Calatorii in lumea de dincolo - Partea II de Ioan Petru Culianu publicat la 08.04.2008
Pretul nemuririi
     Suflet liber cauta suflet liber.
Conform unei tendinte recente īn stiinta, multitudinea de interpretari date religiei poate fi redusa la doua scoli fundamentale: scoala antropologului britanic Edward Burnett Tylor (1832-l917) si scoala sociologului francez Emile Durkheim (1858-l917).

     Scoala lui Durkheim nu considera religia ca un fenomen īn sine, ci ca un simbol pentru altceva, adica un cod pentru relatiile sociale.
Scoala lui Tylor trateaza religia ca pe un produs distinct al mintii umane; desi acest punct de vedere este numai partial expus īn scrierile originale ale lui Tylor si ale succesorilor sai, el descrie corect, pīna la un punct, opinia despre religie a fenomenologilor.
Teoria lui Tylor se bazeaza pe o evolutie a formelor religioase, de la cele primitive (sau animiste) la cele mai complexe.
In cautarea unei explicatii psihologice a religiei, adeptii scolii lui Tylor acorda multa atentie etnopsihologiei.
     James George Frazer (1854-l941), poate cel mai vestit dintre adeptii scolii lui Tylor, a tinut īn anii 1911 si 1912 prelegeri.
Intitulat „Teama si adoratia fata de morti", ciclul de prelegeri era concentrat asupra aborigenilor australieni, a locuitorilor insulelor din strīmtoarea Orres, a celor din Noua Guinee si din Melanezia.

     Desi depasit, materialul adunat de Frazer ramīne īnca impresionant si, īn ciuda interpretarilor sale, imaginea generala pe care o prezinta este destul de precisa. Spre deosebire de scoala etnopsihologica suedezo-germana, care mai tīrziu a dat lucrari masive despre conceptul de suflet bastinasii din America de Nord, Asia si Oceania, Frazer a inclus īn relatarile sale descrieri complete ale credintelor īn nemurire ale bastinasilor, descrieri care, desi s-ar putea sa nu corespunda parametrilor rigurosi ai antropologiei de astazi, ne dau o impresie destul de corecta asupra īntregului.
Se pare - si acest fapt a fost reconfirmat de literatura de specialitate recenta - ca locuitorii din Oceania (ca si cei din Asia si America de Nord) fac distinctii īntre un suflet sau spirit „liber" sau „separabil", care paraseste corpul īn timpul visului sau al transei, si un suflet „corporal" (uneori clasificat, la rīndul lui, īn sub-suflete), care asigura functiile primare ale vietii.
Lumile de dincolo cunoscute īn Oceania difera mult īn cee ce priveste localizarea si descrierea lor, asa cum difera si soarta defunctului īn viata de apoi.
     Tarīmul mortilor (adesea sīnt diferite tarīmuri pentru diferite categorii de morti) poate īndepartat sau apropiat; ascuns de obstacole naturale, precum apa, stīnci, fum ori ceata, sau de obstacole supranaturale precum gigantii furiosi; poate fi sus - īn ceruri sau pe un munte īnalt sau sub pamīnt; pe uscat sau īn mijlocul marii; poate fi universul nostru sau īntr-un univers paralel, avīnd uneori proprietati stranii.
Se spune ca sufletele sefilor de trib din insulele Tonga navigheaza catre un tinut al fericirii aflat pe o mare insula de nord-est, numita Bulotu, cu flora si fauna minunate si nemuritoare.
Se pare ca insula Bulotu se afla īntr-o alta dimensiune spatiala, pentru ca oamenii care ajung pe tarīmurile ei pot trece prin copaci si prin case. Zeii au trupuri fantomatice si pot calatori oriunde īn lume, fara sa aiba nevoie de o canoe.

     Tarīmul mortilor poate fi un tinut al fericirii sau al tristetii si in multe locuri existenta postuma poate fi atīt agreabila cīt si respingatoare, īn functie de rangul defunctului sau de conduita sa īn viata, care reclama o rasplata post mortem.
Uneori, situatia este antipodica, adica toate lucrurile de acolo prezinta o simetrie inversa: cīnd aici este zi, acolo este noapte si invers.
Uneori, mortii vorbesc o alta limba si consuma o hrana pe care cei vii nu o pot ingera.
Tarīmul fericirii poate fi un loc al destinderii, unde sīnt continuate numai ocupatiile agreabile cum sīnt dormitul, fumatul, dansatul, mestecatul betelului si alte asemenea.
Totusi, alti oameni cred ca īn tarīmul mortilor nu exista noapte si nici somn, pentru ca nu exista oboseala; nimic nu patrunde acolo, nici macar plictisul. In tarīmul mortii pot sa domneasca egalitarismul si pacea sau, dimpotriva, el poate fi un salas numai al aristocratilor, sufletele oamenilor de rīnd fiind distruse la moarte.
Uneori, aristocratii se ridica la ceruri, iar oamenii de rīnd coboara īntr-un Hades subteran. Cīnd exista doua tarīmuri ale mortilor, acestea pot fi recunoscute dupa miros: unul este īnmiresmat, celalalt este urīt mirositor. In alte cazuri, viata satului este transpusa etern īn viata de dupa moarte si oamenii īsi continua existenta fara nici o schimbare.
     In Oceania, destinul post mortem este incert. Sufletele pot sa renasca sau nu. Destul de des, ele nici macar nu ajung īn tarīmul mortilor, neputīnd sa faca fata grelelor īncercari cu care este din belsug presarat drumul dintre cele doua tarīmuri.
Felul mortii cuiva poate influenta favorabil sau nefavorabil destinul sau postum. Moartea violenta este negativa sau pozitiva; sinucigasii si femeile care mor la nastere īmpartasesc uneori destinul privilegiat al razboinicului.
Dar, alteori, norocul cuiva depinde de un fleac: daca, de pilda, e vorba de un bun dansator, acesta are de traversat anumite poduri īnselatoare, altfel ajunge īn iad. Sīnt unele lucruri mai rele decīt moartea, de exemplu a doua moarte, sau chiar a treia. Sufletul poate fi distrus fara nici o sansa, īn care fie piere cu desavīrsire, fie renaste ca animal sau chiar insecta. Poate fi transformat īntr-un spirit rau al padurii, o furnica sau un vierme.
     Daca principiul recompensei post mortem este general, notiunile de bine si de rau suporta definitii divergente. Astfel, locuitorii din insulele Fiji,considera ca numai razboinicii care au ucis dusmani si i-au mīncat au dreptul la beatitudinea Paradisului. Oamenii care au avut nenorocul de a nu fi ucis pe nimeni timpul vietii lor ajung, īmpreuna cu alte suflete pierdute, īntr-un Hades subacvatic numit Murimuria, unde izbesc noroiul cu ciomegele. De fapt, feluriti monstrii īncearca sa prinda sufletul celibatarului si de obicei reusesc; printre monstri se numara Marea Femeie si mai ales acea feroce Nangganangga, care sfarīma sufletul īn bucati pe o stīnca neagra.
Un gigant, adecvat denumit Ucigasul de Suflete, care sta la pīnda īn spatele orasului Nambanaggatai, īi loveste atīt pe cei casatoriti cīt si pe cei necasatoriti, dar exista mijloace de a trece de el. Daca totusi reuseste sa prinda un suflet, īl gateste si īl manīnca.
In cadrul nesigurantei generale privind soarta sufletului, locuitorii unei insule din Micronezia trag la sorti sa afle daca sufletul va fi strivit īntre doua pietre si exclus dintre vii cīt si dintre morti, sau daca va continua sa existe īntr-un tinut īmbelsugat.
Diferiti paznici īnspaimīntatori opresc, īnfricoseaza si tortureaza sufletul fara nici un motiv, sau pentru motive cum ar fi cercetarea inimii īntru gasirea unor urme de pacat.
Nu este īntotdeauna necesar sa fii mort spre a vizita tarīmul fantomelor.
     In Melanezia de est, oamenii vii pot merge īn lumea e jos, Panoi, fie cu trupul, fie cu spiritul, fie īn vis, fie īntr-o stare la limita mortii.
Fantomele īi sfatuiesc sa nu manīnce din hrana mortilor, pentru ca altfel nu se vor mai putea īntoarce .
