Decebal sau Dacia Eterna - Partea III de Grigore Copil publicat la 05.04.2008
     Decebal înainta ca plutind. Si odihna îi era dulce. Îsi lăsă tâmpla în lumina pe care o luase cu sine. Rar mai bea câte o gură de apă. Se grăbea si parcă zbura. Să recupereze timpul. Să nu fi întârziat prea mult în adâncimile luminii si timpul său din afaă să fi trecut... Auzi glasul lui Zamolxe, care îl linisti:
- Nu te grăbi, Decebal. Nu ai întârziat prea mult în lumina ce-a fost si va să fie iară. Ai tăi te asteaptă în Sanctuarul învierii, în care dacii tăi ar putea intra în năvala cailor, atât de mare este, dacă n-ar fi loc sacru. Mergi cum merge un om.

     Zeii sunt sus. Se întorc în Dacia peste două mii cinci sute de ani. Asa arată creierul cu care ai stat si tu a vorbă.

Decebal, încet-încet, deveni el însusi, regele Decebal. Energiile care îl purtaseră ca mergând deasupra apelor, dispărură. Picioarele călcau apăsat, voiniceste. Oboseala îi îngreuna mersul, dar voinţa oţelită îl îndemna să meargă. Avea torţa de lumina blândă cu el... Încet-încet, imaginile de după peretele de piatră se estompară si se tot restrânseră până deveniră o scânteioară, apoi se micsorară si mai mult si dispărură.
     Regele simti adierea unui aer proaspăt, semn că nu mai era asa mult până va iesi la liman, pe faţa pământului. Văzu câtiva călugări surprinsi de lumina blândă. Fugiră ca nişte umbre si dispărură.
- Am ajuns, suflete, am ajuns.
     În sanctuarul învierii, boltit, din partea cealaltă a muntelui, Marele Preot Vezina, călugări si câtiva daci, dar nici unul dintre generalii săi si nobilii apopiati familiei regale. - Rânduielile sacre îsi au temeiul lor. Stie Marele Preot Vezina de ce.
Se apropiară toţi, cu gândul să stingă lumina blândă de pe braţul lui Decebal. Aceasta se muta singură pe bratele lor, pătrunzându-i cu adieri lăuntrice, până în depozitele din adâncimile spiritului lor, reactivând iubirea, căldura, speranta, vrednicia, fericirea,apoi se înălţă deasupra lor si se întoarse singură pe culoarul pe unde l-a însoţit pe Decebal.

Nici un cuvânt din partea nimanui. Îl îmbăiară pe Decebal, îl îmbrăcară în tinuta sa stralucitoare, de rege, îl încinseră cu cureaua de luptă, de care atârna sabia dacică. Intră în Sarmizegetusa în triumf, fără să se spună de ce. Trăirea simtământului unei mari victorii cuprinse sufletele poporimii, luptătorilor si comandantilor. Decebal avea spiritul ca stânca. Asa se simţiră în sinea lor toti cei care-l întâmpinară.
     Regele dinamiza toata cetatea de scaun, cu vointă si încredere în viitorul neamului dac. De aceea îl iubeau. Se transmitea încredere si tarie.
- Ascultare de cuvânt, îsi zise Decebal. Nu există nu se poate. În nici o împrejurare. Imposibilul nu există. Orice e posibil. Si răul si binele. Deci binele nu este imposibil. Iar eu stiu că binele nu este asa, un vis, ci că visul este numai o frântură mică din realitatea binelui. Asa erau trăirile lui Decebal.
     Stafetele soseau zi si noapte cu vesti de la Roma, Ierusalim, din Grecia, Galia, Germania.
- Rege Decebal, vin romanii.
- De doua sute de ani tot vin. Toate drumurile lor imperiale sunt spre noi.
- Iar de aici înapoi,
rosti un tânăr comandant, vestit pentru forta si curajul sau.
- Asa va fi, dar cum!
