Decebal sau Dacia Eterna - Partea IV de Grigore Copil publicat la 06.04.2008
     Iar poporul se numi poporul ungar. Si mă miră faptul că ungurii de azi nu recunosc public un fapt care nu-i dezonorează, dimpotrivă, si că există un temei istoric al bunei vecinătăţi între ei si noi, între unguri si români. Si că am avut încredere în cuvântul maghiarilor. Si că acestia si-au respectat cuvântul dat si au părăsit pământul nostru strămosesc, ţinutul Ungului. Că si-au păstrat si numele de maghiari, e firesc. Acolo e Panonia despre care vorbesc documentele maghiare si europene, inclusiv tratatele de istorie germane, ca s-au asezat unguriii în Europa si si-au format stat cu capitala în chiar centrul Panoniei, la Székesfehérvar, la nord-est de lacul Balaton. Extinderea denumiri geografice de Panonia, spre răsărit, este târzie aparţine mileniului urmator si pătrunde în tratatele de istorie în secolul al XIX-lea.

     De aici confuzia dintre Panonia propriu-zisă, patria europeană a poporului maghiar, si teritoriul extrapanonic, adăugat la denumirea de Panonia, pe măsura extinderii statului maghiar si pe malul de răsărit al Dunării Mijlocii. Maghiarii, după ce îsi fondară ţara, în Panonia, vor reveni militar la Tisa, abia după o sută de ani, pe vremea regelui lor Stefan cel Sfânt, în faţa acelorasi tări românesti, cu graniţa de apus tot pe Tisa, situaţie care abia în secolul al XX-lea se schimbă, când unele ţări euroepene, grăbite să pună capăt primului război mondial, impun în mod eronat, prin tratatele de pace, anexarea la Ungaria a unei bune părţi a teritoriului de pe malul de răsărit al Tisei, mal românesc. Tot în Székesfehéervar, în Mănăstirea Albă, este înmormântat Stefan cel Sfânt. Extinderea teritorială a Ungariei spre răsărit se face extrem de încet. Faptul este ilustrativ prin mutarea capitalei, în 1381, mai spre răsărit, la Buda, tot la apus de Dunarea Mijlocie. Străvechiul teritoriul românesc al Transilvaniei este anexat la Ungaria abia în 1867. La cinci ani după anexare, în urma afluxului de mărfuri obţinute prin jefuirea de tip colonial a românilor transilvăneni, portul Pesta se va uni cu Buda, iar Ungaria îsi mută capitala si pe malul de răsărit al Dunării. Asa apare, în 1872, Budapesta ca noua capitală a Ungariei.

     Dar anexarea nu durează decât până în 1918, când întregirea teritorială a României, prin integrarea Transilvaniei la Patria-Mumă este un fapt împlinit. Imperiul austro-ungar dispare din viaţa Europei. Colonistii maghiari rămasi plocon în România, desi au fost trataţi cu generozitate, sunt turbulenţi. Nemulţumiţilor le ia Dumnezeu darul. Si mulţi vor pleca din România, pierzând orice speranţă de a mai reface o Ungarie "Mare", care nu a existat niciodată, fiind vorba de un imperiu, ceea ce este cu totul altceva ; de a destabiliza România, sau de a-si forma un stat în stat, perspectivă imposibil de realizat, sub nici o formă si sub nici o denumire. Asemenea planuri urzesc si pentru Slovacia si pentru Serbia. Există un singur stat pentru poporul maghiar, Ungaria. Statul naţional unitar român nu este o marfă de negociat. Dar, să ne întoarcem, dacule, treaptă cu treaptă, până pe vremea noastră, până la casa ta parintească. Buda este anticul Aquicum, capitala fostei provincii romane Pannonia Inferior, adică a părtii estice a Panoniei, iar denumirea străveche a anticului Aquicum este cea de Carpis. De aceea te afli aici, ostene carpian. Ai căzut în lupta ce s-a dat la intrarea maghiarilor în Panonia.
     Ostasul carpian iesise la lumină, pe plaiul pe care tocmai răzbise o ceată de luptători daci. O bucurie fără margini îl cuprinse. Îmbrătisările nu mai conteneau. Ochii inginerului străluceau, iar sufletul i se strălumina.