Bastinasii yap cred ca īn trecut era relativ usor pentru oamenii vii sa mearga īn ceruri, dar situatia s-a schimbat de cīnd a fost pierdut secretul ascensiunii.
Vehiculele obisnuite care pot transporta pe cineva la ceruri sīnt norii sau pasarile. Sufletul īnsusi se poate transforma, la moarte, īntr-o pasare, daca este fara de pacate, un zeu īl conduce la ceruri unde este zeificat, ceea ce īnseamna īn esenta ca nu va mai trebui sa munceasca niciodata.

     Mircea Eliade a definit samanismul nu ca pe o religie propriu-zisa, ci ca pe o „tehnica a extazului", un sistem de metode extatice si terapeutice al caror scop este stabilirea contactului cu universul paralel al spiritelor si obtinerea sprijinului acestora īn rezolvarea problemelor unui grup sau ale unui individ.
Eliade a circumscris īntelesul notiunii de samanism astfel īncīt sa excluda fenomene care pot fi mai adecvat definite vrajitorie. Conform acestei definitii, samanismul ar fi necunoscut pe continentul african.
Totusi, samanismul este, de fapt identificabil īn religiile tuturor continentelor si la toate nivelurile de cultura, centrul lui fiind Asia centrala si septentrionala.
     Cuvīntul tungus „saman" īnseamna „vrajitor". Cuvīntul turcesc care, īn mod obisnuit, desemneaza samanul este kam; termeni folositi de iakuti, kirghizi, uzbeci, cazaci si mongoli.
In perioada invaziilor mongole, marele saman era : beki, termen din care deriva vechiul cuvīnt beg, „stapīn", devenit bey īn limba turca moderna. Limbile populatiilor turca, mongola, tungusa si manciuriana apartin familiei limbilor altaice, desprinsa din mai vechea familie a limbilor uralo-altaice, careia īi apartin si limbile finlandezilor ungurilor, estonienilor si ale altor cītorva populatii asiatice, cea mai mare parte a acestor populatii s-a convertit la una sau multe dintre religiile universale, cum sīnt budismul, crestinismul islamismul, iudaismul, maniheismul sau zoroastrismul.
     Deci ca urmare a acestui fapt, institutia samanismului a fost adesea repudiata; de fapt ea a continuat sa existe pīna īn prezent, supravietuind chiar si persecutiilor lui Stalin, asa cum a stabilit savantul maghiar Vilmos Dioszegi īn timpul scurtei perioade de'liberalizare" din vremea lui Hrusciov.
Etnosemiotica artibuie o origine samanica picturilor rupestre siberiene arhaice (cea 1000 a.C), datorita trasaturilor distinctive comune constatate atīt la costumele pictate, cīt si la ritualurile samanice.
Cercetarea etnosemiotica este confirmata de sursele grecesti din secolul al Vl-lea a.C. care sugereaza concluzia ca, pīna spre secolul al V-lea, a existat īn Grecia un tip local de saman, capabil sa intre īn stare de transa, sa calatoreasca īn lumea de jos si catre un paradis nordic, sa se afle simultan īn doua locuri si sa se transforme īn pasare.
Prezenta samanilor locali poate fi dedusa din marturii scrise ale altor religii arhaice (iraniana, chineza, tibetana si asa mai departe).
Ei sīnt bine atestati si de cercetarea antropologica a populatiilor fara marturii scrise, care au trait īn conditii de relativa izolare, asa cum e cazul aborigenilor australieni.
     In studiul samanismului apar noi perspective; īn particular, o combinatie īntre istoria culturii si psihologia cognitiva duce, lent dar sigur, la o noua īntelegere a samanismului.
In Asia Centrala si Septentrionala, samanismul a īnflorit printre populatiile turce, mongole, himalaiene, fino-ugrice si arctice (si este, de asemenea, atestat īn Coreea, Japonia, Indochina si America de Nord si de Sud).
In timp ce teoriile difuzioniste explica existenta samanismului american ca pe un derivat timpuriu al samanismului asiatic, ele nu explica aparitia fenomenului samanic australian.
     Savantii de astazi fac o distinctie īntre doua complexe samanice asiatice : complexul turcic, sau al „crescatorului de vite" si complexul tadjic, sau al „agricultorului".
Printre vīnatorii si pescarii din Siberia de Nord, samanul are functii diferite: la nivel de clan (iukaghiri, evenki), la nivelul tinuturilor īnvecinate ("ganasani) sau la nivelul īntregii societati (ciukoti, koriaci).
Complexul samanic al „crescatorului de vite" este definit de urmatoarele trasaturi principale : profesiunea este aproape exclusiv masculina; samanul invoca spirite antropo- sau zoomorfe; o data intrat īn stare de transa, el manifesta indiferenta la raniri auto-produse; el danseaza si mimeaza ridicarea la ceruri (prin catararea pe acoperisul iurtei) īn timpul ritualurilor de vindecare.
Dimpotriva, īn cazul complexului samanic tadjic sau al „agricultorului", samanii sīnt īn general femei; ele invoca spirite antropomorfe; puterile lor sīnt īndeosebi puse pe seama relatiilor sexuale pe care le īntretin cu un spirit; ele nu danseaza īn timpul ritualului.
     Cele doua complexe au elemente comune, de exemplu puterile personale ale samanului, care determina statutul sau.
Vocatia samanica poate fi conferita cuiva direct de spirite sau poate fi transmisa ereditar.
Totusi, chiar si atunci cīnd vocatia e mostenita, samanii siberieni trebuie sa treaca printr-o initiere individuala, īn vederea obtinerii cunoasterii si a ajutorului supranatural.
Vizitat de spirite, samanul trece initial printr-o proba si numai atunci cīnd, dupa ce a traversat desertul mortii, el revine la viata si īnvata sa stapīneasca spiritele personale, pentru a efectua calatorii extatice.
     Dar specifica samanului sud-american este folosirea plantelor halucinogene, precum Banisteriopsis caapi sau yage, sau a substantelor toxice, cum este tutunul, cīt si prezenta ceremoniilor colective de initiere.
Dupa spusele lui L.E. Sullivan: „Culturile sud-americane, poate mai mult decīt cele din alte zone ale lumii, utilizeaza īn scopuri religioase plante care provoaca viziuni luminoase.
Cunoasterea plantelor halucinogene permite controlul contactelor luminoase.
Puterea acestor plante sacre reasaza īntreaga fiinta sensibila a samanului si īl ridica la un alt plan, de lumina nepamīnteana".
Pentru invocarea spiritelor, care sīnt frecvent ornitomorfe, se folosesc "pīrīitoare" mai des decīt tobe.
Una dintre cele mai obisnuite puteri pe care samanul pretinde ca o are este capacitatea de a se transforma īntr-un jaguar.
Samanii sud-americani sīnt specialisti īn recuperarea sufletor ratacitoare
In timpul ritualului, samanul tamaduitor „calatoreste catre tarīmul soarelui, īnsotit de pasari de culori deschise.
     Incercarea savantilor de a limita spatiul samanismului originar la Asia centrala si de nord si de a explica prezenta samanismul īn alte zone ale lumii printr-un fenomen de difuziune a īntīmpinat serioase dificultati.
Aborigenii australieni, de exemplu, sīnt deplin familiarizati cu samanismul pe care, pentru a face lucrurile si mai complicate, nu īl deosebesc de vrajitorie.
Desi savantii continua sa minimalizeze existenta unui samanism african, vrajitorilor africani li se atribuie, de obicei, cea mai mare parte a faptelor iesite din comun ale colegilor lor, samanii australieni.
Mai mult, anumite modele ale īntelegerii samanice sīnt īnca mentionate īn mituri africane.
     Atīt īn Australia cīt si īn Africa se cunoaste mitul unui sarpe acvatic, protector al fīntīnilor si al apelor īndiguite, cunoscut adesea ca sarpele-curcubeu.
Sarpele-curcubeu vegheaza asupra materiilor pretioase, aflate īn relatie cu cerul si cu originea lumii: perle, cristale de cuart sau simple pietre colorate.
Aceste materii au puteri magice. Cel care le obtine devine bogat, frumos si chiar nemuritor.
In Australia, mitul este legat de un ritual de initiere, īn care sarpele-curcubeu foloseste materii magice pentru a-l „ucide" si a-l readuce la viata pe viitorul saman.
