Scrisoare catre oameni de Daniel Meurois publicat la 17.04.2008
Scrisoare catre oameni
Primiti, va rog, gandurile mele. Ele sunt mesagerele intregii rase din care fac parte si va sunt destinate voua. Sunt un apel de a pleca urechea, voi cei care adesea ne considerati orbi si prosti, inconstienti sau ca nu gandim. Ele constituie, totodata, un dar care sa inlature nelinistea, un cadou pentru voi toti cei de care poporul meu se teme.

     Stiu ca nu toti oamenii sunt cruzi si dispretuitori.
Stiu ca unii dintre voi au un piept care seamana cu al nostru, de unde tasnesc mii de flacari roz si albe.
Va observam de prin desisuri, cand strabateti muntii si campiile si, inca de la primul pas pe care il faceti, va dezvaluiti intreaga fiinta.
Daca va pun adapostul meu la dispozitie, este pentru ca aceia dintre voi care nu emana cruzime si dispret sa se intalneasca, in gand, cu cei din neamul meu, in aceste zile teribile, cand oamenii au dezlantuit potopul asupra noastra.

     Si asta nu este o implorare din partea unui popor slab, catre o rasa de zei care stapanesc focul si inca o mie de alte lucruri.
Este doar un apel la ratiune, pe care un popor pacifist il lanseaza altui popor care, crezandu-se stapanul lumii, isi slabeste cu fiecare zi propriul suflu si si distruge propriul trup.
Atunci cand strabateti padurea cu armele voastre ce scuipa foc si ne fugariti pana in adaposturile noastre, nici nu stiti cat va compatimim pentru pornirile pe care le aveti.
Sa nu credeti ca trupurile noastre sunt cele care tremura. Este un ceva din noi care poate sa capteze si sa inteleaga flacara care, in ochii vostri, va consuma. Si nu este flacara celui care trebuie sa traiasca, ci a celui care are inradacinata in el nevoia de a distruge.
     Oare ne putem inalta, trantindu-i pe altii?
Va vorbesc in numele poporului meu.
De fapt, nu pe noi ne insangerati, ci aceasta Forta dinlauntrul vostru, despre care se pare ca nu stiti nimic.
Cand, prin paduri si printre stanci, trec oameni invaluiti intr-o lumina ale carei tonuri de gri si de rosu par sa participe si ele la batalie, imi dau seama de suferinta pe care acesti oameni o poarta in ei, mai mare, poate, decat cea pe care ne-o provoaca noua.

     Eu i-am invatat pe cei din neamul meu ca cine ucide si se hraneste din a-i domina pe altii, nu face decat sa se distruga, sa-si distruga propria fiinta.
Inainte de a face victimele care sunt vizibile, suferinta il distruge pe cel care o provoaca, fara ca macar sa-si dea seama. Am realizat, frati oameni, ca aceasta suferinta curge prin venele rasei voastre.
Astazi, gestul pe care il fac, in numele poporului meu, este manat de speranta de a provoca o tresarire de pace la cat mai multi dintre semenii vostri.
Nu numai fata de cei din randul carora provin, ci pentru toate fiintele care nu sunt oameni, din aceasta lume.

    
Sunt constient ca aceasta samanta de pace nu va putea da roade, decat daca amintirea unui anume Soare al sufletului va fi reinviata in inima oamenilor. Ea nu se poate maturiza daca este alimentata cu mila. Universul fratilor mei, animalele, nu vrea mila oamenilor.
Stim ca acest sentiment nu a stat la baza evolutiei vreunei fiinte, pentru ca aceasta este inabusita de notiunile de inferioritate si de superioritate.
Mila nu a insemnat niciodata compasiune…si, poate ca, in mod ciudat, noi, animalele suntem cele care in aceste zile, simtim, mai mult decat oamenii, universul compasiunii… pentru ca noi putem vedea in ce masura semenul vostru este prins in capcana dispretului si a ignorantei.
Frati de pe pamantul pe care il impartim, trebuie sa vedeti in cuvintele mele durerea care ii raspunde, asemenea unui ecou, propriei voastre dureri.
Chiar daca vorbele prin care comunica sufletul meu cu sufletele voastre vi se par, uneori, amare, sa nu credeti ca transmit, in numele poporului meu, vreo acuzatie sau ca va judecam.
Lumea animala nu poate judeca, in sensul in care o face lumea oamenilor.
Noi nu emitem judecati.
Pur si simplu, nu intelegem ce anume din oameni se incapataneaza sa contrazica ordinea superioara a lucrurilor.
Si, atunci, fie fugim, fie incercam sa ne aparam, pentru a restabili echilibrul pe care-l vedem amenintat.