- Zdrobindu-i!
- S-a nascut un imperiu foarte bine pus la punct cu razboiul, ca sa aibă cine lupta împotriva Daciei,
zise Decebal ca pentru sine. Si dacă n-ar fi fost Dacia! Îsi zise Decebal. Atunci Imperiul Roman nu ar fi existat. Avem ce romanii nu au.
- Da, carpodacule! Zdrobindu-i! Si-i vor zdrobi dacii liberi,. carpii! Munţii carpilor, Carpatii!
- Asa va fi, rege Decebal!
- Dar pe dacii liberi, cine îi va ajuta! Pe noi, de sub flamura libertatii eterne?
grăi Decebal, ca pentru sine. Si de la un timp multi vor veni alături de noi, uimiti si uluiti de năprasnicele lovituri aplicate romanilor de către daci, dar si de ofensiva romană.
- Repede îi terminăm, felii, felii, pe romanii ăştia!
- Da, în trei sute de ani,
auzi Decebal în sinea sa, limpede glasul lui Zamolxe, glasul cel din adâncuri. Decebal începu a fi foarte atent la acest glas, dar si la comandanţii săi. Era neîndoielnic că Zamolxe participa la acest conciliu.
- Felii, zici, interveni un general mai in vârstă, privind cu oarecare reţinere si repros spre tânărul comandant carpodac. Măcinati cu morile întregului neam. Doar asa.
- Îi băgăm în cosul morii,
rosti iar tânarul comandant.
- Moara merge încet. Multe boabe sunt în cos, dar putine ajung între pietrele morii.
- Trei sute de ani de măcinat ca să eliberam Dacia, până la Dunare,
auzi Decebal, din nou, limpede, glasul lui Zamolxe.
     Tăcerea lui Decebal era încurajatoare pentru concilul comandantilor. Îsi dădeau drumul în aprecieri, de regulă de oameni hotărâţi si în stare să frângă cerbicia romană. Dar de bună seamă vorbeau asa si pentru că lui Decebal îi plăceau doar eroii, luptătorii neînfricati, învingătorii.
- Spune Zamolxe, spune mai departe, continua Decebal să converseze în gând cu Zamolxe.

- Si toate mergeau spre bine, până când, peste alte două sute si mai bine de ani, trădarea grecilor va pune poporul dac din Dacia dintre Dunăre si Muntii Haemus, sub sabia slavilor, sub conul de umbră al istoriei. Felii, felii, cum zise mai devreme tânărul comandant. Si atunci va începe peste întregul nostru neam sângerarea cea mai lungă si grea, cu cerul înnourat, cu rare revărsări de senin si tot asa până aproape de întoarcerea flăcăilor nostri. Si asta numai dacă vrednicia voastră, rege Decebal, de a apăra Lumina Lină, va fi atât de hotărâtă , încât să fie energie, ideal si vis, în sângele generalilor ce vin! Să ţină la lungul tăvălug al lifetlor, întunecimilor si apoi, iar, al imperiilor.
     Comandanţii sesizară toţi că Decebal era un arc urias de energie. Părea un urias pe care nici gratiile de fier si nici moartea nu-l vor birui.
- Si tot asa, până aproape de revenirea feciorilor nostri, când Lumina Biruitoare va fi pe faţa noastră, ca untul pe pâine.
Decebal ridicase mâinile privind spre cer, străfulgerat de ceva si izbucni în glasul buzelor:

- Asta am vrut să ştiu, Zamolxe! Zamolxe! Zamolxe! Zamolxe! Si tot asa, îsi ridică el sabia, până când Lumina Biruitoare va fi pe faţa noastră ca untul pe pâine! Asta aţi vrut romanilor, asta aveti! Sabia! Adevarul nu piere de pe suprafaţa pământului. Si cât timp există Lumina si Lumina există în eternitate, atât vom exista si noi, neamul dacilor. Să ne vedem cu bine în nepoţi si strănepoţi! Singurul lucru pe care nu ni-l poate lua nimeni, nici romanii, este dreptul la eternitate. Fie fericirea pe chipul luptătorilor daci, atunci când săbiile romane vor pătrunde prin trupurile noastre! Lumina aceea, de care noi stim că ne iubeste si că noi suntem fiii ei prea iubiţi, e în noi! Vă e frică de moarte?