Acest tip de ritual, īn care sīnt utilizate cristale de cuart sau de stīnca, perle, pietre, scoici kauri sau orez, este foarte raspīndit, cel putin īn America de Nord, America de Sud si Japonia.
     Este samanismul vrajitorie ? In cele mai tipice zone de raspīndire a samanismului se face distinctie īntre samanii „albi" si cei „negri", adica īntre samanii care actioneaza ca tamaduitori si samanii care actioneaza ca vrajitori.
Mai mult, acelasi saman poate actiona ca tamaduitor fa£a de cei din grupul sau etnic sau regional si ca vrajitor fata de cei din afara grupului.
Similar, īn zone īn care sīnt activi vrajitorii, pot fi reprezentate ambele tipuri, atīt tipul „bun", cīt si „rau", iar vrajitorii se pot specializa īn practici terapeutice sau magice.
     La īnceputul anilor '70, specialistul scotian īn antropologie functionala Joan M. Lewis a īncercat sa stabileasca distinq definitive īntre „samanism", „vrajitorie" si „culte de posedare " bazīndu-se pe relatia dintre spirite si operatorul de spirite.
Potrivit lui Lewis, toate cele trei fenomene se bazeaza, pe existenta unei lumi a spiritelor, dar difera din punct de vedere a atitudinii spiritelor fata de participantul uman.
In cultele care implica posedarea, asa cum este zar din Africa de Nord, arhaicele culte dionisiace sau īn cultele afro-caraibiene si afro-surinameze, participantul este involuntar posedat de spirite.
Pe de alta parte, dupa ce a fost posedat astfel, samanul se auto- tamaduieste si devine stapīn al spiritelor: el este asemene! „chirurgului ranit" al lui T.S. Eliot.
Vrajitorul sau vrajitoarea este stapīnul -stapīna spiritelor si dirijeaza actiunea spiritului catre un subiect care ignora acest lucru si care devine posedat.
Evident, nici una dintre aceste distinctii nu sta īn picioare. Cultele care implica posedarea sīnt, de regula, asociate cu acte de vrajitorie si starea de transa a posedatilor este indusa dupa plac de mediumuri specializate care, prin urmare, nu difera: mult de samani; mai mult, caracterul „involuntar" al posedarii este cīt se poate de discutabil, pentru ca obtinerea transei urmeaza anumite modele prestabilite.
Aceste modele se īmpart īn doua categorii principale, definite de antropologi ca „deprivare senzoriala"' sau „stare de hipo-stimulare" si ca „bombardament: senzorial" sau „stare de hiper-stimulare".
In timpul posedarii preinitiatice, samanul evita contactele cu oamenii si cauta liniste si solitudine.
Dimpotriva, samanul practicant recurge la bombardament senzorial, obtinut, īn general, prin zgomote puternice de tobe sau pīrīitoare, prin dansuri extatice si prin substante halucinogene sau excitante
Tehnici asemanatoare sīnt folosite īn cultele care implica posedarea, īn care au loc ceremonii colective, dar transa se produce individual.
Pe de alta parte, initierea samanica īn America de Sud este adesea colectiva si consta īn ceremonii īn care starea de hipo-stimulare este urmata de starea de hiper-stimulare.
Prin urmare, desi cele trei tipuri principale imaginate de Lewis au o oarecare utilitate euristica, ele apar rar sau chiar deloc īn stare pura.
     O relatie strīnsa cu lumea spiritelor se poate manifesta īn toate aceste forme la un singur individ, care astfel va actiona succesiv ca posedat, ca vrajitor sau ca saman. Este vrajitoria samanism ?

     O problema mult mai interesanta a fost recent ridicata de istoricul italian Carlo Ginzburg, care a analizat documentele referitoare la fenomenul vrajitoriei īn Friuli īn secolele al XV-lea si al XVI-lea.
El a stabilit ca benandantii din Friuli erau un grup de vrajitori benefici, ale caror spirite purtau batalii nocturne īmpotriva vrajitoarelor rele, batalii al caror rezultat determina calitatea recoltelor de cereale.
Dupa ce timp de douazeci si cinci de ani a strīns informatii privind vrajitoria īn Europa, Ginzburg a facut recent o reevaluare revolutionara a fenomenului.
Ca marea majoritate a istoricilor, Ginzburg sustine ca societatea vest-europeana de la īnceputul secolului al XlV-lea a persecutat minoritati precum leprosii, evreii si vrajitoarele.
Totusi, spre deosebire de multi dintre colegii sai, Ginzburl crede ca vrajitoria a fost mult mai mult decīt o simpla inventie a unei „societati persecutante".
     Fenomenul pe care īl descrie este - fundamental - īntīlnirea a doua culturi, o cultura populara si o cultura „superioara", care si-a impus grila sa interpretativa asupra īntregii realitati.
Intrucīt categoriile intelectuale cu care operau reprezentantii culturii superioare - īn principal teologi catolici - erau inadecvate, rezultatul a fost o antropologie deficitara.
La īnceput īnsa, autoritatile crestine nu erau alarmate de vrajitoria populara, erau numai stīnjenite de ceea ce luau drept superstitie pura.
     Incepīnd din secolul al Xl-lea, au īncep sa se acumuleze relatari despre femei care zburau pentru a participa la īntruniri nocturne īn compania zīnelor sau īn grupuri conduse de zeite ca Diana, Holda, Perchta, Domina Abundia si Herodiada.
Aceasta se īntīmpla la vest de Rin.
La est, participau ambele sexe la īntrunirile nocturne si acestea se transformau īn batalii care determinau calitatea recoltelor.
Vrajitorii buni luptau īmpotriva vrajitorilor rai, cei dintīi fiind numiti benandan īn Friuli si vīrcolaci īn zonele slave ale Europei de Est.
In Europa de Sud-Est, lupta nu avea loc īn stare de vis sau de lesin ci avea forma unei reprezentatii ceremoniale realizate de grupuri de tineri.
     Ginzburg demonstreaza cu absoluta certitudine ca benandanti, „vīrcolacii" si tinerii dansatori si luptatori au existat si ca ei credeau īn reīntoarcerea raufacatoare a spiritelor mortilor a caror prezenta ar fi putut compromite bunastarea celor vii.
Prezentīnd acest punct de vedere si argumentīnd ca popoarele Europei au avut propria lor cultura ale carei origini sīnt arhaice si prestigioase, Ginzburg se disociaza de multi dintre colegii sai.
El sustine cu curaj faptul ca explicatiile obisnuite referitoare la aceasta arhaica mostenire populara sīnt prea vagi.
Aducerea īn discutie a „radacinilor paleolitice" ale unor astfel de credinte si practici nu explica mare lucru.
Ginzburg respinge īnsa īn egala masura si explicatia structuralista potrivit careia ar fi vorba aici de structuri ale mintii umane.
El revine la o ipoteza istorica, difuzionista.
     Samanii asiatici participa la īntruniri de grup extatice, care se transforma īn ritualuri vrajitoresti.
Si ei apara interesele comunitatii lor, desi o fac īn mod public si nu privat asa cum o fac vīrcolacii si benandantii.
In afara acestei diferente, izomorfismul dintre samanism si vrajitoria europeana arhaica este deplin.
Astfel, conform lui Ginzburg, vrajitoria europeana nu este altceva decīt samanism.
Si nu numai din punct de vedere tipologic.
Ginzburg crede ca samanismul a fost raspīndit īn Europa prin sciti, triburi indo-europene care practicau extazul samanic cu ajutorul marijuanei si, probabil, al ciupercilor precum muscarita (Amanita muscaria).
Un alt halucinogen pe care vrajitoarele se poate sa-l fi folosit este Claviceps purpurea, un parazit al secarei, din care Hoffmann a extras acidul lisergic cu circa patruzeci de ani īn urma si care, īnca din secolul al XVIII-lea, era cunoscut ca provocator al epidemiilor religioase din Olanda.
Acestea erau mai curīnd mosteniri unei lungi traditii samanice, care a fost eronat interpretata de inchizitori si puritani drept cunoastere diavoleasca.
Cercetarea revolutionara a lui Ginzburg deschide o perspectiva cu totul noua īn studiul relatiei dintre samanism si fenomene religioase.
In examinarea fiecarei traditii īn pafte referitoare la calatoriile īn alte lumi, vom tine seama de multiplele aspecte pe care le-a avut samanismul de-a lungul timpului si de tenacitatea celei mai vechi mosteniri religioase a umanitatii.