     Vedeti voi, aceasta notiune de echilibru este prezenta in inima oricarui animal. Ea este, fara indoiala, pivotul.
Este o modalitate de a releva Prezenta Spiritului Universal care intelege sa-Si prelungeasca existenta prin el..
Astfel, ea depaseste cu mult ceea ce voi numiti viata si moarte
Prin intermediul acestei Prezente, reusim noi sa acceptam pe deplin cele doua fatete ale Fortei, atunci cand ele se inscriu in legea armoniei.
Sarcina care-mi revine mie este, prin urmare, sa va reimprospatez memoria, frati oameni.

     Trebuie sa va conduc intr-un timp foarte indepartat, cand lumea aceasta in care traim arata altfel, avea alte forme, alte culori. Era o lume plina de caldura, o lume unde ceata isi intindeau bratele peste spatii imense, deoarece Soarele se intalnea in permanenta cu Apa … Iar stralucirea sa – asa cum o arata memoria animalelor – aproape ca obliga fiintele sa evolueze in mod spectaculos.
Fiti atenti la cum era pe vremea aceea… In fata noastra, ochii dilatati si ficsi ai iepurelui au capatat, incetul cu incetul, o dimensiune coplesitoare.
In campul perceptiei noastre nu mai exista altceva in afara de prezenta lor.
Eram stapaniti de o dulce emotie si, in acelasi timp, de un sentiment de respect, iar senzatia ca am fi in contact cu un animal, prin maruntaiele pamantului, nu o mai aveam demult.
Mai mult decat orice, un suflet frumos ni se oferea, iar ceea ce emana dinspre el indemna la umilinta.

     Pentru o clipa, aproape ca simteam nevoia sa spunem: Frate iepure, tu esti cel care se exprima astfel, sau vreun intelept care ti-a imprumutat infatisarea? Nu incape nici o indoiala ca inimile noastre sunt transparente, pentru ca un suras plin de malitie si de bucurie se indreapta spre noi din adancul privirii animalului. In penumbra luminoasa a vizuinii, acea privire devine o mangaiere. Ce sens are intrebarea voastra?, raspunde calm, inlauntrul nostru, vocea venita dinspre iepure.
Intelepciunea nu are varsta, nici forma.
Ea este sora Cunoasterii si calatoreste, astfel, dintr o forma in alta, sub o infatisare sau alta.
Debarasati-va de ideea ca sufletul animalelor nu experimenteaza Viata decat in manifestarile si reflexele sale primare.
Voi nu va aflati decat in pragul sau …

     Asadar, lasati-ma sa va conduc spre trecutul nostru comun, atat de indepartat, incat aproape toti am pierdut orice urma constienta … In acele vremuri de Soare si de Apa, popoarele noastre traiau impreuna, fara frica si fara agresiune.
Infatisarea noastra nu era la fel ca cea de astazi. Trupurile voastre erau mai puternice, mai mari, iar ale noastre erau, de asemenea, mult mai evoluate.
O anume spontaneitate si simplitate va caracteriza, pe care le-ati pierdut, insa, pe parcurs.
Ele va permiteau sa patrundeti in constiinta noastra, in timp ce constiinta voastra ne era mult mai aproape decat ne este astazi.