- Nu!, izbucniră toti comanantii. - Atunci nici de romani nu ne este frică.
Apoi Decebal privi spre înaltimi si cuvântă cu voce sfioasa si linistită:
- Îti multumesc, Zamolxe. Apoi, tot linistit, către comandanti:
- Daca nu ne-am opune romanilor, atunci ne-ar sterge si umbra de pe suprafata pământului. Dar asa, cu timpul, le vom sterge noi umbra pe care o aruncă peste luminile Daciei.
     La masa de lucru, scriitorul tresări, abia reusind să facă un pas înapoi. Decebal, în armura de lupta îi trecu prin faţă.
- Doamne, grăi uluit scriitorul, razboiul dacilor împotriva romanilor continuă si acum! Raportul de forţe dintre daci si romani a fost răsturnat în favoarea romanilor abia în a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Răsturnat temporar! Până atunci, majoritatea documentelor interne si externe vorbeau de daci, ca denumire generică a tuturor românilor si de Dacia, ca ţară unică, indiferent câte ţări medievale existau pe teritoriul ei. Daci din Dacia, indiferent de denumirile noastre conforme denumirilor principatelor, ţărilor medievale în care trăiam. O singură denumire pentru toti, o singură ţară si în vremile mai multor denumiri si a mai multor ţări si din nou o singură denumire si o singura ţară. În a doua jumatate se colului al XIX-lea, prin unirea într-o singură ţară a doua dintre principatele româneşti, cu alte cuvinte dacice, ţării i s-a dat denumirea de România, în loc de Dacia.
     Asa a rămas, România, si după unirea cu celălalt principat românesc, Transilvania, în fericitul an 1918. De acum, denumirea de român si România au luat un mare avans, prin fenomenul monumentalizării popoarelor prin cultură, ce se desfăşoară tocmai în a doua jumatate a secolului al XIX-lea si în cel următor.
Situaţia îmi pare de neschimbat. Dar nu si pentru cerbicia dacilor. Pentru ei nu există imposibilul. Luptă de două mii de ani pentru eliberarea de sub dominaţia romană. Mai bine s-ar ocupa de eliberarea de sub slavi. Aceştia, după anul şase sute, când debordează în Dacia de sud, formând, cu timpul Bulgaria si Serbia de azi, se lasă cu greutate peste noi, în Dacia Eternă si ne jugulesc până pe la anul o mie, apoi, sub dirijarea grecilor, ne fură limba din biserici si din şcolile de pe lânga ele, limba maternă, schilodind-o.
Este schilodi până azi. Si sufletul din noi. Dar nu într-atât încât să nu reuşim renasterea identităţii noastre. Nu identitatea slavo-românească, ci dacică, românească. Indiferent că acum, oficial, ne numim români, noi tot daci suntem!
     Scriitorul tresărise, abia reusind sa faca un pas înapoi. Decebal, în armura de lupta, trecuse prin fata sa.
