta este lipsit de pacatul originar, care produce întreaga istorie, întreaga cultura zisa „burgheza", lipsita de acest pacat, care constituie exploatarea omului de catre om si a clasei de catre clasa.
Aceasta clasa-mesia este embrionul chiar al adevaratei umanitati, al umanitatii viitoare, care nu va mai cunoaste exploatare. Proletariatul este Israelul nou. Toate atributele poporului ales de Dumnezeu îi sunt date.
El trebuie sa fie eliberatorul si salvatorul umanitatii; trebuie sa realizeze împaratia lui Dumnezeu pe pamânt.
     La o ora târzie a istoriei, vechiul milenarism evreiesc se reproduce astfel sub o forma omeneasca.
Clasa aleasa va realiza, în fine, pe pamânt, aceasta împaratie fagaduita: fericirea în Israel, pe care nu a realizat-o Mesia crucificat.
Este ea, care este tocmai acest Mesia nou, organizator al împaratiei pamântesti, în numele careia vechiul Mesia a fost renegat, pentru ca el vestea o împaratie care „nu este din lumea aceasta".
Suveranitatea proletariatului se opune suveranitatii poporului. Proletariatul este poporul adevarat si just, posedând toate calitatile proprii sa garanteze dreapta sfintire a vointei spre un tip de viata superior
Viata reala, maximul de viata, este apanajul - pentru epoca noastra - al proletariatului numai.
Este o clasa care nu este numai oprimata, dar si victorioasa si prin ea se va dezvolta puterea suprema a umanitatii; ea va subjuga definitv fortele naturii si se vor duce la maximul lor fortele productive.
Transferul puterii la aceasta clasa va trebui sa marcheze saltul regatului necesitatii spre cel al libertatii; o catastrofa mondiala, dupa care va începe precis adevarata istorie, supraistoria.
Acestea sunt sperantele socialismului revolutionar clasic.
El este mai interesant si mai instructiv decât formele tranzitorii si necomplete ale social-democratiei efective, care se adapteaza, de o maniera oportunista, vietii burgheze.
Totusi, ar fi gresit sa credem ca, în gândirea socialista, suveranitatea trebuie sa apartina proletariatului efectiv, empiric dat, ca unei cantitati umane.
Suveranitatea nu apartine proletariatului; când acesta este un fapt, ea îi apartine atât timp cât proletariatul este o „idee".
„Ideii" proletariatului trebuie sa-i apartina dominatia în lume. In acest sens, socialismul nu este un realism empiric, ci un idealism.
Este o minoritate aleasa de spiritul istoriei, gruparea celor mai constienti, cunoscând adevarul, care are misiunea de a pastra „ideea" proletariatului, întregimea puterii trebuie sa apartina acestei minoritati alese.
Socialismul este, în aceasta, aristocratic în felul sau si nu democratic.
In numele acestei „idei", în numele adevaratei vointe proletare, al carei depozit nu poate fi încredintat decât unui numar mic; în numele intereselor proletariatului - despre care putini oameni sunt constienti - interese care sunt, de asemenea, interesele umanitatii, se pot exercita nu importa ce violente asupra proletariatului empiric, existând efectiv.
     Se poate constrânge prin tun, baioneta si bici proletariatul efectiv, masa omeneasca inconstienta, pentru realizarea „ideii" proletariatului.
Noi am zis ca socialismul reneaga, în principiu, suveranitatea poporului, libera expresie a vointei poporului si dreptul fiecarui cetatean de a participa la aceasta expresie a vointei.
In aceasta, el este în mod esential contrar democratiei.
Autodemocratismul sau însa merge mai departe.
Socialismul nu recunoaste macar clasei alese - proletariatul - care detine justele directive ale vointei populare, dreptul de a-si exprima liber vointa.
Acest drept nu apartine decât unei elite a proletariatului, numai lucratorilor care au o vointa socialista si nu numai socialista, ci cu adevarat socialista, adica, bunaoara, o vointa socialist-„bolsevica" si nu o vointa socialist-„mensevica".