     Mesopotamia
     Dispunem de marturii sumeriene scrise de la 3500 a.C.
Face aceasta mai usoara īntelegerea comorilor unui trecut cufundat īn īntunericul mileniilor apuse?
Nu, daca dam crezare faimosului asirolog A. Leo Oppenheim, care a furnizat mai multe motive „pentru care o «religie mesopotamiana» nu ar trebui scrisa".
Da, daca ne bazam pe admirabila reconstituire, Treasures of Darkness (Comori ale īntunericului), a lui Thorkild Jacobsen.
Avīnd īn vedere scopul studiului nostru, raspunsul este, cu siguranta, afirmativ.
Sumerul ofera cele mai vechi relatari scrise referitoare la calatoriile īn alte lumi si, chiar daca s-ar putea sa nu sesizam esenta cītorva episoade sau uneori sa īntelegem gresit psihologia personajelor, īn general povestirea poate fi urmarita de un cititor modern.
     In jurul anului 4000 a.C, sumerienii au cladit o civilizatie avansata īn jurul oraselor Ur, Uruk si Kis, cu misterioasele lor temple zigurat.
Cuceritorii semiti ai sumerienilor, accadienii, au aratat un respect deosebit pentru cultura sumeriana si au tradus multe scrieri īn propria lor limba.
Intre anii 2100 si "00 a.C., īn Babilon a īnflorit o dinastie amorita; īn jurul nului 1600 a.C, o alta populatie semita, asirienii, si-a īntemeiat imperiul īn partea de nord a Mesopotamiei.
Lupta milenara pentru putere dintre Asiria si Babilonia parea sa se īncheie cīnd Asiria a cucerit Babilonia īn secolul al VI-lea a.C.
Totusi Babilonia i-a ajutat pe noii sai aliati, mezii de est, sa cucereasca Ninive, capitala Asiriei, la sfīrsitul secolului al VI-lea a.C, iar īn anul 539 Babilonul si-a deschis portile īn fata puterii care si ridica īn regiune, persii.
     Civilizatia cu mai multe straturi sumeriano-accadiano-asiriano-babiloniana, cu multele sale limbi si dialecte, a fost astfel īnghitita de o alta putere mondiala; calcate īn picioare, ramasitele sale s-au pastrat pentru ochiul cautatorului modern care-si permite placerea de a studia istoria.
Oricīt de diversa ar fi fost cultura Mesopotamiei timp de trei milenii, mitologia sa prezinta o remarcabila continuitate.
     Zvonurile alarmante privind faptul ca durata vietii ar poate fi dublata si chiar ca nemurirea poate fi atinsa sīnt un curent al revolutiei biologice.
In definitiv, nemurirea ar putea avea un pret si acest pret ar putea fi prea mare (cel putin din punctul de vedere al asigurarilor sociale).
     Ghilgames este prima fiinta umana despre care avem relatari ca s-ar fi decis sa obtina nici mai mult - nici mai putin decīt nemurirea. (Nenumarati samani au facut-o probabil īnaintea lui, dar au disparut fara sa ramīna vreo marturie de pe urma lor.)
Din motive necunoscute demersul sau a fost un esec ; ca si Faust, Ghilgames s-a consolat ridicīnd cladiri durabile īn orasul sau natal, Uruk.
Oamenii de stiinta par a fi de acord cu faptul ca acest barbat salbatic si iesit din comun a fost un personaj istoric, rege al Urukului īn jurul anului 2600 a.C. Impresionante trebuie sa fi fost faptele sale eroice, desi s-ar putea sa nu fi avut prea multe īn comun cu povestirile care au īnceput sa circule cu aproximativ cinci sute de ani mai tīrziu.
Contururile poemului epic de mai tīrziu au fost stabilite īn jurul anului 1600 a.C, dar versiunea īn care acesta a ajuns la noi este opera unui anume Sin-liqi-unninni (sfīrsitul mileniului al II-lea a.C.) versiune copiata pentru biblioteca lui Asurbanipal din Ninive, īn jurul anului 600 a.C.
Ea s-a pastrat pe douasprezece tablite, dintre care ultima, o traducere din sumeriana, contine o varianta a povestirii care le contrazice pe celelalte unsprezece.
Nu sīnt indicii ca epopeea era citita īn cadrul cultului religios.
     Ca si Odiseea, dar īn mod mai explicit, Epopeea lui Ghilgames era relatarea unei calatorii īntr-o alta lume, pusa pe seama unui muritor deosebit de īnzestrat; era „religioasa" ca tematica, dar nu si ca utilizare.
Ea vorbea despre o cautare religioasa autentica, īntreprinsa īn afara hotarelor si a sferei unui cult oficial; ca atare, trebuie sa se fi bucurat de o mare popularitate si sa fi aprins imaginatia multor oameni, al caror spirit īntreprinzator nu se putea multumi cu urmarirea vreunui scop lumesc.
Totusi, concluzia epopeii era prudenta: Ghilgames, pe care titlul poemului īl defineste drept „cel care a vazut totul" (sha nagba imuru) , a cīstigat experienta, dar a esuat īn cautarea lui.
Unii s-ar putea hazarda sa sustina ca ceva straniu s-a īntīmplat īn Mesopotamia: Ghilgames - altfel erou tipic al unei civilizatii evoluate - nu a fost un saman cu succes, ci mai degraba unul care n-a izbutit.
     Un fragment hitit ne informeaza ca zeii īnsisi au ajutat la crearea supradimensionatului Ghilgames, care este astfel doua treimi zeu si numai o treime muritor.
Poftele sale sexuale sīnt pe masura fortei lui si, dupa ce devine conducatorul Urukului, cetateni furiosi īncep sa se plīnga de continuele sale orgii si acte de seducere (se pare ca el exercita jus primae noctis culcīndu-se cu mireasa īnaintea sotului legitim).
Zeii decid sa-l creeze pe gigantul neīmblīnzit Enkidu pentru a-l īnfrunta, dar cīnd Ghilgames īi trimite o curtezana, dupa sase zile si sase nopti de īmperechere, Enkidu cel salbatic īsi pierde inocenta ;animalele, cīndva prietenoase, īl ocolesc.
Femeia, care „nu s-a rusinat primindu-i īnflacararea", considera ca este copt pentru a fi dus īn oras si acolo īl īntīlneste pe puternicul Ghilgames.
Cei doi se īncaiera ca taurii; Ghilgames pare sa cedeze, dar Enkidu este impresionat de puterea lui si cei doi devin prieteni nedespartiti.
Tovarasia lui Enkidu īi inspira lui Ghilgames fapte mai īnalte decīt supunerea tuturor fecioarelor din Uruk; orasul este salvat atunci cīnd conducatorul, īnsotit de prieteni sau, pornesc īmpotriva monstrului Huwawa, care salasluieste in padurea de cedri.
     In poemul sumerian „Ghilgames si Tara celor vii", acest episod este o parte a cuceririi imortalitatii: Huwawa este ultima primejdie cu care se confrunta Ghilgames, dupa ce a traversat cei sapte munti dintre Uruk si Tara celor vii.
Dupa ce i-a ucis pe Huwawa si pe Taurul ceresc, trimis de Istar - zeita ale carei avansuri le-a respins -, Ghilgames se confrunta cu misterul mortii, atunci cīnd, din pricina blestemului profesat de zeul Enlil, moare temerarul sau prieten, Enkidu.
Dupa ce jeleste trupul fara viata al acestuia, Ghilgames are neasteptata revelatie ca si el va muri: „Cīnd am sa mor, eu n-am sa fiu ca Enkidu? "
Aceasta revelatie reclama o actiune imediata; Ghilgames porneste catre īndepartatul si de altfel ipoteticul tinut al stramosului sau Utnapistim, care devenise nemuritor. Dupa ce se lupta cu leii si īi rapune, ajunge la uriasul munte cosmic Masu, „a carui creasta se-nalta pīna la bolta cerului si ale carui pieptisuri, jos, ating abisul".
Inspaimīntatori oameni-scorpioni strajuiesc poarta Soarelui, dar īl lasa sa treaca pe Ghilgames, tinīnd seama de natura sa partial divina, si el strabate douasprezece leghe de bezna, ajungīnd īn cele din urma la adīnca mare care īnconjoara pamīntul.
