Cabala- Partea III de Rav Michael Laitman publicat la 18.03.2009
Providenta divina
     Se spune: „daca nu sunt eu aici pentru mine, atunci cine este pentru mine”.
Dar cum pot sa ma ajut pe mine care sunt atat de neajutorat si slab de înger?
Aceasta atitudine interioara ambigua, reflecta atitudinea omului fata de eforturile proprii depuse pentru atingerea scopului sau atat de dorit.
Într-adevar, omul este obligat sa continuie sa actioneze dupa principiul: „daca eu nu fac pentru mine, atunci cine?”
Trebuie sa ne asteptam la rezultate în proportie directa, în conformitate cu faptele noastre, care ele singure construiesc viitorul. În acelasi timp ne dam seama ca nici noi, nici semenii nostri nu avem puteri proprii îndeajuns ca sa ne realizam singuri viitorul, din cauza conditiei noastre umane, atat de marginite.

     E recomandabil ca omul sa investeasca mari eforturi pentru a-si construi viata, dar în acelasi timp trebuie sa retinem ca totul se desfasoara potrivit cu programarea Creatorului.
Dar atunci ce rost mai are aceasta investitie?
Asadar, ca rezultat, si potrivit cu munca depusa de om, dupa principiul - dupa fapta si rasplata - omul primeste de sus din ce în ce mai multe mesaje în ce priveste providenta.
     În etape mai avansate ale realizarii spirituale, va ajunge la un astfel de grad de întelegere, încat îi va fi clar faptul ca totul e în functie de guvernarea Providentei divine, totul este programat în prealabil.
Omul este obligat sa procedeze pe fiecare gradatie, potrivit cu regulile care actioneaza pe acea treapta. Doar escaladand la treapta urmatoare, cea superioara, va putea actiona dupa regulile acesteia, fiind atunci capabil a le cunoaste perfect, a le realiza.
Ca rezultat al atator eforturi îi este acordata Omului încrederea din partea Creatorului, care-i deschide viziunea totala a lumii, în întreaga splendoare a ei.
Doar ajungand la un astfel de grad de întelepciune, poate omul sa-si înceapa drumul spinos spre atingerea Creatorului, desi este constient de faptul ca totul depinde de Creator!
     Nu este usor sa-ti golesti inima de ganduri si dorinte egoiste, însa dorinte de alt gen, altruiste le pot înlocui pe acestea, pana la echilibrarea lor. Nu e posibila eliberarea proprie de acest egoism, care a fost sigilat în noi, in toate creatiile sale, de catre Creator.
Dar pe parcursul drumului spiritualitatii, omul se va dezvolta astfel încat sa-i displaca din ce în ce mai mult, pe masura ce devine constient de dauna cauzata de egoism, dusman de suflet si ucigasul spiritualitatii.
În aceasta etapa, Creatorul îi devine aliat în lupta împotriva acestui dusman interior.
În etapele ulterioare se va folosi într-un mod aparte si de dorintele egoiste spre a-si continua progresul.
     Nu a fost creata lumea decat, ori pentru tadikim absoluti, ori pentru pacatosi absoluti - cam greu de înteles, mai ales a doua parte a declaratiei acesteia „lumea creata pentru pacatosi cu totul?”
Omul nu accepta Guvernarea divina de buna voie.
El o judeca în functie de sentimentele lui.
Cand se simte bine o accepta ca o providenta buna. Pe masura ce sufera, o priveste ca pe o guvernare rea, de proasta calitate. Ratiunea nu joaca aici nici un rol.
Numai doua situatii sunt posibile în perceperea divinitatii:
ORI ca omul o sesizeaza ca buna si favorabila
ORI ca nu-i simte de loc existenta, simtind ca totul se petrece conform unor legi oarbe ale naturii.
Desi OMUL întelege cu mintea ca de fapt lucrurile nu sunt astfel, totusi atitudinea sa este determinata de sentiment, nu de ratiune.
Cand sesizeaza deosebirea dintre ceea ce simte si ratiune, prapastie de netrecut, omul se priveste pe sine ca un adevarat pacatos.
Omul stie ca Divinul este generos cu noi, totusi noi suntem cei care suntem obligati sa-L cautam, iar daca ne aflam în exil, adica opusi Lui, percepem si generozitatea Creatorului invers, ca fiind rautate fata de noi, noi fiind tot asa de rai.

     Cand ajunge la extrema capacitatii de a mai suferi, omul se simte atat de epuizat, slab, fara valoare, încat din acest loc e gata sa-si înalte suspinul din profunzimea inimii, înspre Creator, strigandu-i: ” scapa-ma de mine însumi!!!”. Striga ca sa fie eliberat din închisoarea egoismului si sa fie înaltat spre lumea spiritualitatii, lumea altruismului. Iar atunci, Creatorul îi sare în ajutor.
     Lumile superioare si lumea noastra au fost emanate anume pentru astfel de situatii speciale pentru om care, gasindu-se ca pacatos, sa aiba puteri sa strige dupa ajutorul Divinitatii si, prin Creator sa se urce la gradul numit DREPT ABSOLUT.