 
    Stiati ca provenim din aceeasi Forta ca si voi si puteati intelege realitatea sufletului nostru. In vis – sau, in ceea ce voi numiti vis – va sfatuiati cu cei mai intelepti dintre noi. Pentru ca, vedeti voi, dintotdeauna poporul necuvantatoarelor – per ansamblu – a avut ca misiune sa incarneze pe Pamant, prin calitatile sale, cateva mari principii izvorate din Spiritul Universal.
Astfel, unii dintre noi sunt atribute, reprezentari ale calitatilor divine care vin sa se ofere lumii oamenilor.
Iata de ce, fratii vostri, animalele, au fost, adesea, purtatorii unui mesaj venit din Infinit.
Barbatii si femeile care ati fost in vremurile acelea stiu asta.
De aici rezulta un respect si o complicitate reciproce.

     Uneori, cand se intampla ca sufletele noastre sa nu poata comunica, treceam, pur si simplu, unii pe langa altii, fara sa dorim altceva decat sa-l lasam pe celalalt sa mearga acolo unde voia, fara nici o intentie de a-l domina sau de a profita in vreun fel.
     Apoi, s-a intamplat ceva …
Ceva ce nu am vazut venind, dar care a modificat flacara din privirea voastra.
Atunci, toate animalele calauza din lume s-au adunat in acest Univers din mijloc, unde sufletul este liber de orice opreliste.
Iar concluzia a fost una singura: o otrava lenta, dar ingrozitoare, ofilea inima oamenilor.
Aceasta otrava ii indeparta nu numai de noi, animalele, dar si de propriii lor semeni.
Era atat de subtila si atat de nociva, incat parea ca nu se multumeste doar sa curga prin venele oamenilor, ci urmarea sa se intinda mult mai departe
. Nu stiam cum sa-i spunem…orgoliu, dorinta, invidie… Si, de fiecare data cand ne opream asupra unei definitii, era ca si cum conceptul respectiv se nastea si in noi, ofilindu-ne si pe noi, cate putin.
     Am inteles repede ca intreaga rasa umana era bolnava si ca boala de care suferea se putea raspandi repede ca vantul.
Era o unda toxica sufocanta si care facea sa fie tot mai rare fiintele ce reuseau sa pastreze in priviri fie si o cat de slaba urma a ceea ce fusesera
Atunci, oamenii au inceput sa semene moartea pretutindeni pe unde puneau piciorul … iar calauzele poporului nostru au inteles ca singurul raspuns era fuga.
     Si, astfel, se adancea prapastia intre ceea ce trebuia sa fie doua lumi diferite. Din pacate, cand intra in joc violenta si agresiunea, ele nu pot fi limitate.
Samanta lor se imprastie si patrunde in toti.

     Iata de ce, la randul nostru, am fost si noi atinsi de boala. Am invatat legea violentei si a dominatiei asupra celorlalti, la inceput ca sa ne aparam, apoi, printr un fel de imitare, pentru ca exista un impuls ce mergea de la un suflet la altul si pe care nimeni nu il putea opri.
Era o alta lume unde fiecare se ascundea in spatele unor bariere invizibile, dar inspaimantatoare.
Acela a fost momentul in care oamenii au inceput sa-si dea seama ca pot iubi carnea si ca pot obtine din ea o forta nebanuita. Corpul si inima lor au suferit mutatii ireversibile, preferand amnezia, in locul luciditatii.
     Omul era de o parte si universul de cealalta parte, si il simtea ostil, pentru ca il hranea cu propria sa agresivitate.
Toate astea nu sunt povesti, frati oameni si poate ca si de aceea mai exista in voi o veche, o foarte veche nostalgie, care va face sa suferiti.
Este asa mult de cand v-ati prins in capcana pe care ati intins-o voi insiva si de cand sunteti prizonierii propriilor voastre ganduri … Iata de ce, acum trebuie sa deveniti modesti si umili, pentru a reinvata sa ascultati, sa vedeti, sa vorbiti.