- Ce prost am fost, îsi zise inginerul. Am avut mintea legată. Eram rob la alţii.
Strănepotul, acum cu rang de inginer, cum zisese dacul din sinea sa, apăsa pe pedala de acceleraţie a masinii, pe drumul ce ducea spre santier. În vremea aceasta, în poiană, pe piciorul acela de plai, sărbatoarea nu mai contenea.
- Spuneti-mi, spuneti-mi tot ce stiti, se ruga dacul eliberat din conul de umbră din sinea inginerului. Vom fi o ceată strasnică. Aţi reusit. Vă mulţumesc. Vă mulţumesc. Mă zbăteam, dar încă nu as fi biruit.

     - Noi, îi răspunse un ostean, am căzut în cetatea Biharea. Câstigasem o bătălie în câmp deschis si reusisem să ne retragem în cetate, în timp ce Menumorut, regele nostru, se ascundea în codri cu un corp de armată intact. Aveam deci o situaţie care ne dădea dreptul să-i zdrobim pe unguri si să le tăiem pofta pe multă vreme de a mai veni de la Balaton, la Tisa, după cele necesare traiului. Începuseră asediul cetătii, metodic, infernal. Exact ceea ce doream. De rezistat, rezistam. Stiam că îl avem în codru pe Menumorut, în supraveghere strategică. Dar, ceea ce făcuseră slavii trăitori printre noi, care luptau alături de noi. Participau la luptele de la intrarea în cetate. În mod neasteptat au întors armele împotriva noastră, lăsând podurile peste sanţurile adânci, pline cu apă. Ungurii au irumpt în cetate, la măcel. Rezistam în turnuri si în terasele apusene ale cetăţii, când au aflat că Monumorut nu e în cetate. Pornise val vârtej spre capitala Biharea, în ajutorul ostenilor săi prea iubiţi. În cetate luptele încetează. Ungurii îi ies în întâmpinare, cu gândul de a evita o noua bătălie, sau, poate un razboi lung, de uzură, la adapostul codrilor. Se face pace temeinica, pecetluită printr-o nuntă. Fata regelui Menumorut se căsătoreste cu fiul regelui ungur, urmând ca ginerele să fie urmas la tron, în locul lui Menumorut, după moartea acestuia. Nimic nou pe faţa pamântului, când un print străin ajungea, prin căsătorie, capul unui alt stat. Armata ungară pleacă, Menumorut continuându-si domnia în ţara sa de grai latin, ţară ce-si întindea hotarul înspre apus până la Tisa. Iar noi, după atâta vreme de trai în sângele urmasilor nostri, am ajuns în pajistile stăpânirii noastre de drept, pe piciorul de plai spiritual al acestui inginer constructor, strănepotul nostru, care s-a eliberat de lanţurile care îl ţineau în robie.
- Greu drum va avea.
- Dar al tău si al nostru, cum a fost? Al lui este al unui fericit. Cu nimic nu pot fi înlocuite simţămintele de sănătate sufletească si de luminată si bărbătească dragoste de neam. Mai sunt doar câteva sute de ani. Timpurile mult asteptate le simţim cum se apropie. De aici, de pe picioarele de plai. Aceste picioare de plai trebuie să fie iar platouri montane, unde soarele cel văzut si Dumnezeu să aibă unde umbla si noi unde sta de vorbă cu ai nostri flăcăi, asa cum stăm de vorbă acum între noi. Dar trebuie să ne grăbim, să ne eliberăm strănepoţii de azi si de mâine. Suntem în întârziere.
     Singuraticul dac din Carpis abia acum observă că osteanul comandant al cetei avea însemnele sacerdotale. Cuprins de bucurie si de sfială intră în ceată, la ascultare deplină. I se rotunji gândul cu o întrebare, când îi si veni raspunsul.
- Decebal. Cel de al zecelea rege uns de zei. Garda lui personală este formata de regii si marii preoţi de dinaintea lui. Dintre acestia, Zamolxe, regele si marele preot, din adâncimile cele de lumină, unde nu poate patrunde nici un dusman, fie el din lumea aceasta, nevazută de ochii omenesti, fie din lumea celor vazute, Zamolxe, de acolo, din taina dumnezeirii sale, l-a întărit pe Decebal, iar acesta este, cu adevarat, eroul călător, prin nepotii si strănepotii neamului său, din tată în fiu. Străbate fără oprire, făcându-si drum spre picioarele de plai. Le curătă de stufăris, de spini, redându-le urmasilor urmasilor săi, eliberând Dacia Eternă. Regii daci de până la el, regii daci de după el.