Acolo sta de vorba cu hangita Siduri, care īncearca sa-l abata de la hotarīrea sa de a traversa apele fara sfīrsit ale oceanului cosmic, ape aducatoare de moarte pentru oricine, cu exceptia lui Samas, Soarele.
„Umple-ti pīntecele, fii vesel ziua si noaptea" este filozofia hangitei, stiutoare ca oricum el nu poate cuceri nemurirea; cu toate acestea, īl īndruma catre luntrasul Ursanabi. Episoadele urmatoare sīnt obscure ; pentru a traversa apele mortii, se pare ca Ursanabi are nevoie de niste figurine de piatra si de serpii urnu, īndragiti de corabieri; īnsa Ghilgames a sfarīmat figurinele de piatra si a īndepartat serpii urnu, fiind astfel nevoit sa foloseasca forta bruta pentru a propulsa corabia.
In cele din urma, ei ajung īn fata lui Utnapistim Atrahasis („cel preaīntelept"), omologul babilonian al lui Noe, cel care s-a salvat de potopul distrugator - dezlantuit de zeul Enlil asupra orasului Suruppak - īn arca pe care a construit-o urmīnd indicatiile divine.
Zeii i-au facut nemuritori pe el si pe sotia sa; el ar putea vorbi īn favoarea lui Ghilgames īn adunarea zeilor, daca acesta ar reusi sa ramīna treaz timp da sase zile si sapte nopti.
Dar eroul adoarme si nu se trezeste īnaintea celei de-a saptea zile.
     Chiar daca Ghilgames nu poata obtine nemurirea, Utnapistim īi īmpartaseste secretul plantei īntineririi, o iarba tepoasa care creste īn adīncul oceanului, iar eroul o culege si o pastreaza pentru mai tīrziu, cīnd va īmbatrīni īn Uruk.
Insa nici acest lucru nu este dat sa se īntīmple, pentru ca, īn timp ce Ghilgames se īmbaiaza īntr-un izvor, un sarpe adulmeca mireasma plantei si o fura; de atunci serpii īsi leapada pielea cea veche si reīntineresc.
Ghilgames plīnge amarnic ; īsi gaseste consolarea numai īntre zidurile trainice ale Urukului, cu a caror constructie perfecta se mīndreste.
Prin modul cum īsi amageste frustrarea, Ghilgames pare a fi o straveche varianta a lui Faust care, īnainte de a muri, devine filantrop pentru a scapa de Mefistofel.
    
Nu stim ce a cautat sumeriana Venus, zeita Inanna predecesoare a zeitei accadienne Istar - īn infern, regatul surorii sale Ereskigal; se pare ca nutrea ideea nesabuita de a o detrona.
Asadar, coborīnd din ceruri, a luat cele sapte simboluri ale puterii sale, care difera īn versiunile sumeriana si accadiana: o coroana, o vergea de masurat (sau niste cercei), un colier (din lapis lazuli), o podoaba de purtat pe piept (din pietre stralucitoare), un inel de aur (sau un brīu), un pieptar (sau bratari) si un vesmīnt.
Suficient de īnteleapta pentru a o lasa pe slujnica sa Ninsubur la poarta infernului, poruncindu-i sa ceara ajutorul zeilor īn cazul īn care ea nu revine, Inanna porneste pe drumul fara īntoarcere.
Paznicul portii anunta sosirea ei lui Ereskigal care, evident, este nemultumita de aceasta vizita.
Dar īsi lasa sora sa intre si Inanna este deposedata de cele sapte atribute ale puterii, unul cīte unul, la cele sapte porti ale infernului.
Cīnd ajunge īn fata lui Ereskigal si o īmpinge de pe tron, Inanna este de fapt lipsita de orice putere; cei sapte Anunnaki īnspaimīntatori, judecatorii infernului, o condamna cu raceala la moarte.
Inanna „devine o bucata de carne atīrnata īntr-un cīrlig pe perete ; nu este nici macar proaspata, ci verde si alterata".
Dupa trei zile si trei nopti, Ninsubur pleca sa alerteze zeii, dar Enlil si Nanna nu dau curs rugamintilor ei.
Numai Enki o sustine si concepe un plan: face din tarīna doua fapturi, kurgarru si kalaturru, mari mesteri īn bocete si le īncredinteaza celor doi iarba vietii si licoarea vietii, instruindu-i sa stropeasca de saizeci de ori cu ele bucata de carne, pīna ce Inanna va reīnvia.
Planul se bazeaza pe principala īndeletnicire a lui Ereskigal, aceea de a jeli mortii, īn special copiii mici, asumīndu-si atitudinea mamei īndurerate.
Cīnd cele doua fapturi i se alatura īn lamentarile ei, Ereskigal este multumita si vrea sa le dea o rasplata.
Bocitorii īi cer bucata de carne alterata din cīrlig, o stropesc de saizeci de ori cu iarba si licoarea vietii si Inanna reīnvie.
Dar Anunnaki nu vor sa o lase sa plece decīt daca locul ei este luat de altcineva īn infern si o armata de demoni din lumea de jos trebuie sa vegheze ca acest lucru sa se īntīmple.
Inanna nu se poate decide sa le īncredinteze pe vreunul dintre cei care i-au jelit disparitia, dar se mīnie cīnd observa ca sotul ei, pastorul Dumuzi, pare a se bucura.
Uitīndu-se la el cu „o privire de moarte", striga solilor mortii: „El este, luati-l! "
Un text contine deznodamīntul dramei: sora lui Dumuzi, Ghestinanna doreste sa se sacrifice īn locul lui si se īnvoieste ca sa-l īnlocuiasca īn infern jumatate din fiecare an.
     Alte coborīri īn infern sīnt cunoscute din texte sumero-acadiene, asa cum este īntīlnirea destul de enigmatica dintre Ur-Nannu, rege din Ur (catre sfīrsitul mileniului al IV-lea a.C.)cu Anunnaki, care īi atribuie o rezidenta post mortem.
Doua dintre aceste texte sīnt deosebit de interesante.
Unul este cuprins īn tablita a douasprezecea a Epopeii la Ghilgames, tradusa direct din sumeriana.
Zeii mesopotamieni salasluiau īn ceruri. Se cunosc doar doua cazuri īn care oamenii au ajuns pīna la ei.
Unul este al īnteleptului Adana, prima fiinta umana fara de Prihana si preot din Eridu, cel care asigura zilnic pīine, apa si peste pentru zeul cetatii sale, Ea.
Intr-o zi, īn timp ce pescuia pe mare, vīntul de sud īi rastoarna luntrea; suparat fiind, Adana blestema vīntul, rupīndu-i astfel aripile. Furios, zeul Ara porunceste vizirului sau Ilabrat sa-l aduca pe Adana īn fata sa.
Zeul Ea īi da slujitorului sau, Adana, urmatoarele instructiuni sa poarte vesmintele de doliu, sa spuna elor doi zei de la poarta cerului ca īi jeleste pe Tammuz si Gizida, sa nu manīnce pīinea mortii si sa nu bea apa mortii pe care Anu i le va oferi.
Adana face asa cum a fost sfatuit.
Zeii de la poarta cerului - care sīnt de fapt, chiar Tammuz si Gizida - sīnt fericiti sa afle ca cineva de pe pamīnt mai poarta īnca doliu dupa ei si pun zeului Anu o vorba buna pentru erou.
Anu asculta povestea acestuia si sa simte stīnjenit: bunele maniere īl obliga sa-l serveasca pe Adana cu pīinea si apa vietii, care l-ar face nemuritor.
Din fericire pentru zei, Adana refuza sa bea si sa manīnce, asa cum vicleanul Ea īl sfatuise; caci zeul Ea nu vrea - cum nu vrea nici zeul Anu - sa confere imortalitate acestei fiinte umane.
     Lui Etana - rege al cetatii Kis, dupa potopul universal - i se atribuie o alta ascensiune la ceruri, pe care o īntreprinde pentru a aduce pe pamīnt iarba nasterii, ca remediu īmpotriva faptului ca nu avea copii.
Aceasta ascensiune este mai spectaculoasa decīt cea a lui Adana: se produce cu ajutorul unui vultur pe cam Etana l-a salvat dintr-o groapa.
Vulturul fusese bagat acolo de fostul sau prieten, sarpele. Este sigur ca nici vulturul nu era inocent: el tradase īncrederea prietenului sau, mīncīndu-i puiul si ofensase prin aceasta atīt pe Samas, zeul Soarelui, cīt si pe sumbrii Anunnaki, cu justitia lor impartiala.