Doar scapand de orgoliul nostru si prin constientizarea meschinariei aspiratiilor noastre, a slabiciunii noastre,Omul devine demn de a realiza maretia Divinitatii.
Cu cat îsi va renega mai mult amorul propriu si se va lasa atras mai mult de dorinta spre aceasta grandoare, cu atat mai mult va creste într-insul perceperea sublimului, cu nuante din ce în ce mai numeroase ale Creatorului aflat înaintea sa. Admirandu-l si palpitand de bucurie va descoperi ca a avut mereu parte de atentie din partea Creatorului, atentie deosebita, de care cei din jurul sau nu au avut onoarea, acestia neavand nici idee ca ar exista astfel de posibilitati, de a fi în relatie cu Creatorul, de a percepe sentimentul sublimului!
El este cel caruia i s-a oferit dreptul,(de ce oare ?, nu e clar), de catre însusi Creatorul, dreptul de a plonja în aceste mari întrebari ale existentei.

    
De aici porneste în om un profund sentiment de reverenta fata de Creator, si se simte ca scaldat într-un ocean de fericire, fara limite, crescandu-i din ce în ce recunostinta fata de Creator, haBoreh, paralel nenumaratele sentimente pe care le simte în fiecare moment de reunire cu Creatorul. De asemenea i se aprofundeaza cunoasterea si aprecierea lumii spirituale care i-a fost deschisa, fortele gigantesti, atotputernice ale Creatorului. Pe parcurs îi creste si nerabdarea de a atinge momentul unificarii cu EL. Pe acest drum omul descopera prapastia care îl desparte de Creator, de asemenea realizeaza ca numai debarasandu-se de ego în mod absolut, va putea sari peste aceasta prapastie! Poarta intrarii la viata spirituala li se deschide numai acelora pentru care aceasta înseamna însasi viata! Aceasta viata începe o data cu încetarea goanei dupa satisfactia personala, dupa bunuri materiale, cand omului nu i-a mai ramas decat o singura dorinta, aceea de a se dedica unui scop unic, sublim: a ajunge la Creator.
Omul ajunge la aceasta realizare - ca viata nu are nici un sens fara spiritualitate -, doar dupa un drum greu si îndelungat, iar cu cat se straduieste mai mult, cu atat îi devine mai clar faptul ca nu-si va ajunge scopul doar prin fortele lui, scopul fiind acela de a deveni egal într-o lume a obiectelor spirituale.
Cu trecerea timpului, relatia dintre ego si munca depusa pentru a se debarasa de acesta devine directa, adica egoul creste cu atat mai mult, cu cat straduinta depusa pentru a scapa de el, creste. Egoismul care ajunge sa-l domine, îl distruge, împiedicand înaintarea spre eternitate, adevar, plenitudine.
Realizand toate acestea, îi cresc puterile pentru a se elibera din mrejele ego-ului care îi saboteaza evoluarea spirituala. Astfel dorinta îi tot creste!
     Cel mai important lucru pe acest drum, este dorinta omului de a i se darui Creatorului. Aceasta dorinta se realizeaza pe masura eliberarii sale din catusele EGO-ului.
În acest timp se întreaba pe sine pentru ce merita sa se osteneasca în viata?
Oare pentru valori materiale efemere, sau pentru eternitate?

     Din realizarile vietii noastre nimic nu ne raman, decat momentele de dragoste, de daruire, sentimente si conceptii legate de altruism, de sublim.
Omul are ocazia de a pasi pe un drum dedicat Creatorului din momentul în care începe sa-i perceapa superioritatea si imensitatea, din care moment nu-i mai este greu sa munceasca pentru atingerea Lui.
Creatorul accepta ceea ce dorim sa-i oferim, oferind la randul sau atentia sa Omului care aspira spre EL. Intentia interioara transforma actiunile noastre exterioare, automate, în gesturi de darnicie fata de Creator.
Gandurile sunt ofranda oferita Lui, iar omul, în schimb, are în acest timp sentimentul ca el este cel care primeste de la Creator; posibilitatea de a-i oferi Creatorului este cadoul cel mai mare, care i-a fost dat doar unui mic numar de persoane în fiecare generatie.
     Omul care ajunge la decizia de a înceta goana dupa bunurile materiale pentru a urma calea spiritualitatii, simte ca s-a despartit de întreaga lume.
El este singur, plutind în spatiul infinit, fara sprijin, fara rost.
Toate cunostintele adunate de-a lungul anilor îi sunt acum de prisos.
Simte chiar ca îsi pierde prietenii, familia, totul, pentru a putea pasi pe drumul care-l duce spre întalnirea Creatorului, spre a deveni unul cu El.
Faptul ca aceste sentimente îl fac sa sufere, provine din lipsa unei credinte suficient de intense, din lipsa posibilitatii de a-L percepe pe Creator-haBoreh.
Omul care sufera, nu a interiorizat înca definitiv încrederea în Supravegherea Creatorului, netraind Prezenta Sa si Guvernarea sa în absolut tot ce îl înconjoara, peste absolut tot ce se întampla.
Suferinta sa se micsoreaza pe masura ce i se întareste credinta, percepandu-L în totul pe Creator.