     Inginerul constructor ajunse la santier. Nici nu coborî bine din masina, când îsi dadu seama de energiile supranaturale care îl conecteaza, de tehnicieni si muncitorii din subordinea sa, care, teleghidaţi, se cabrara, ca si caii în buiestru, fiecare la locul sau de munca. Utilajele lucrau în plin, oamenii la fel.
- Strasnic, mi se face o demonstratie, din lumea nevazuta. N-am sa uit niciodata si voi ramâne, în toate zilele vietii mele, de nebiruit! Da, fiinta omeneasca este de nebiruit daca este axata pe coordonatele divine, eterne. Iar fulgerarile care ne ajung de la potrivnici, nici ca trebuie sa ne sperie, nici ca trebuie sa ne schimbe vrednicia de a ne ajuta namul sa ajunga la limanul salvator, de unde vor ramâne în urma, pentru totdeauna, haurile prabusirii speciei umane în istoria tenebrelor, istorie a misteriosului arhanghel, pe care cerul, încet-încet, l-a împins în cele mai de jos ale lumii vazute, exilându-l. Si-n ele va ramâne, dincolo fiindu-i imposibil sa ajunga. Or, noi oamenii, de dinclo, din fericire ne-am prabusit si dincolo ne vom întoarce. Iar de dincolo vin ai nostri. Si pâna vin mai sunt doar câteva sute de ani.

     Drumul se luminează de pe picioarele de plai, teritorii sfinte din sinea noastră, rămase de nebiruit, guri de rai, unde cuvintele înfloresc lumina cea nearzătoare, blândă, lină, iubitoarea lumină. Acolo, la ele se ajunge prin culoarele cele pierdute în întuneric. Fi-va lumină! Lumină! Fi-va lumină! Lumină! Fi-va lumină! Lumina! Lumina în cuget, lumina în minte, lumina în simtaminte, lumina clarvazatoare, purificatoare, biruitoare. Razboiul cel mare nu s-a sfârsit. Arhanghelii, din cerul în care ochii pământesti nu vad, vin în plaiurile de rai dintre noi, unde vedem si suntem văzuti, în bucuria sfânta a refacerii dreptului nostru de proprietate peste fericire. Iar Lucifer stie ca nu am pierdut gustul Luminii Line, gustul fericirii si se avânta si el în lupta, nascând si stârnind migratori si imperii asupra noastra. Dar vai, nu-l vom lasa în veci sa ne anexeze raiul. Noi am gresit, dezlegându-l pe exilat din legaturile cerului, tot noi îl vom închide în întunecimile de unde a scapat si ne-a coborât si pe noi. N-are dreptul, n-are acces la Paradis. Aceasta este partea noastra de eternitate. Din fericita lui eternitate, Lucifer a fost alungat de legiunile ramase cu vrednicie în lumina. Am gresit Doamne. Iarta-ne. Si-i vom demonstra lui Lucifer ca cine nu asculta de lumina si vrea ca lumina sa asculte de el, este mai mic si mai slab decât faptura lui Dumnezeu, numita om.
     Inginerul abia acum observa ca umblase dintr-o parte în alta a santierului, cu mintea captata de niste gânduri care au dat rod din cine stie ce seminte sadite în sinea sa. Îsi aduna gândurile si îsi dadu seama ca strânsese mâna multor oameni, iar pe fata lor aparuse lumina bunatatii si fericirii. Niciodata nu mi-am putut închipui ca exista atâta fericire si bunatate. Parca sunt izvor de fericire si bunatate.

     Si apele vin din sufletul meu si tot vin. Din sufletul meu de parca acesta ar fi un izvor. Si universul divin îsi are izvor întru fiecare om. Daca-l vrea, daca-l doreste, este al sau. Daca altii îi vor pierzarea, fiind al tau, te lupta si-l apara si-l ada în loc luminos, în platoul eternitatii din fiecare om, în poiana în care straluceste Dumnezeu, oglindindu-se în lumea fapturii Sale si unde faptura se oglindeste în Dumnezeu.