Impreuna cu Etana zburam dintr-un cer īntr-altul si vedem pamīntul de dedesubt din ce īn ce mai mic, „si marea cea larga precum o albie".
Oricīt de scrupulosi au fost vechii locuitori ai Mesopotamiei īn relatarile lor divinatorii, īn mod evident nu erau atīt de experti īn calatoriile īn alte lumi ca vecinii lor, egiptenii.
     EGIPT
     Ce fac toate sculpturile, basoreliefurile si imaginile din Muzeul Egiptean din Cairo cīnd nu sīnt observate?
Ce fac ele seara, dupa ora de īnchidere, cīnd vizitatorii parasesc muzeul? Se īnsufletesc ele oare, unele pentru a mīnca si altele pentru a fi mīncate, unele pentru a servi si altele pentru a fi servite? Evident, pentru noi raspunsul este negativ. In īntunericul muzeului, statuile si imaginile ramīn nemiscate. E sigur īnsa ca scepticismul nostru nu ar fi fost īmpartasit de un locuitor al vechiului Egipt, nici de felahii egipteni care, nu de multa vreme, au mutilat numeroase statui - sfarīmīndu-le cel putin degetele mari de la mīini - din credinta ca, īntregi fiind, statuile pot face rau.
Lexiconul grecesc al lui Suidas ne informeaza ca anumiti specialisti erau capabili sa spuna daca o statuie a fost „īncarcata" sau nu, cu alte cuvinte, daca ea a fost supusa ritualului de «deschidere a gurii".
Acest rit era practicat de alti specialisti, care puteau de asemenea sa „īncarce" micile figurine din cavourile egiptene (ce reprezentau diferiti lucratori), prin recitarea deasupra lor a unui fragment, plin de forta magica, din capitolul al 6-lea din Cartea Mortilor. Se credea ca, īn linistea cavoului, acele statuete prindeau efectiv viata si efectuau munca pentru are fusesera create. Cavoul era un īntreg univers, activ atīta timp cīt nici un obsevator nu-l disturba, pentru ca privirea unui oservator neinitiat putea sa īnghete aceasta activitate frenetica, reducīnd-o la zero.

     Din acest motiv, numai cītorva specialisti li se permitea sa se afle īn intimitatea zeilor sau a zeitelor din templu. Cea mai exacta definitie a unui templu din Orientul Apropiat - valabila si īn cazul Mesopotamiei - este aceea de teatru cu zei.
Acestia erau simple statui doar pentru observatorul neinitiat, nu si pei multimea de preoti rasi īn cap, preoti care īi slujeau, īi hraneau īi spalau si īi scoteau la plimbari ceremoniale. O functie principala a zeilor a fost cea oraculara.
Destul de des, zeii si zeitele erau scosi la procesiuni si instalati īn bai sacre, ale caror dimensiuni variau īn functie de mai multe criterii.
Desi existau purtatori specializati, oamenii obisnuiti erau dornici sa li se alature, pentru ca a purta un zeu ascuns vederii īn cabina sa de lemn - era o fapta meritorie, astfel de prilejuri, oamenii puteau sa-i adreseze zeului īntrebai al caror raspuns putea fi doar de tipul „da" sau „nu".
Unii dintre cei care interogau zeii doreau sa obtina confirmarea nevinovatiei lor privind un delict; de regula, reclamantul era si el prezent urmarind confirmarea suspiciunilor sale
. Din cauza conflictul de interese, īntrebarile erau puse de mai multe ori si unor zei diferiti, pīna ce fiecare obtinea un raspuns satisfacator.
Se vorbea prin intermediul celor care īl purtau: un raspuns afirmativ trebuia sa aiba ca rezultat o crestere a greutatii īn partea din fata a barcii, astfel ca purtatorii din fata se poticneau, cadeau in genunchi sau grabeau pasul, īn timp ce un raspuns negativ se traducea printr-o miscare catre spate a purtatorilor.
Intr-un studiu privind oracolele la populatia azande din estul Africii antropologul Evans-Pritchard a stabilit faptul ca, din trei metode de divinatie folosite, oamenii socoteau ca numai una era adevarat credibila, dar pe aceea nu si-o puteau permite īn conditii normale.
     Preotii nu se bizuiau numai pe zei pentru a da oracole, in sanctuarul din Deir el-Bahari, de la Luxor, unde zeul local vorbea noaptea pelerinilor bolnavi, prescriind medicamente fiecaruia din ei, vocea sa era de fapt produsa de un preot, printr-o deschizatura īn bolta.
Procedee mai subtile erau folosite īn templul din Karanis, īn Faiyum, unde statuile divine erau goale īn interior si un preot putea sa le faca sa vorbeasca printr-un tub.
Egiptenii erau vestiti īn lumea antica pentru capacitatea lor de a „īncarca" obiecte cu ajutorul formulelor magice si de a le face sa lucreze pentru ei.
Animarea obiectelor sau a imaginilor este o operatie magica uzuala, atestata īn toata lumea. Vrajitorul chinez Ke-yii, care a trait īn timpul dinastiei Shang (secolul al XV-lea a.C), era vestit pentru caprele de lemn pe care le vindea.
Nu erau capre obisnuite, fiindca prindeau viata
. Un alt vrajitor chinez facea contrariul: vindea cai, īn carne si oase, care se transformau īn lut de īndata ce cumparatorul ajungea acasa.
     Cele mai notabile performante ale egiptenilor nu vizau aceasta viata, ci pe aceea de dupa moarte, care era conceputa ca o continuare a acelorasi tipuri de ocupatii.
La moartea trupul fizic, era eliberat ka (dublul). Pentru nu a fi niciodata lipsit un trup care sa īndeplineasca activitatile obisnuite, cum ar mīncatul si bautul, ka dispunea de un numar de statuete, ce era animate de specialisti prin ritualul de „deschidere a gurii".
Asa cum vom vedea, faptul ca se faceau atīt de multe eforturi pentru a se asigura surogatelor dublului o supravietuire fizica propriu-zisa este unic īn religiile lumii.
E adevarat ca, īn conformitate credintele chinezilor, sufletul barbatului defunct salasluia īntr-o tablita cu inscriptii, tinuta acasa pentru a asigura protectie caminului.
In timpuri mai vechi, functia tablitei era īndeplinita de o statueta de lemn, īngrijita si hranita ca un zeu din Orient Apropiat sau ca un rege egiptean defunct.
Se credea ca statuetele si tablitele dureaza vesnic, la fel ca amintirea celor reprezentati de ele.

     Existenta postuma īn ceruri a ramas privilegiul exclusiv al regelui, dar si nobilii construiau morminte astfel īncīt sa-si poata continua existenta pamīnteasca dupa moarte si, adesea, īmprumutau ceva din imortalitatea monarhului. In timpul primei perioade intermediare si a Imperiului de Mijloc (cea 2100-l700 a.C), multi aristocrati doreau sa fie proclamati „drepti" si sa obtina glorificarea divina īn tarīmul mortilor; īn acest scop, se foloseau de texte si formule īnscrise pe partea dinauntru a sarcofagelor lor.
Colectia din 1185 de astfel de „vraji" a fost adecvat numita „textele sarcofagelor"
. In timpul Imperiului de Mijloc, credintele funerare au devenit din ce īn ce mai democratice: chiar si saracii se puteau bucura de existenta post mortem īn Cīmpul Trestiilor, unde li s-ar fi atribuit spre cultivare o bucata de pamīnt
. Beatitudinea ajungerii īn Cīmpul Trestiilor este tema unei colectii de papirusuri funerare, adesea bazate pe precedente din textele sarcofagelor si chiar din textele piramidelor, colectie denumita conventional Cartea Mortilor.
Cele mai vechi papirusuri pastrate care formeaza Cartea Mortilor au fost datate catre secolul al XV-lea a.C, desi credintele pe care le reflecta sīnt mai vechi.

     Conform textelor piramidelor, destinul ceresc al faraonului este de a se transforma īn Osiris: „Osiris Regele", fiu al lui Nut, frate al lui Isis.