Paralel, creste în el dorinta de a se abandona Creatorului, dorinta de a-L urma cu ochii închisi.
În acest stadiu, al progresului spre lumea spirituala, omul e gata sa renunte la tezaurul cunostintelor sale, mandria sa, în mod de la sine înteles, pentru a se reuni cu unicul posesor al inteligentei supreme si absolute - Creatorul.
Perceptia prezentei Creatorului se numeste credinta, emunah, în cabala. Procesul acesta al obtinerii Credintei, pretinde abandonare totala acestui scop, care este de importanta majora. Cu cat îi acorda mai multa importanta, cu atat se scurteaza drumul si cu atat îi creste credinta, avand sansa de a-i ramane pe veci în inima.
     Un mod aparte de Guvernare al providentei stapaneste norocul omului. Omul nu are nici o putere sa-si schimbe norocul, dar se asteapta de la om sa încerce sa-si schimbe caracterul prin propriile puteri. De fapt el nu e în stare singur sa se schimbe, însa pe masura straduintei sale, a sinceritatii sale, „îl convinge” pe Creator, acesta efectuand schimbarea sa.
Creatorul este cel care-l înalta dincolo de lumea noastra, spre lumea superioara, cea a spiritualitatii. În mod paradoxal, aparent omul trebuie sa creada totusi ca ar fi primit aceeasi atentie de la Creator, în orice caz, chiar daca nu ar fi depus nici un efort!
Important de retinut: pe tot drumul spiritualitatii, dam de aceasta contradictie, aparent paradoxala. Dat fiind faptul ca totul este dinainte programat, orice activitate ar îndeplini, omul trebuie sa gandeasca la sfarsitul ei, ca ar fi ajuns la acelasi rezultat, chiar daca ar fi dormit în tot acest timp.
Aici este vorba de faptul ca omul nu trebuie sa se considere pe sine autorul original al realizarilor sale, ci trebuie sa-i ofere creditul Creatorului. Deci, pe de o parte, un mekubal îsi traieste viata de pamantean ca toata lumea, dar în acelas timp trebuie sa fie ferm convins de Guvernarea absoluta a Creatorului.
     Omul care asociaza aceasta Intentie,KAVANAH,tuturor activitatilor sale, va înalta faptele sale cotidiene la rangul de FAPTE BUNE-maasim tovim, adica spre o gandire spirituala.
Un exemplu clasic este cand un om bolnav se trateaza la medic dar e convins ca de fapt este vindecat de Creator, si îi ofera Lui omagiul recunostintei.
Deci, mai întai trebuie sa actionam ca si cum totul ar depinde de noi, (sa mergem la doctor), iar în cele din urma, sa decidem ca numai Creatorul a determinat rezultatele, oricum am fi procedat.
     Situatia de la începutul lumii, a fost aceea a existentei unui Creator unic!
Crearea lumii începe sa se desfasoare prin procrearea, nasterea unei molecule, helkik, din Creator. Creatorul desprinde din sinea sa o particica, careia îi atribuie noi însusiri, diferite de ale sale.
Prin atribuirea proprietatilor egoiste moleculei, Creatorul desparte aceasta particula de sinea sa.
Aceasta particula contine EU-l nostru.
Noi am fost o data parte din Creator, si chiar acum, în lumea spirituala dezlegata de loc si de timp, reprezentam o particica din EL.
Molecula emanata nu înceteaza sa simta în profunzimea sa prapastia întunecata care-l desparte de Creator. Acest spatiu întunecat începe sa se clarifice atunci cînd Creatorul dezvaluie dorinta de a-si readuce la El particica emanata.
Noi simtim acest întuneric în viata cotidiana, cu toate componentele ei, reprezentate de lumea creata în jurul nostru, prin care Creatorul doreste sa-si exercite influenta sa asupra noastra.
Însa cum, si cu ce scop?
Obiectele si suferintele vietii sunt menite spre înaltarea omului deasupra egoismului, prin întelegerea daunei fara sfarsit cauzata de ego. Omul ajunge sa se roage sa fie eliberat de ego, sa înceteze sa doreasca, prin dorinta de a se satisface pe sine, acesta fiind izvorul tuturor suferintelor.
     Întrebarile existentiale îsi au originea în inima, provin din pantece, ele nu sunt rationale. Ce gust am gasit în viata? Ce înseamna multimea de dureri suferite, mult mai mari decat placerile resimtite în aceasta viata?
Acestea ne rasar în suflet cand nu mai avem puteri de a suferi, încat moartea ne apare ca o dulce salvare.
Care ne este profitul din toate aceste dureri?
Cine se delecteaza, pentru care scop?
În subconstientul fiecaruia dintre noi se afla ascunsa întrebarea despre scopul si sensul vietii, care în momente de criza ne strapung sufletul, nelasandu-ne în pace, aruncandu-ne în abisurile disperarii, dandu-ne de înteles cat suntem de neînsemnati.
Iar acolo ne zvîrcolim de durere pana ni se aduce în cale rezolvarea usoara, aceea de a continua pe valurile vietii inconstiente, exact ca si mai înainte.