     Inginerul simtea ca apele luminii îl spala cu cea mai placuta adiere si cu cel mai bun efect, de toata zgura existentei sale. Pâraie zoioase îl paraseau. Bucurii pe care le cautase, si le practicase, îi apareau acum jenate, penibile, ba chiar, de-a dreptul murdare. Adevaratele bucurii rasareau acum în el ca holdele de grâu, umplându-i fiinta. Îl invadase Lumina cea cu foc ce nu arde, îl invadase fericirea. El însusi, ea însasi, în sinea lui, o singura fiinta. Fiinta fericirii. Orice practici terestre, de târâtoare, ale fiintei umane, se ofileau si se destramau. Se facea curatenie în interioarele drogate de practicile ilicite si peste tot patrundea apa de lumina si dispareau chemarile viciilor, poftelor oarbe, tâmpe. Si se hranea inginerul constructor, pe dinlauntrul sau, cu bunatatea. Era ca un râu care mereu primea apele izvoarelor.

     Si iarasi le primea. Si începu sa uite de rusinea vietii sale de viermuitor biped, atâta de incomparabila era noua viata ce o traia. Si urca tot mai sus, tot mai departe de tot ce a fost, dorind sa primeasca si mai mult si sa nu se termine niciodata ceea ce primea.
     În drum spre un sat din apropiere, simti cum automobilul sau este împachetat într-un fel de forta electrica, dar câta nu electrocuta, situatie comparabila cu un fel de paienjenis de fire fine si nevazute. Acceleratia motorului se mari, apoi se stabiliza. Inginerul simti cum forta nevazuta îi asigura confortul si siguranta deplasarii. De la un timp auzi motorul automobilului ca mai înainte de acest fenomen. Totul se terminase. Reduse din acceleratie, atent la condus, revenind la o viteza în care el însusi avea grija de siguranta deplasarii. Într-un târziu îi paru rau ca nu a oprit în apropierea locului de unde forta nevazuta încetase sa mai actioneze. Abia acum întelegea deplin ce se întâmplase. Îi era dor de ea. Îi trecea prin suflet o vaga stare de teama. Nu s-a întors din drum. Era departe. La revenirea spre casa, a trecut prin spatiul de stranie interventie, aproape la pas, gata sa opreasca si sa se lase la îndemâna acelei forte. A coborât din masina. S-a plimbat înainte si înapoi, pe coasta dealului plesuv, cu iarba marunta si ici colo cu stânci mici, macinate de vreme. Nici un semnal. Într-un târziu a plecat mai departe spre oras. Încet-încet cele întâmplate nu i-au mai fost atât de vii în memorie. Nici fenomenul, real, dar nedemonstrabil, de la santier, când din sinea sa radia bunatatea, conectând pe toti salariatii si dirijându-i la lucru, multumiti si harnici, ei însisi plini de fericire. Si-a dat seama, în zilele urmatoare, ca numai el a fost constient de fenomen si ca a încerca sa-i constientizeze si pe ei ar fi fost echivalent cu a-l face nebun. Ca au fost cuprinsi de voie buna, îsi aminteau toti. Între cele doua stari, înclina spre cea din santier, pentru ca nu disparuse de tot din sufletul sau si nici chiar din mintea lucratorilor de pe santier. Cea cu automobilul, de pe drumul de lânga Fântâna lui Alexandru, disparuse de tot. De ce? Îi lipsea bunatatea, iubirea si nu lasa nimic, daca nu primea si ea ceva? Greu de raspuns, îsi zise inginerul. Bunatatea devenise comoara sa, nestiuta, nevazuta, de nimeni.