Fiul sau Horus īi „deschide gura", adica īl remvie īn viata de apoi. Uneori, faraonul este identificat cu "Horus īnsusi sau cu zeul-soare. Este īncoronat si asezat pe tron, "devenind stapīnitor al lumii de dincolo si zeitate suprema. Pentru noi, vrajile par sa contina nenumarate metafore ale ascensiunii si renasterii. In realitate, este vorba de referiri precise la situatii cu care se presupune ca regele se confrunta in viata de apoi.
Modalitatile principale de ascensiune la ceruri sīnt doua la numar: cu ajutorul unei scari facute de Ra, zeul-soare, sau prn transformarea īntr-o pasare, fie soimul lui Horus, fie o creatura compozita, jumatate soim, jumatate rata. Uneori, aceasi transformare pare a fi numai metaforica. „M-am īnaltat la cer ca un bītlan, am sarutat cerul ca un soim, am ajuns la cer ca o lacusta", declara regele. Adesea, ascensiunea se produce „īntr-o vīlvataie de foc" sau e īnsotita de un cutremur; se spune ca faraonul devine „un fulger de lumina" īn lumea de dincolo.
Unul dintre texte combina magnific mai multe teme: „Cerul tuna, pamīntul se cutremura, Geb [Zeul pamīntului] freamata, cele doua tarīmuri ale zeului vuiesc, pamīntul este crapat... ma ridic la cer, traversez [firmamentul] de fier... ma ridic la cer, aripile mele de pene sīnt cele ale unei pasari mari".
In timpul ascensiunii sale, faraonul defunct se transforma īntr-o fiinta cosmica al carei cap este un vultur, ale carei tīmple sīnt cerul īnstelat, iar fata, ochii, nasul, dintii etc. sīnt zei. In mod obisnuit, poarta cerurilor se deschide īn fata faraonului, d ar uneori el o gaseste īncuiata, zavorul portii fiind falusul zeului Babi. Cīnd poarta este descuiata, faraonul ajunge īn lumea de dincolo si este transformat īn zeul-crocodil Sobek.

     Textele din Imperiul de Mijloc prezinta aristocrati care se simt īndreptatiti sa se bucure de imortalitatea regala si pun sa li se īnscrie formule magice pe partea interioara a sarcofagelor. Sarcofagul reprezinta universul: partea de deasupra este cerul, partea de dedesubt este pamīntul, iar partile laterale, cele patru directii ale spatiului.
In sarcofag, defunctul devine Osiris, asa cum se īntīmpla cu faraonul īn textele piramidelor. Ochii magici (oudjat), pictati pe partea din afara la nivelul ochilor defunctului, īi permit acestuia sa vada lumea celor vii.
Imaginea lumii de dincolo, asa cum apare din textele sarcofagelor, este mai complexa decīt cea din textele piramidelor. Multe credinte populare excluse din textele piramidelor, care sīnt mai restrīnse, par a fi patruns īn noile conceptii privind viata de apoi.
Salvarea este īnsotita de transformarea defunctului in zeul-crocodil Sobek sau īntr-o pasare. Priviti-ma, voi, pescari ai zeilor; uitati-va la mine, voi, pescari de oameni. Nu ma veti prinde, nu ma veti īnsfaca, nu va veti impune vointa īmpotriva mea, pentru ca am scapat din strīnsoarea sa ca un soim lung de sapte coti manīnc cu gura mea, defechez cu anusul meu.
Cei care exista nu vad, cei care nu exista ma venereaza, cei care sīnt acolo ma preamaresc... Am scapat din īnclestarea sa ca Sobek si Horus din Nord... Am scapat din īnclestarea sa ca marele bītlan.
Alte pericole sīnt reprezentate de capcane sub forma de animale si demoni, precum Gegra - Pasarea Neagra.
Transformarea īntr-o pasare (soim, bītlan, ibis, vultur si asa mai departe) este unul dintre cele mai frecvente motive īn textele sarcofagelor. De asemenea, defunctul se poate transforma īn flacara sau īntr-un zeu.
Judecarea defunctului de catre un tribunal de zei a aparut mai tīrziu īn cadrul credintelor funerare egiptene. Totusi, chiar atunci cīnd defunctul a fost admis īn ceruri si a fost identificat ca Osiris, destinul sau poate fi īnca īn primejdie, din pricina uneltirilor fratelui lui Osiris, Seth, care īncearca sa-l omoare.
Daca Seth reuseste, defunctul moare a doua oara, de data aceasta definitiv.
Cartea celor doua cai este, de regula, scrisa īn interior, pe fundul sarcofagului. Ea descrie cele doua drumuri ale defunctului - unul pe apa, celalalt pe uscat - care duc la domeniile glorioase ale lui Horus cel Vīrstnic. Aceste drumuri sīnt īnconjurate de un cerc de foc de netrecut, pe care sufletul īl poate traversa numai daca stie descīntecele potrivite.
Pe defunct īl pīndesc multe pericole : lacuri de foc, mīnuitori agresivi de cutite, oameni care urla, pusi pe distrugere, marele Fata-de-cīine, cīt si multi alti paznici de porti, cum ar fi:
Cel-care-este-trīntit-cu-doua--fete-īn-balegar,
Inaltul-vīnturilor,
Domnul-puterii-care-loveste,
Cel-care-scuipa-Nilul,
Cel-care-īi-taie,
Cel-care-manīnca-ce--cade-din-partile-sale-posterioare,
Cel-care-priveste-amenintator,
Cel-a-carui-fata-este-inversata,
Cel-care-se-hraneste-cu-larve si asa mai departe''.
Cartea celor doua cai poate fi definita potrivit ca un īndreptar pentru diferitele parti ale lumii de dincolo ; ea prezinta numele secrete ale teribililor paznici ai portilor si contine descīntece care asigura trecerea fara pericole a defunctului.
Omul care va sti nu va pieri niciodata, iar sigiliul lor va fi asupra lui ca asupra oricarui zeu pentru care ei, dintre toti zeii, se īndura.
La fiecare pas, defunctul este amenintat sa piara īn foc: «Aceasta este cararea sa, adica a Palatului Tamīii; nu trebuie sa mergi pe ea. Carnea mea este īn flacari. El nu trebuie sa seīntoarca la ea. Agresor este numele sau. El si puterea lui al scazut. Cel-al-carui-foc-este-teribil este numele sau"
In timpul Imperiului de Mijloc, īn credintele egiptenilor lumea de dincolo si-a deschis portile tuturor, bogati si saraci.
Acest stadiu al credintelor funerare este exprimat de Cartea Mortilor, care este de fapt o sinteza de motive funerare stravechi compilate īn timpul Imperiului Nou.
Cīmpia Trestiilor si Cīmpul Ofrandelor - doua ipostaze ala paradisului egiptean - sīnt la fel de vechi ca textele piramidelor.
Cīmpul Ofrandelor, localizat īn vestul cerului, este pazit de Taurul Ceresc al lui Ra, pe care Raymond Weill īl identifica cu constelatia Orion.
Cīmpul Trestiilor este localizat īn partea de est a cerului. La origine, era un loc de ablutiune, purificare si renastere, care permitea defunctului sa urmeze soarele catre vest si sa ajunga īn paradis, adica īn Cīmpul Ofrandelor.
Intr-o privinta, functiile distincte ale celor doua cīmpuri se suprapun, ambele fiind īnfatisate ca lacasuri osiriene ale defunctilor, care continua sa existe fericiti si sa-si cultive parcelele lor de pamīnt.

     Cartea Mortilor ilustreaza o faza ulterioara a acestei credinte. In aceasta faza, defunctul nu mai vrea sa faca nici o munca umilitoare īn viata de apoi, asa ca este īnmormīntat laolalta cu figurine de lucratori , care prind viata prin puterea descīntecului al 6-lea, „destelenind cīmpurile..., irigīnd pamīntul sau... transportīnd nisip de la rasarit la apus" .
Doua inovatii majore īn credintele egiptene privind viata de apoi si incluse īn Cartea Mortilor sīnt descrierea procesului defunctului, care consta īn faimoasa „psihostazie" sau cīntarire a sufletului pe talerele celui ce tine balanta, si nu mai putin faimoasa „confesiune negativa a pacatelor" de catre defunct.
Desi, īn general, se presupune ca un egiptean face binele si se fereste de rau, lista de actiuni negative ni s-ar putea parea ciudata, mai ales cīnd este vorba de munca īn exces, considerata a fi una dintre cele mai grave culpe.