     Totusi, sa stiti ca poporul meu nu incearca sa va dea voua lectii.
Chiar daca ne temem, in continuare, de voi, cunoastem si bogatia voastra si tocmai in aceasta forta, cea care este inabusita, vrem noi sa credem, mai mult decat orice.
Puritatea nu dispare niciodata … ea poate doar sa se lase acoperita de o crusta.
Asadar, nu veti reusi sa va intoarceti la propriile voastre izvoare, daca nu acceptati sa vedeti in noi tovarasii de drum de odinioara … pentru ca noi suntem una dintre cheile cu ajutorul carora inima voastra se va deschide.
     Intrerupandu- si aici discursul, constiinta iepurelui paru ca se cerceteaza pe sine
. Doar respiratia animalului si senzatia de caldura pe care o degaja insusi pamantul ne-au readus in prezent.
Pentru o clipa, in acea nemiscare, am avut senzatia fugitiva ca auzim un latrat, undeva departe, apoi totul s a estompat, lasand din nou locul unei linisti depline.

     Sa va mai spun ceva … zise constiinta animalului. De foarte multa vreme, sufletul animalelor a inteles ca tot acest drum nu este o greseala, asa cum o intelegeti voi.
O cadere nu este nici doar o greseala, dar nici rezultatul uitarii a ceva. Seamana cu un drum sinuos, este o meandra a sufletului, care incearca experienta libertatii.
Voi v-ati ars, dar sa incercam sa privim impreuna dincolo de aceasta arsura … In ea, in durerea pe care o provoaca, se ascunde un indrumator in ale intelepciunii.
Care va invata, ne invata, fie ca vrem, fie ca nu! El se adreseaza, in tacere, sufletelor noastre, atunci cand ne sufocam.

Vorbeste si repeta fara incetare lectiile pe care vrea sa ni le dea, pana cand ne insusim aceste giuvaeruri, unul dupa altul, pana la infinit, daca este nevoie.

     Ca multi altii dintre fratii mei, imi dau seama ca, asa cum sunteti artizanii raului care sufoca lumea, puteti la fel de bine sa fiti si salvatorii ei.
De fiecare data cand unul dintre noi moare de mana omului, sau este zdrobit de dispretul acestuia, omul insusi se indeparteaza de Natura si, astfel, se desprinde si mai mult de esenta sa … pentru ca rasa omeneasca, vedeti voi, este pur si simplu un element al acestei Naturi … printre altele.
Ce ati spune despre mana voastra, daca ar lovi si ar rani fara incetare corpul care a creat-o? Ar fi instrumentul unei lente dar perpetue sinucideri.

     Daca va spun invatati sa ne iubiti, acesta este un mod de a va spune si invatati sa va iubiti.
De la voi la noi, de la noi la Creatie si de la Creatie la voi nu este decat un pas,pe care inima il face cu bucurie.
Voiati sa dovediti sau sa va dovediti ca sunteti stapanii lumii.
Ceea ce este adevarat, intr-o oarecare masura. Aceasta libertate v-a fost data timp de mii si mii de ani.
Dar, despre ce stapanire este vorba?
De fiecare data cand degetele voastre apasa pe tragaci, sau cand un scalpel ne face bucati intr-un laborator, asta nu este un mod de a stapani, ci este o forma de sclavagism, pentru ca, daca setea voastra de putere este atat de mare, ea seamana cu acel cartus pe care il trageti.

     Desigur ca va surprinde faptul ca sufletul unui iepure, aflat in fundul vizuinii sale, poate sa se exprime astfel. Cu siguranta ca veti ridica realitatea vorbelor mele la rang de fantezie.
Intr-adevar, cum este posibil ca un animal sa cunoasca in asa masura universul si inima oamenilor?
Prin simplul fapt ca Viata nu a spus tot ce avea de spus prin intermediul neamului vostru … si prin aceea ca Iubirea face sa infloreasca o inteligenta despre care voi habar nu aveti.
Sigur, aceasta inteligenta nu ne va face niciodata sa devenim oameni. Dar face chiar mai mult. Ne transforma sufletul si il invata sa devina … uman.