Un suflu, o miscare penetrantă, din sinea scriitorului în sinea scriitorului, suspendă o parte din legăturile gravitaţiei pământesti asupra corpului său, acesta simtindu-se mai usor, cu o statură lăuntrică de admirat, cu o cerbicie de a face fapte mari, pentru neamul său cel oropsit. - Pietre de moară duce neamul meu în spate. Am să le iau, am să le sfărâm, uite-asa! Îsi desfăcu bratele si sfărâma pietrele de moară. Si le disloca pe genunchi si le arunca, pulverizându-le. Începu să icnească, să lovească în dreapta si-n stânga, să urle strunit, să izbucnească în strigăt de luptă, să se bată dezlănţuit. Ridică un scaun si-l pulveriză pe birou. Nemaiavând altceva la îndemână, înşfăcă biroul, mobilier greu, masiv si într-o clipită îl ridică deasupra capului. Abia acum realiză situaţia în care se află si faptul că de-ar arunca biroul spre un perete ar pulveriza peretele, sau de-l va trânti pe parchet, va declanşa o bubuitură, să-i bage în sperieţi pe vecini. Se trezi cu biroul deasupra capului, derutat, fricos, neputincios. Nu mai avea puteri. Era uluit că devenise urias si că are deasupra braţelor biroul masiv, din nuc sculptat, singura lui bogăţie, pentru care mulţi pamânteni îl invidiau. Nu-i venea să creadă de ce a fost în stare, el, rotofeiul, de prea mulţi ani de stat la masa de scris.
- Un magnet puternic m-a prins în raza sa.
     Scriitorul, pânditor al unor prezenţe de dincolo, docil si prietenos cu apariţiile din lumea nevăzută, se aşeză în faţa paginilor albe si începu să scrie purtat de aripa uriasului: Pavecerniţa, blagoveştenie, stretenie, vovidenie, probojenie, praznic, vecernie, utrenie, stihoavnă, ceaslov, strană, denie, ceasurile maslu, sfeştanie, parastas, sobor, aghiazma, coliva, slava, duh, nădejde, sinod, slujba, svetilna, catavasier, octoih, minei, molitvenic, evhologhiu, obednita, ectenie, catisma, polieleu, vohodul, proscomidiar, prochimenul, paremii, litie, tropar, otpust, catisma, condac, felonul, dvera, ecfonistul, sedelne, ipacoi, voscreasna, icos, ierurgii, bederniţa, nabederniţa, Denia Prohodului, Utrenia Sâmbetei celei Mari (Din slavă tradus tot în slavă, brava!), Panihida, protosul, obedniţa, irmos, chinonicul, priceasna, metanie, blagoslovenie, iată câteva probe că românii cunosc limba slavă, condimentată cu grecisme! Si toate acestea au fost si mai sunt băgate cu anasâna în creierul românilor, de pe la anul o mie încoace, iar din secolul al XIX-lea prin şcoli si universităţii laice, care se înfiintează acum. Dacă as invita elevii din România să meargă la preoţi să le ceară nu predici despre conţinutul textului biblic, ci traducerea textului biblic în limba română, cuvânt cu cuvânt?
     Da, în română. Biserica ar reacţiona că stârnim poporul român împotriva ei. Biserica este proprietara acestei păstrări în suferinţă, în crucificare, în adormire si imbecilizare a poporului român? Nu! Ci oamenii bisericii! Ierarhia bisericească, preoţimea. S-a pus stavilă în chiar drumul eliberării, salvării (mântuirii) poporului român!.
- Oare, chiar am dreptate?,
se mustra scriitorul. De-ndată ce îsi formulă întrebarea îi apăru un chip de preot de demult, în haine sacerdotale autohtone. Într-o cămaşă nax163;ională, albă, de in, pâna jos, încins pe mijloc cu un brâu. Pe piept, brodată o cruce, format răsăritean, rotunjită la capete, iar pe spate avea brodată crucea tracilor daci, formată din cei doi Z, Zeul Zalmoxe. Se apropie de scriitor, îl îmbrăţişă si pătrunse în sufletul scriitorului.