„Nu am facut vreo fapta rea, nu am muncit īn fiecare zi mai mult decīt era necesar..., numele meu nu a ajuns īn birourile celor care controleaza sclavi, nu l-am saracit pe orfan de bunurile sale..., nu am ucis... etc." .
Aceleiasi serii de actiuni negative īi apartineau furtul din ofrandele alimentare destinate zeilor si spiritelor, īnselaciunea si orice dauna ecologica, cum ar fi construirea de diguri ilicite pe apele curgatoare, devierea cursurilor de apa sau prinderea pestilor īn terenurile mlastinoase unde acestia īsi depun icrele.
Prima „confesiune negativa" este urmata de una mai elaborata, īn care defunctul numeste fiecare membru al tribunalului si neaga orice faptuire a pacatului pe care acel membru īl pedepseste (de exemplu, Mīncatorul-de-maruntaie pedepseste juramīntul fals, iar Cel-a-carui-fata-este-īn-spate pedepseste homosexualitatea).
Apoi, defunctul tine un discurs īn fata juriului, dupa care zeii īi pun īntrebari; īntrebarile si raspunsurile sīnt enigmatice.
Pentru a merge mai departe, defunctul trebuie sa fie īn stare sa identifice corect, dupa numele lor, partile fiecarei porti pe care o are īn fata (de exemplu, numele usorilor este „Greutate a Adevarului", iar numele zavorului usii este „Degetul Piciorului Mamei Sale") si sa identifice pe fiecare paznic de poarta.
Credintele funerare egiptene au continuat sa exercite o influenta puternica asupra religiei elenistice, mai ales asupra cultului in mistere al lui Isis si asupra unor texte gnostice copte tīrzii, iesite la iveala īn secolul al XlX-lea.
     China
     Ca si imortalitatea, imponderabilitatea este o specialitate taoista.
Din cele mai vechi timpuri, amīndoua au fost strīns corelate, deoarece reducerea greutatii corpului, fie prin mijloace esoterice, fie prin alte procedee speciale, reprezinta modalitatea prin care cineva se poate īnalta la ceruri, lacasul celor nemuritori.
Tratatul Pao-p' u-tzu, scris de Ke Hung īnainte de anul 317 p.C, īl descrie pe taoistul nemuritor (hsien) ca pe o fiinta care poate merge la fel de bine prin foc, pe apa sau prin aer, „purtat de vīnt īntr-un car de nori".
El este un „cadavru ambulant" si, desi īsi ascunde adevarata natura, este recognoscibil dupa pupilele-i patrate, dupa vīrfurile urechilor, care-i ajung īn crestetul capului, si dupa penele care īi acopera corpul'.
Adeptilor taoismului le este promisa imponderabilitatea: „El va avea un vesmīnt de pene, va calatori pe o raza de soare sau va calari pe o stea, va pluti īn neant...
Oasele sale vor straluci ca jadul, fata īi va fi incandescenta, o aura īi va īnconjura capul, intregul sau corp va emite o lumina supranaturala si va fi la fel de incandescent ca soarele si ca luna".
El este un maestru al artei de a se īnalta la ceruri īn plina zi", poate avea sapte īnfatisari diferite, devenind lumina sau nor, si se poate ascunde īn soare, īn luna sau īn stele.
An-ch'i Sheng, un locuitor al Insulelor Preafericitilor din Oceanul de rasarit, a obtinut puterea de a deveni invizibil si s-a īnaltat la ceruri dupa ce a trait īn muntii Lo-fu, din provincia Kwangtung, mīncīnd numai tulpini de papura.
Aceasta dieta taoista frugala se numeste „a trai cu aer" si multi sīnt cei care au īncercat-o. Nici o abatere de la ea nu este permisa.
Daca, din diverse motive, dieta nu dadea rezultate, se putea recurge la un elixir inventat de medicul T'ao Hung-chinl (452-536 p.C). Elixirul era facut din aur, cinabru, azurit si sulf, avea culoarea „brumei si a zapezii" si gust amar.
Imparatul a īncercat elixirul si probabil a zburat, deoarece l-a rasplatit pe cel care i-l facuse.
In timpul domniei īmparatului Wu , din dinastia Han, alchimistul Shao-kun era deja īn posesia unui elixir similar, īntrucīt se lauda astfel: „Pot pune in frīu dragonul zburator si pot vizita marginile pamīntului. Am calarit cocorul alb si ma pot īnalta deasupra celor noua ceruri"'!
Alchimistul Liu An, din secolul al II-lea a.C, era renumit pentru ca ar fi preparat un elixir care i-a permis sa se īnalte la ceruri , nu numai lui, ci si pasarilor si cīinilor sai, dupa ce au lins sticluta pe care el, la īnaltarea-i brusca, o scapase īn curte.
Se spune ca unele plante, cum ar fi huang-ching, ar fi produs nemurirea, care este īnsotita de imponderabilitate.
Conform traditiilor privindu-i pe nemuritori, īn situatii rare, crizante: produce o samīnta rosie cu proprietati miraculoase.
O fata de saisprezece ani a mīncat una „si, deodata, a zburat purtata vīnt". Dupa un timp, ea „a disparut īn īnaltul albastru al cerului īntīi disparīndu-i capul si, īn cele din urma, picioarele".
Totusi, īn general, taoistii preferau vehiculele zburatoare pentru a calatori spre ceruri.
Primul īn ordinea importantei a fost cocorul, alb sau negru, dar ratele salbatice si chiar tigrii puteau fi, la nevoie, folositi si ei.

     Chiar si unii pantofi speciali erau considerati eficienti, precum aceia facuti de Sun Pin din piele de peste, care te īnaltau la nori.
Vestitul īmparat Chi a ajuns la nemuritorii din ceruri īnaltīndu-se la ei pe un cal īnaripat sau, conform unei alte versiuni, pe spatele unui dragon cu barba lunga, īn stare sa duca saptezeci de oameni deodata.
Ofiterii imperiali de rang inferior care nu au izbutit sa-si gaseasca loc pe spatele dragonului s-au agatat de perii barbii sale, care din nefericire s-au rupt. La ridicarea la ceruri, a cazut si arcul īmparatului; arcul si perii au fost strīnsi cu veneratie de cei ramasi pe pamīnt.
     Se spunea ca fiinte cu aspect general omenesc, cu pene, cu ochi rosii, cu capete albe, cu falci lungi, nascute din oua si numite adecvat Y6-min sau „oameni pasari", traiesc pe piscuri līnga tarmul marii, pe o insula din Oceanul de sud-est.
Aveau ciocuri de pasare si puteau zbura pe distante scurte.
In timpuri stravechi, dragonii erau cele mai bune vehicule zburatoare.
Imparatul Shun care, conform traditiei, a trait īn secolul al XXIII-lea a.C, a īnvatat de la cele doua fiice ale īmparatului Yao, Nii Ying si O Huang, cum sa zboare si sa se miste ca un dragon. K'u Yuan (332-295 a.C.) a scris un poem alegoric despre zborul deasupra muntilor Kun-lun īntr-un car tras de dragoni si precedat de Wang-shu, vizitiul lunii.
Dispozitivele mecanice de zbor s-au bucurat, de asemenea, de o traditie venerabila.
Unui anume Chi-kung i se atribuie inventia unui car zburator (fei-ch'e), īn timpul domniei īmparatului Ch'eng T'ang (secolul al XVIII-lea a.C).
     Intre anii 1901 si 1910, sinologul JJ.M. de Groot a publicat o carte (comparabila ca marime, metoda si abordare cu cea ulterioara a lui Frazer, Credinta īn imortalitate) privind credintele chineze vechi si moderne referitoare la un suflet separabil.
Conform lui de Groot, existenta a doua suflete este o credinta larg raspīndita īn China antica si moderna. In confucianism ele sīnt, pe de o parte, shen, sufletul yang sau sufletul respiratiei (ch'i), care dupa moarte devine un spirit stralucitor (ming) si, pe de alta parte, kuei, sufletul yin, care functioneaza īn trupul viu , iar dupa moarte se reīntoarce pe pamīnt.

     Semnificatia lui shen nu este limitata doar la respiratia animala, ci este extinsa la miscari naturale precum „respiratia" vīntului, a unui curs de apa ori a tunetului.
La rīndul sau, kuei este o legatura cu viata trecuta: stramosii, carora li se ofera sacrificii īn temple, sīnt kuei.