     Inginerului îi venea sa opreasca oamenii si sa împarta fiecaruia din comoara sa. Dar îsi dadu seama de situatia în care s-ar fi pus. Nebun. Cum sa împarti bunatatea? Cum sa i-o dau altui om? O comoara care vindeca omul de orice suferinta sufleteasca si elimina astfel sursele de îmbolnavire pentru trup. Cum sa împarti fericirea? Iar el, inginerul, stia ca daca oamenii i-ar asculta, în timp ce le-ar vorbi, se reuseste transferul fericirii si în sufletul lor. Dar cum sa nu râda de el, cum sa nu-l besteleasca?! Totusi, observa cum cunoscutii, sau noile cunostinte îl ascultau mai cu atentie. E adevarat ca si el era mai atent la glasul tonului sau, eliminând din el duritatile, vointa de a vrea sa demonstreze ceva, de a impune o parere. Dimpotriva, o voce linistita, cuprindea si o parte din iubire. Si iubirea trecea în omul cu care vorbea si-i împrospata clipele. Omul vibra de-ndata, de noua sa stare buna. Fata îi devenea mai deschisa. I se întrezareau anume lumini pe chip. Femeiele se trezeau din indiferenta sau din colegialitate, la un fel de atractie, asa, subita, fata de inginer, iar noile cunostinte nu-l slabeau din ochi, cu gândul de a se lasa cucerite de el, cucerindu-l. Amorul le dadea târcoale. Altele sesizau adevarul ce venea spre ele, în ele si chipul li se lumina neamestecat, dar se retineau, ca sa nu li se confunde trairile cu apelurile erotice. Inginerul învata. De primele, care se apropiau de el cu gândul la amor, îi parea rau. Ar fi vrut sa înteleaga despre ce e vorba. Sa nu piarda nici ele darul si nici el. Sa nu ramâna, din nesabuinta unor pofte trupesti, fara comoara din sufletul sau. Descoperise, dupa multi ani, ca are sotie si ca viata de familie îi este de ajuns. Trebuie sa renunte la orice legaturi neîngaduite în afara familiei. Dar cum sa le explice femeilor, care, ca si el, pâna cu câteva zile în urma, nu concepeau un alt fel de trai, chiar daca cel pe care îl traiau nu îl dezvaluiau public, iar verbal, în dialogul lor cu lumea, îl condamnau. Inginerul încerca sa daruiasca o parte din comoara sa, pentru a demonstra ca ademenirile sunt palide si penibile fata de fericirea pe care o da aceasta comoara. Gestul unei colege nu a fost departe de obscenitate. Ironizat, inginerul se retrase strategic, înainte de a fi ridicol. Comoara sa, oricât ar fi daruit ea, acum stia sigur, nu se va micsora niciodata. Intuia ca, dimpotriva, cu cât ar darui mai mult, cu atât ar deveni mai deplina.
Sa ma fac preot? Dar e târziu. Sa fiu calugar? Sunt cu sotie si copii. Sa îmi propun sa schimb lumea?
În sufletul sau simti fiinta bunatatii, care era chiar în sinele sau spiritual, cum a tresaltat de bucurie. Inginerul se simti mai înviorat si mai fericit.
- Se bucura daca pornesc la drum pentru schimbarea lumii! Nu mi se pare imposibil. Ferice de mine daca voi ramâne asa, cum ma vrea si cum ma vreau si eu în ceasul acesta. Este mai mult decât am visat, este dincolo de aripile imaginatiei. Ea, imaginatia, e tot imaginatie. Nu are caldura bunatatii. Oricât îmi pot imagina caldura unui cuptor, e altceva sa ai un cuptor sa-i simti dogoarea caldurii.

     Ajuns acasa, dori sa îsi îmbratiseze nevasta, cu toata caldura iubirii, dar întelese ca pâna si ea ar socoti ca nu e în toate mintile. Sa-i vorbeasca, sa-i explice ca în el exista o comoara, o avere care îl face fericit. Dar ce te-a apucat, draga? - iar zice ea. Dragostea, i-ar raspunde el. Ce ar fi înteles ea este lesne de presupus. Si cum sa-i explice ca iubirea pe care o are în suflet vrea sa i-o transfere si ei. Barbate, vino sa te sarut, i-ar zice ea entuziamsata. L-ar îmbratisa. Pâna aici e bine, si-ar zice el. E expansiva. A fost patrunsa de caldura comorii mele. Dar mai departe ar trebui sa ma asculte, pentru a gasi modalitatea de transfer. S-ar uita la mine cu ochii mari, daca nu cumva ar începe sa disimuleze, dându-mi dreptate, dar cugetând la un medic psihiatru si eventual la internarea mea într-un spital, înainte de a ma da în spectacol.