- Nu se poate! , izbucni scriitorul. Nu se poate! Nu se poate! Dumnezeule Sfânt, partea din Sfânta Liturghie, intitulată, "Pe Tine Doamne Te Laudam Te Domine Laudamus, asa-numitul Te Deum, este parte din Sfânta Liturghie strămoşească dacică. În limba noastră maternă, în latina scrisă, Te Deum raspândit în toate bisericile Daciei secolului al IV-lea. Si desi ierarhia bisericii ştie, poporul român habar n-are si nici puhoiul de intelectuali români. Le-a fost furată memoria existentei propriului popor. Si ne strigă ungurii si slavii că unde am fost noi în mileniul întâi. Noi ne stim aici dintotdeauna, din Slovacia de azi, pâna pe crestele Muntilor Balcani (Muntii Haemus) si de la Dunarea Mijlocie (de pe la jumatatea Ungariei de azi) pâna la Bug. Nici nu stim de ce îi interesează mileniul întâi, când slavii s-au asezat în Europa în secolul al VI-lea, iar ungurii abia spre sfârsitul acelui mileniu. Dar că strigă ei pentru a face zgomot planetar, întelegem de ce, pofta lor expansionistă, de migratori debordanţi prin lume după jaf, încă nu e stinsă. Dar că ierahia bisericii noastre să ascundă asa ceva, în loc să păstreze rugăciunea Te Deum, în original, în Sfânta Liturghie si să o treacă, tot în original, în toate manualele scolare, este de neînteles. În original se vede ca într-o oglindă, limba română literară de azi, cât si aspectul ei vorbit, popular. Cine are interesul să nu avem constiinţa continuităţii noastre de limbă si de etnic! Iată o întrebare la care ierarhii Bisericii Ortodoxe Române vor trebui să raspundă odată si odată. Si nu oricum! Iar acest text sacru alcatuit de Sfântul Episcop dac Niceta de Remesiana este parte constitutivă nu numai din Liturghia ortodoxă în limba română, ci este cântat si de catolici si de luterani. Si bietul popor român habar n-are ce rugăciune a dăruit întregii lumi crestine! Dar se mai ridică si o altă întrebare,. Unde a existat un Te Deum, păstrat pâna azi, nu mai există, în cultura scrisă dacică din secolele I-VII, si alte creaţii. Nu cumva nici ele nu sunt în manualele scolare si universitare, din aceleasi motive oculte! Si nici din secolele VIII-XIV! Cine susţine ca pastrându-ne Liturghia noastra latina am fi fost deznax163;ionalizaţi de unguri, ori minte cu bună stiinţă, stiut fiind că textul liturgic latin si celelalte rugăciuni în latină se regăsesc aidoma, ca într-o oglindă, în limba românească vorbită si scrisă, ori minte din ignoranţă. Având în vedere că si ungurii si românii am fi avut Liturghia în limba latină, avantajaţi am fi fost noi, românii, deoarece limba noastră este limba latină. Românii din Ungaria nu ar fi fost asimilaţi în asa mare proporţie. Fiind distrusă Liturghia latină pe teritoriul Daciei, astăzi suntem un popor într-o perceptibilă măsură deznaţionalizat. Mai de-a dreptul, parţial slavizat, în limbă. Dar nu si în spirit! Iar această deznaţionalizare în limbă va rămâne în cultura noastă ca o perioadă de glorie, de supravieţuire a latinităţii noastre, a identitatii noastre de popor latin, doar dacă nu ne vom ignora la nesfârsit rezistenţa în spirit si enorma energie cheltuită în această rezistenţă. Reintroducerea Liturghiei Latine în bisericile românesti este de neevitat.
Scriitorul, uimit, ca în faţa unui aisberg de lumină ce se înălţa din întunecimi, simţea în sinea sa, cum pianistul simte melodia, cum pădurea simte cu rădăcinile apa si o absoarbe în trunchi, cum floarea soarelui simte soarele si se întoarce dupa el, simtea în sinea sa o lume ce iese la lumină, iar el nefiind altceva decât un steag dacic, un portdrapel pentru lumea ce debordează iar pe scena vietii. Sufletul său, conştiinţa de sine, se restrase în una din camarile fiintei sale, iar celelalte le lăsă cu plăcere celor ce preluau pârghiile comenzilor teribilei făcătorii, care este corpul omenesc. Dintr-o dată se simti alt om, ca o baterie nou, bine încărcată.
