Puterea prezentului - Partea I de Eckhart Tolle publicat la 01.06.2008
Cum a aparut aceasta carte
     Trecutul nu-mi foloseste prea mult si rareori ma gândesc la el; cu toate acestea, as vrea sa va spun pe scurt cum am ajuns sa fiu învatator spiritual.
Pâna la varsta de 13 ani, am trait într-o stare aproape continua de anxietate, întrerupta de perioade de depresie suicidala. Acum am sentimeintul ca vorbesc despre o viata anterioara sau despre viata altei persoane.
Într-o noapte, la putin timp dupa ce împlinisem 29 de ani, m-am trezit spre dimineata cuprins de un sentiment de panica totala. Ma mai trezisem de nenumarate ori înainte cu acest sentiment, dar de data asta era mai intens ca niciodata.
Linistea noptii, contururile vagi ale mobilei în camera întunecata, zgomotul îndepartat al trenului care trecea pe langa casa mea, totul parea atât de strain, de ostil si de lipsit de orice sens încât mi-a produs o aversiune profunda fata de lume.
Cel mai odios lucru era, totusi, propria mea existenta. Ce rost avea sa continui aceasta lupta permanenta ? Simteam cum o profunda doririnta de autodistrugere, de nonexistenta devine mult mai puternica decât dorinta, instinctiva de a continua sa traiesc. „Eu nu ma mai pot suporta pe mine însumi”. Acesta era gândul care contiunua sa se deruleze în mintea mea.

     Apoi, dintr-o data, am sesizat ciudatenia lui. „Sunt eu o fiinta sau doua? Daca cu nu ma mai pot suporta pe mine însumi, atunci trebuie sa existe doua fiinte în mine: «eu» si «mine însumi», cu care «eu» nu mai pot trai." „Poate ca", m-am gândit eu, „numai una dintre ele este reala."
     Am fost atât de uimit de aceasta stranie descoperire, încât mintea mea s-a oprit în loc. Eram perfect constient, dar nu mai aveam gânduri.
Apoi m-am simtit atras în ceea ce semana cu un vârtej de energie. La început a fost o miscare lenta, care apoi s-a accelerat
Am fost cuprins de o frica intensa, si corpul meu a început sa tremure.
Am auzit cuvintele „nu te împotrivi" ca si cum ar fi venit de undeva din pieptul meu. Simteam ca sunt tras într-un gol.
Ma simteam ca si cum golul se afla mai degraba în mine decât în afara mea.
Dintr-o data, nu a mai existat nici urma de frica si m-am lasat sa alunec în acel gol.
Nu îmi amintesc ce s-a întâmplat dupa aceea.

     Am fost trezit de ciripitul unei pasari din fata geamului meu. Nu mai auzisem pâna arunci un asa sunet.
Aveam înca ochii închisi si am avut imaginea unui diamant pretios. Da, daca un diamant ar putea scoate un sunet, asa ar suna.
Am deschis ochii. Primele raze ale soarelui treceau prin draperii. Fara sa ma gândesc, am simtit, am stiut ca este infinit mai multa lumina decât ne dam noi seama. Acea lumina blânda filtrata de draperii era iubirea însasi. Ochii mi s-au umplut de lacrimi.
M-am ridicat si m-am plimbat prin camera. Am recunoscut camera si mi-am dat seama ca niciodata nu o vazusem cu adevarat pâna atunci.
Totul era proaspat si pur, ca si cum tocmai ar fi fost creat.
Am luat în mâini diferite lucruri, un creion, o sticla goala, minunându-ma de frumusetea si viata care izvorau din ele.
În ziua aceea m-am plimbat prin oras cuprins de o uimire profunda fata de miracolul vietii pe Pamânt, ca si cum tocmai as fi venit pe lume.

     În urmatoarele cinci luni, am trait într-o stare de pace si fericire profunde si neîntrerupte. Dupa aceea, ea s-a diminuat întru câtva în intensitate sau poate ca asa mi s-a parut mie, pentru ca a devenit starea mea naturala.
Puteam sa functionez normal în lume, desi mi-am dat seama ca, orice as fi facut, nu as mai fi putut adauga nimic la ceea ce aveam deja.
Stiam, desigur, ca mi se întâmplase un lucru extrem de important, dar nu îl întelegeam complet.
     Abia peste câtiva ani, dupa ce am citit texte de spiritualitate si am petrecut mai mult timp cu o serie de maestri spirituali, am realizat ca toti cautau ceea ce mie mi se întâmplase deja.
Am înteles faptul ca presiunea intensa a suferintei din noaptea aceea trebuie sa fi fortat constiinta mea sa se retraga din identificarea cu sinele nefericit si extrem de anxios, care este, în ultima instanta, o fictiune a mintii.
Aceasta retragere trebuie sa fi fost atât de completa, încât acel sine fals, plin de suferinta, s-a prabusit imediat, ca atunci când scoatem un dop dintr-o jucarie gonflabila.

     Ceea ce a ramas a fost natura mea adevarata ca existenta continua: constiinta în starea ei cea mai pura, înainte de identificarea cu forma.
Mai târziu am învatat sa ma cufund în acea lume interioara atemporala si fara de moarte, pe care o percepusem initial ca pe un gol, si sa ramân complet constient.
Am trecut prin stari de o indescriptibila fericire si sfintenie, fata de care chiar si experienta initiala pe care tocmai am descris-o paleste.
A venit un moment când, pentru o vreme, am ramas fara nimic în plan fizic. Nu aveam relatii sociale, casa, loc de munca, identitate sociala definita.
     Am petrecut aproape doi ani stând în parc pe banci, în betia celei mai intense fericiri.
Dar chiar si cele mai frumoase experiente vin si pleaca.
Prin comparatie cu orice experienta, probabil ca fundamental este sentimentul pacii, care nu m-a mai parasit de atunci. Uneori este foarte puternic, aproape palpabil, încât îl pot simti si altii. Alteori este undeva în fundal, ca o melodie îndepartata.
Mai târziu, oamenii veneau din când în când la mine si îmi spuneau:
„Vreau si eu ceea ce ai tu. Poti sa-mi dai si mie sau sa-mi arati cum sa-l obtin si eu?"
Iar eu raspundeam: „Ai deja acest lucru. Dar nu -l poti simti pentru ca mintea ta face prea mult zgomot".
Acest raspuns s-a transformat mai târziu în cartea pe care o tineti în mâna.
Înainte sa-mi dau seama, aveam din nou o identitate exterioara.
Devenisem un învatator spiritual.