     Inginerul începu sa-si cumpaneasca gândurile si cuvintele. Dar dorea, arzator de mult, sa gaseasca, fie si un singur om, care sa îl asculte cu rabdare. Iar daca l-ar asculta, ar fi patruns de iubire. Iubirea doreste sa se daruie. Uite-asa, precum cele cinci pâini. Se tot frângeau si nu se mai terminau. Pâna când s-au saturat toti. Inginerului îi trecu prin minte expresia de sarutare sfânta, de îmbratisare sfânta. Îsi înconjura sotia, cu bratele, pe dupa umeri, într-o îmbratisare a luminii. Simti cum din sufletul ei izvorasc lumini, ca un buchet bogat de flori. El stia despre ce este vorba, ea nu. Dar un sentiment de multumire îi îmbujora obrajii. Ramasera îmbratisati în tacere si cumintenie.
Ceva deosebit traia si sotia, drept pentru care tacu, pastrând astfel nerostita, starea launtrica buna, ce-i umpluse sufletul. Ba mai mult, îi umezise ochii. Subit, îsi strânse în brate sotul, cu toata forta ei. Voia parca sa treaca în adâncul lui, ca si el sa simta ce simte ea. Oare ce poate fi mai sfânt, decât ce simt acum în mine, îsi zise ea, în afara de Bunul Dumnezeu.
Rostind cuvântul de Bunul Dumnezeu, iubirea din sufletul ei îmbujora obraji. Se desprinse de sot si îsi privi bratele, palmele, apoi sotul si grai: Doamne, dar ce e cu mine? Privirea ochilor ei se întâlni cu privirea ochilor lui. Fata catre fata. Privirile devenira un singur fir viu, de viata, al unei inteligente nevazute, care salasluia în amândoi. Inteligenta extrem de buna, bunatatea vie, aevea, inteligenta. Sotia sesiza ca un fenomen ceresc se manifesta în sinea sa, asa cum apa se manifesta în izvor. Se gândi în mod deosebit la caldura sa sufleteasca si constata ca aceasta se retrage, dispare. Se concentra, voind sa nu o lase sa se retraga, în locuri nestiute de mintea omeneasca.
Sotul pricepu gândul sotiei si tot în gând îi raspunse ca aceasta stare sufleteasca nu poate fi pastrata, sau nu poate fi adusa în sufletul omenesc, decât prin rugaciune. Da, îsi zise ea în gând, ar trebui sa ma rog lui Dumnezeu cu gând curat si îndrazneala. Rugaciunea este podul dintre om si Dumnezeu, nimic altceva. Nici vorba ca omul sa fie umilit. Dumnezeu este nevazut. Daca îl doresc, tot în mod nevazut, îl poftesc în camarile sufletului meu. Ti-e drag cineva? Îl vrei în casa? Cineva care vrea sa fie invitat! Te tii de el si nu te lasi pâna nu îti intra în casa. Or, ca sa ai unde îl invita, trebuie sa faci curatenie si ordine, sa se simta bine, atât el cât si tu. Si atunci, Dumnezeu e în tine, ca o floare de lumina în glastra. Sa cureti tot ce este infect.
Îsi lasa fruntea în jos si se retrase în camara sufletului sau. Îsi aminti de un colt secret din sufletul sau, pe care acum îl vedea asa cum era, o infectie. Îsi înselase barbatul. Cum sa-l primesti pe Dumnezeu într-o asemenea murdarie? Niciodata nu avusese constiinta unei stari de infectie, pâna când sufletul nu-i fusese cuprins de lumina si blândete. Blândetea, tandretea bunatatii. Ceea ce socotise a fi fost un câstig, relatia neîngaduita cu un alt barbat, îi aparea ca o viermuiala, într-o sala de primire a oaspetilor. Iar oaspetii, cu traiul lor intim, fara sa aiba de ce sa le fie rusine daca cineva ar avea posibilitatea de a vedea în camarile sufletului lor. Femeia stia ca însusi Dumnezeu îi va fi oaspete, lumina inteligenta si buna, a toate stiutoare si vazatoare. Si ce sa vada? Cele facute în ascuns? Care acum sunt pe fata, deoarece în sufletul omului, în fata constiintei omului si a lui Dumnezeu nu exista nici un fel de ascunzisuri.