- Doamne, în mine au învins ai nostri. Fusesem încă din nastere sclavul imperiilor. Si tata si mama si unchii si mătusile. Si bunicii. Uite-asa, în genunchi, desi ni se părea că trăim în picioare. Dar castele rezistentei sunt în acele adâncimi ale fiinţei noastre, unde furii nu au ajuns si nu pot ajunge. Lumina! Lumina! Lumina! Viiturile se duc la vale si se usucă, iar în mine se împlinesc luminile cele din castelele ascunse în adâncimi. De unde să încep să mătur? Câtă strălucire si confort îmi dă speranta! Dar ce-au avut cu cuvântul speranta, cuvânt din mosi-strămosi, de l-au alungat din biserici, punând în locul sau cuvântul slav, nădejde! Deci, asa am fost schilodiţi! Venerează a fost si el alungat din biserici si în locul sau a fost încoţopenit slavul cinstiţi. Si ni s-a bagat în cap, cu forta, utrenie si vecernie, de-am si uitat cu desavârsire de originalele noastre întemnitate. Noi însine întemnitati sub lespezi de uitare. Spiritul altora la soare. Al nostru în mormânt. Si uite-asa cântăm priceasne, mândrindu-ne ca nişte tâmpiţi, cu sau fără diplome universitare, că rostim cuvinte pe care, încă, în nici un chip nu suntem în stare să le traducem în limba noastră, desi ele au eliminat, au răsturnat în mormântul, totusi viu, din sinea noastră, echivalentele proprii, luminile, corabiile, flota salvării noastre. Pe cine salvăm noi? Pe alţii! Suntem înhămaţi, în spirit, la marea corabie slavă! Să şi-o tragă ei însisi! Cu câtă abilitate s-au grăbit, cu tăişul săbiilor, la piepturile noastre si deasupra grumajilor, să arunce cuvântul sărbătoare peste bord si sa-l înlocuiasca cu cel de praznic, sa urce în altare molitva si sa îl tot rostim, incapabili să-i pătrundem întelesul, iar cuvântul nostru, cu înteles, să-l fi pierdut pe drum, sau să nu-l mai recunoaştem din turma cea mare a pravoslavncului ghiveci slavo-român. Iar coloana vertebrală a neamului românesc, cum nu uită ierarhii nostri a ne blagoslovi, are si un efect tocmai pe dos si anume acela de a ne adormi constiinta noastră si a o întări pe a potrivnicilor. Spiritualitatea care ne mentine coloana noastră vertebrală, ca neam, s-a manifestat în istoria poporului român în limba moşilor si strămosilor nostri, în limba latină. Si dă-i si lupta cu denie, sedelna, svetilina slava, coliva, vohod, prohod. Da, da, prohodirea celui ce îsi pierde luminile limbii proprii, alungată din biserici, prin impunerea în circuitul sacru, a cuvintelor invadatorilor. Eliminarea celor autohtone si impunerea celor străine. Cândva au fost impuse.
Dar acum cine le păstrează si de ce? Ciomege în craniul vechiului om carpatin, poate, poate, uite-asa, ca pe role, într-o zi, va aluneca, pe dinlauntrul său, în braţele imperialilor de azi, rusi si ucrainieni, sau în somnul în care au coborât cei mai multi români, în Bulgaria, Grecia si Serbia. Că nu-i voie, sub nici un chip, să vedem cum se oglindeste limba noastră literară, păstrată în scrierile din secolele III-VII, de după Hristos, în limba noastră de azi. Eliminând cuvintele invadatorilor, întelegem foarte bine limba noastră scrisă, din secolul al IV-lea. Piei sunt Caeli et Terra ? pe româneste ? Pline sunt cerurile si pamântul. Omnis Terra veneratur ? Tot pamântul Te venereaza. Întelegem mai bine decât în limba noastră scrisă de azi, impusă prin biserică.