Se poate si trebuie sa se lipseasca de dreptul de a exprima vointa lor si de a participa la directia vietii sociale toti muncitorii care nu sunt constienti de „ideea" proletariatului, care nu au o idee esential socialista.
Din aceasta provine justificarea în principiu a dictaturii exercitate de minoritate - de pazitorii adevarati ai „ideii" - socialist-pura asupra majoritatii scufundate în întuneric.
Socialismul revolutionar, mesianic, nu poate sa nu fie partizan al dictaturii; aceasta reiese din patosul socialismului, din pretentia sa pseudo-mesianica.
Printr-un contrast frapant cu democratia, socialismul nu da plenitudinea puterii si nu preda atributiile puterii autocratice decât unei vointe de o specie determinata, vointei socialiste, adica adevaratei si justei vointe.
Este intolerabil si exclusiv în principiu; în virtutea „ideii" sale chiar, el nu poate lasa nici o libertate adversarilor sai, adica acelora care gândesc altfel decât el.
Este strict obligatoriu de a refuza libertatea de constiinta.
Este sistemul „marelui inchizitor" (legenda creata de Ivan din „Fratii Karamazov", romanul lui Dostoievski si a lui Sigalev).
El tinde sa hotarasca despre destinul societatilor omenesti, negând libertatea spiritului.
     Societatea si statul socialist apartin unui tip confesional, sacru, nu lumesc, nici profan.
Intr-un stat socialist exista o lege, o credinta dominanta, si acei care îmbratiseaza aceasta religie dominanta trebuie sa aiba drepturi privilegiate
Acest stat nu este indiferent în ceea ce priveste credinta, ca un stat liberal democratic; el decretreaza adevarul sau si constrânge la acesta prin forta.
Cei care nu recunosc credinta socialista trebuie sa fie pusi într-o situatie analoaga aceleia a evreilor în societatile vechi teocratice-crestine.
Statul socialist confesional pretinde a fi un stat sacru, binecuvântat nu de gratia lui Dumnezeu, ci a dracului; în orice caz o gratie.
Este în aceasta un contrast esential între statul socialist si statul liberal-democrat.
Socialismul neaga libertatea de constiinta, cum o neaga si teocratia catolica a Evului Mediu.
El vrea sa constrânga la adevar si virtute, fara a lasa indivizilor liberatea de a alege pe care o cere democratia liberala.
Pretentia înselatoare a vechii idei teocratice si imperialiste a trecut în socialism ideea uniunii exterioare si fortate a umanitatii, a universalismului cantitativ.
Utopiile socialiste, care par a fi visuri de aur - pentru multe persoane - nu au fagaduit niciodata vreo libertate.
Ele au întocmit totdeauna tablouri de societati absolut despotice, în care libertatea trebuie distrusa fara a lasa urme.

     In utopia lui Thomas Morus, libera deplasare de la un loc la altul nu era deloc mai usoara decât în anii cei mai aspri ai republicii sovietice socialiste.
In utopia lui Cabet, un singur jurnal apare - jurnalul guvernamental - si existenta organelor presei libere este absolut interzisa. Se cunosteau rau utopiile sau se uitasera si s-a deplâns prea mult imposibilitatea realizarii lor.
La drept vorbind, ele apar mult mai usor realizabile decât se credea altadata
Si noi ne gasim, acum, înaintea unei probleme cu totul altfel, îngrijoratoare:
Cum sa evitam realizarea lor definitiva?
Bolsevicii se considera, la noi, ca utopisti, îndepartati de legile vietii reale, iar „constitutional democratii" ca realisti. Experienta vietii ne arata contrariul.
Constitutional democrati sunt cei care au fost utopisti si fantezisti.
Ei au visat o constitutie juridica în Rusia, au visat drepturile si libertatile omului si ale cetateanului în conditiile vietii ruse.
Visuri nebune, utopii de necrezut.
Bolsevicii s-au aratat adevaratii realisti; ei au realizat ceea ce era mai usor, au lucrat în sensul celei mai mici rezistente;au fost minimalisti si nu maximalisti.
Ei s-au adaptat cât de bine s-a putut intereselor si instinctelor maselor, traditiilor ruse.