     - Doamne, nu sunt vrednica sa vii în inima mea. Dar cum, Doamne, sa nu mai vii niciodata! Mi-e rusine, dar, Doamne, nu pleca. Revino. Mi-e rusine sa vezi ce am facut cu faptura creata de Tine. -Fii tu cea de dinainte de a fi faptuit ceea ce nu e îngaduit, auzi un glas în sinea sa.
Femeia tresari uimita de glasul constiintei sale. Se sperie de o clipa de frumusete de nedescris, care aparu în sinea sa, asa cum ar aparea o priveliste absolut încântatoare, la o simpla deschidere de geam, ce s-ar închide la loc, încât nu prea stii de unde e privelistea, n-ai prea avut timp sa o înregistrezi bine cu privirea si sa o treci prin ochii mintii, ca în urma unui efort, sa îti amintesti unde ai mai vazut-o. Stia desigur ca simtamântul din sinea sa era o traire fara egal în întreaga sa viata. Traire, realitate existenta în tainitele adâncimilor sale sufletesti cele mai secrete. Apoi disparu.
Unde! Ce-a fost? De când?Doamne! Din ce vremi! Am în mine asemenea comoara! Am trait o asemenea minunatie? Oh! S-a dus. Ce vremi! Cele dintâi!
     De dinaintea celor în care avem câte ceva de ascuns în minte, viclenii si gânduri de tot felul si de ascuns de ochii lumii, în locuinta cu perdelele lasate si usile închise. Ce facem în ascuns? Viata ascunsa. Viata concomitenta. Doua vieti. A doua, mincinoasa, cu aparenta de normalitate. Si s-au surpat luminile în subteranele simturilor. Minciuna, ura si crima s-au instalat la lumina zilei, devenind viata, iar lumina a trecut în subterane, uitata si rar folosita, deoarece ea e limpede, fara viata dubla, fara nimic de ascuns. Or, a o descoperi, a o aduce la suprafata, ar fi resimtita ca un efect destabilizator fata de lumea aceasta, în care strâmbatatea a devenit o obisnuinta. Am ajuns într-o fundatura, cu întreaga civilizatie omeneasca. Omul mincinos, fiinta dominata de simturi,reactii brutale, legile constrângerii, în loc de legile libertatii divine. Constrângerile, umilirile, îndesate, etajate, impuse, iata istoria omenirii. Duritatea simtirilor noastre ne-a dirijat sa descoperim, sa ne croim civilizatia pe energiile brutale, carbune, petrol, praf de pusca, toate ca arme, în primul rând ca arma. Si în fine energia nucleara, în primul rând, tot ca arma. Si întreaga civilizatie omeneasca a ajuns în fundatura, cu toata forta sa militara si industriala. Nu mai e nevoie de un razboi nimicitor, ci doar de câteva lovituri nucleare. Sau de accidente nucleare. Sau de bomba cu neutroni. Sau, alta nenorocire, bomba bacteriologica. Si altele, înca tinute la secret. Civilizatie coplesita, aparata de caracteristicile proprii, violenta, viclenia, ura, minciuna, abuzul. Daca nu am fi cazut în cele condamnabile, am fi descoperit energiile blânde, colosale si eterne, doar planetele si stelele si sorii, oricât de mici sau de mari sunt, se sprijina si sunt coordonate de energiile nevazute. Si dintre acestea, fie sa fi avut în vedere magnetismul planetelor, energie nepoluanta, fie energia luminii, pe care abia o dibuim si nu stim cum sa o folosim pe gratis, permanent, ca si pe cea gravitationala, a atractiei si respingerii planetelor. Dar daca planetele sunt în corabiile lor nevazute, corabii de energie, trebuie ca dincolo de cele vazute ? planete, stele si sori ? si de energiile pe care stau toate cele nevazute, sa fie alt nevazut, de dinaintea lor, care a lucrat tot ceea ce vedem cu ochii, iar energiile acestui nevazut de dinaintea lor ne stau la îndemâna. Am tot rupt legaturile cu ele, ignorând legile acestor legaturi si restrângând starea noastra de percepere la simturi si la nevoile simturilor. Fiind dotati cu posibilitati înca inimaginabile, ne-am pus pe lucru, pe pârtiile simturilor, crezându-ne ceea ce suntem si trairi si lumini pentru de dincolo de simturi, de sori si planete. Ne-am izolat în cele de rusine si de groaza. Ce-ar fi sa acceptam faptul ca suntem produsul unei inteligente superioare si ca am trait într-o civilizatie umana, pe planurile luminoase ale marilor fericiri si ca stramosii nostri, de dinaintea alunecarii noastre în cele mai de jos ale lumii acesteia, în care traim, îsi continua legatura cu facatorii omenirii? Iar noi, oamenii, am cere sa se deschida cerurile si sa ne întâlnim cu lumea neprabusita, evoluata în directia buna.