     Scriitorul sesiza cum primeste o alură universitară.
- Ce bine ar fi să patrundă spiritul acesta în universităţi si răsturnăm lespedea de pe memoria oropsitului popor român. Si acesta va reveni la suprafaţă, el însusi, cu memoria tuturor vremilor. Acum doarme somn greu prin multe secole. Să se trezească! Niet, spun slavii din sinea noastră, din cultura noastră, din biserica noastră, dintre noi, drăgălaşii de ei! Curat compatrioţi. Să te strângă de gât, zicând că nu se poate schimba nimic, uitând, cu bună ştiinţă si laşitate, că s-a putut schimba. Să nu cumva să ne amintim de strămoşii nostri din urmă cu doua milenii si jumatate, adică de arătorii Terrei, de plugari, de tirageti, de getii localnici, pământeni, autohtoni, de strămosii nostri de pe Tyras, ? Nistrul nostru de azi ? de pe râul lor pământean, intern, din interiorul mosiei lor care se întindea până la Hypanias ? Bugul de astazi. Să nu cumva să ne trezim din mormânt si să înţelegem latina de parcă ieri o ascultam evlaviosi în biserici. Salvum populum Tuum Domine - Salvează poporul tău Doamne. În Te Domine superavi ? în Tine Doamne am sperat. In nomine Patris, et Fiili et Spiritus Sancti ? în numele Tatălui si al Fiului si al Spiritului Sfânt. Si câtă îndobitocire si slugărnicie si asasinat împotriva noastră, din partea conaţionalilor nostri, cu spirit de sorginte străină, conaţionali care în cărţile bisericesti si în dictionarele academice scriu în nestire, negru pe alb, că sfânt este cuvânt slav. Bateti fraţilor piroane peste cosciugul neamului! Dar răbdarea Domnului nu este eternă. Ea acx163;ionează atunci când crede de cuviinţă, dar numai în spiritul adevărului. Si atunci, împieliţaţilor (Fii ai Satanei, draci în piele de om), ce vă veţi face! Iar acel atunci poate fi foarte aproape. Sed libera nos malo, rosteau strămosii nostri, zicând Tatăl nostru. Si toti întelegem: si ne elibereaza pe noi de cel rău. Da, cu adevarat este vorba de eliberareea din legăturile întunecimilor. Si eliberarea o face Hristos. Se face prin Hristos. Dar azi, chiar întelegem ce zicem! Si ne mântuieste pe noi de cel viclean. Cine ne poate traduce în limba noastra cuvântul mântuieşte! Mântuieste l-a implantat biserica, în limba noastră, spre a noastră imbecilizare, să vorbim cuvinte al căror înteles nu-l stim. Cuvânt de la o altă seminţie, nu de la slavi. Numai autohton să nu fie. De ce să-l traducă dacă îl avem pe eliberează! Dar îl avem pe eliberează? Eliberează-ne Doamne, este interzis! Este interzis si Salvează-ne Doamne! Sunt interzise pentru că Homo Carpaticus ar întelege ce zice... Dar ca să nu priceapă este siluit prin şir de secole să zică: Mântuieste Doamne poporul Tău în loc de Salvează Doamne poporul Tău.
     Scriitorul se bucura de lumina omului liber. Sufletul său iesise din mormânt. Te aeternum Patrem omnis Terra veneratur (Pe Tine eternule Parinte tot pamântul Te venerează), a fost tradus Pe Tine vesnicule Părinte tot pământul Te cinsteste. Tu Rex gloriae Christi (Hristoase rege al gloriei) a fost tradus Tu Hristoase împarat al slavei. In Te Domine speravi (în Tine Doamne am sperat), a fost tradus în Tine Doamne am nadajduit. Sărmanele cuvinte ale limbii noastre, oropsite, nedemne să rămână în Sfânta Liturghie. Rusinate, alungate, înlocuite cu cele slave. Textele noastre strămoşeşti, din limba noastră strămosească au fost traduse într-o limbă stranie, jumătate română, jumătate străină, de parca noi am fi jumătate de oameni. Hai să-L cinstim cu vodcă pe Dumnezeu, la un colţ de masă, iar lui Stalin, sau urmasilor acestuia de la Kremlin, slava, slava sa le cântam! Asa ni s-a pregătit dependen&x163;a politică faţă de Moscova. Pe cărările hiptnotice ale cuvintelor!
     Scriitorul îsi adună viaţa sa de până acum, ca pe o haină veche, de împrumut si o lepădă. Cămaşa, întreag, de lumină îl monumentaliza în sinea sa, cu libertatea deplină de crestin, pe care o dobândi din mila Cerului.
     O lumină darâma zidul dintre dincolo, înspre azi. Scriitorul ajunse, în chiar zilele lui, în gândurile unui inginer constructor. Îsi concentra atenţia la ce se întâmpla, amintindu-si de cuvintele lui Decebal: Osteni, prin generetii, pâna vom învinge!
- Vino încoace frate dac, din unghiul conului de umbră, din închisoarea în care te poartă strănepotul tău, domnul inginer.
- Nu-mi vine să cred. Eu, zdrobit aici, gata să mă ridic, dar n-am tendoane si frunte si ochi si braţe. Nu vrea să mă asculte, acest brav ostean, acum cu rangul de inginer. Memoria lui e adormită. Alţii privesc prin ochii sai si altă minte i s-a instalat după tâmple. Si el crede că este el însusi, dar şi-a pierdut pupitrul de comandă.
- Si totusi
- Un miracol. De un mileniu si mai bine vă astept. De când au trecut copitele cailor maghiari peste mine.
- Unde erai!

- Acasa, în Carpis, la Cotul Dunarii, în Budapesta de azi. Zamolxe! Voi aţi cazut tot sub copitele maghiarilor?!
- Grea trădare.
     Craii slavilor, ramasi printre noi, nu mai erau periculosi, asa cum au fost la marea lor viitură. Si ei si noi ne pregăteam sa dam piept cu viitura maghiară. Aveam puternice mijloace militare sa-i lovim sau sa-i lasam sa mearga mai departe, punându-le în traistă de-ale gurii. Numai că, vai, slavii au vrut să scape de noi, si, prin întelegere cu maghiarii, sa ne aibă de sclavi. Si ne trădară.
Si maghiarii ajunsera în defileul Cetatii Ung, fără luptă, condusi de cnejii slavi, pe un drum lăturalnic, agăţat de înaltimi, numai de putini localnici stiut. Ostirea noastră fusese ocolita de un suvoi maghiar, iar celalalt ne stătea în faţă, înainte de trecatori. Si le-au deschis portile cetatii. Si a fost un măcel scurt. Si regele nostru a căzut în luptă.
Si s-a facut pace. Marea bătalie nu mai avut loc. Ostirea noastra de la trecatori si grosul viiturii maghiare au intrat împreună, ca prieteni, în cetatea de scaun a regelui nostru. Si, dreptu-i că maghiarii au respectat întelegerea de a nu rămâne multă vreme în tinutul Ung. Si am petrecut împreuna. Si atât de încântaţi au fost de obiceiurile si viata pe care o duceam noi, încât, regele lor, cu comandantii sai au socotit ca este o onoare să primească titlul nobiliar daco-latin , de unguri. Si n-au mai renuntat la el niciodată, nici urmasii urmasilor lor. Părăsind Ungul, au ajuns în Panonia, care este chiar în interiorul arcului dunarean si se asezară lângă lacul Balaton si îsi întemeiară aici ţara, cu numele titlului nobiliar românesc, de Ungaria.