     Cu alte cuvinte, civilizatia Paradisului ar exista pe un alt plan, ascuns perceptiei noastre, iar noi, din aceeasi civilizatie, ne-am fi despartit de ea, prin consecintele neascultarii. Si daca s-ar deschide cerurile, ce s-ar vedea aici? Un abator în care oamenii sunt taiati, ucisi, împuscati. Oamenii de toate vârstele, într-un autogenocid de mii si mii de ani. Apoi, ca desi exista unele reguli de convietuire, nici în timp de pace nu sunt respectate. Alienati, fetele si baietii sunt bombardati de simturi si multi cad sub dependenta lor, la fel multi soti si multe sotii. Ce sa vada semenii, fratii nostri de sus, daca s-ar deschide cerurile? O gradina zoologica a imoralitatilor de tot felul si un depozit urias de minciuni, viclenii, orgolii, ura, abuzuri si ucideri? Cu aceasta carte de vizita sa ni se deschida portile acelei lumi, din care, în afara ei, singuri am iesit?
Doamne, rosti sotia inginerului, sunt eleva Ta. Îti multumesc pentru ca mi-ai desfacut legaturile mintii, pe care eu însumi am legat-o, cu stiinta si fara stiinta, printr-o viata contrara cerului, unde este adevarata mea patrie. Si ajuta-ma Doamne sa-mi refac temeinic, legaturile cu cerul, încât sa ma întorc în lumea pierduta. Sa nu mai fie nici un baraj între mine si ea. Luminile ei sa fie în mine si sufletul meu în ea. Sa fiu purtatoarea comorii pierdute, însami sa fiu comoara cea de nepretuit a iubirii Tale. Multumesc pentru faptul ca mi-ai primit ca studenta la Universitatea Luminii. Ma voi duce la primul preot sa-i spun totul si sa încep curatenia în lacasurile murdarite ale sufletului meu, sa ma pregatesc, asa cum se cuvine, de sarbatoarea deschiderii portilor si darâmarii zidurilor dintre mine si lumea din care ne-am alungat singuri. Si ca o fiica vrednica, voi fi un vajnic ostas al luminii. Toate au o limita. Omenirea traieste în tenebrele surparilor. Trebuie eliberată. Nu cunosc, de azi încolo o altă autoritate decât a ta, pentru că esti singurul care m-ai respectat cu adevărat, neimpunându-mi cu forţa nici o lege. În fericire, eram liberă. Acum suntem nefericiţi, în constrângeri de tot felul. Numai tu, Doamne, esti în stare să ne salvezi, să ne eliberezi. Mulţi nici nu mai banuiesc ce au pierdut si nici nu mai pot să trăiască decât în sclavia civilizaţiei actuale. Marturisesc, Doamne, că am gresit. A tresărit în mine din cele adâncimi aproape uitate, lumea în care noi, oamenii, am fost, iar acum avem un baraj în calea minţii, o cenzură impusă de cer, în mod perfecţionist, de care nu putem trece decât prin rugăciune, prin credinţă. Acolo este comoara mea, în cer si în sufletul meu, dar umbrit de cele de rusine si condamnabile până si de legile omenesti.

     În sufletul soţiei inginerului, se arăta a fi, pe vârf de munte, un castel de lumină. I se părea a-l vedea în afara ei, în imaginaţie, desi imaginaţia părea a fi doar o proiecţie în interiorul său spiritual, pe un plan aparent exterior. Lăsă imaginea castelului să dăinuie. Nici un gând nu-l împinse din văzul minţii.