Daciada - Partea III de Anonim publicat la 11.10.2008
Femeile dacilor
Poporul dac nu a fost constituit numai din acei barbati viteji care au uimit antichitatea cu credinta, simplitatea si curajul lor, ci si din cealalta jumatate, cea feminina, pe a carei rabdare si daruire si-au bazat succesele cei prea adeseori plecati la razboi.
Daca pentru vitejii daci istoriografia antica a fost zgârcita in a oferi detalii, pentru femeile lor aceeasi literatura a fost de-a dreptul vitrega, tot ceea ce stim limitându-se la câteva nume si informatii razlete.
Cu toate acestea, nici in societatea geto-dacica rolul femeii nu a putut fi unul minor, dupa cum probeaza descoperirile arheologice si reprezentarile figurate ajunse pâna la noi, in special cele realizate la comanda invingatorilor (Tropaeum Traiani, Columna lui Traian).
Si in scrisul istoric contemporan pozitia femeii in societatea daco-getica este inca una marginala. Desi multi istorici s-au simtit tentati sa scrie despre femei, un studiu monografic detaliat dedicat lor este inca greu de realizat.

Referiri semnificative la subiect au fost facute mai ales cu prilejul publicarii descoperirilor importante de obiecte de podoaba sau de cult asociabile feminitatii.
Prezenta abordare, beneficiind de pe urma tuturor acestor contributii, dar neputându-si asocia nici pretentia unei investigatii exhaustive si nici pe cea a unei interpretari originale, isi propune cumularea unui spectru cât mai larg de informatii, astfel incât universul feminin al Daciei sa apara cât mai detaliat conturat, iar portretul femeii vizibil din cât mai multe unghiuri.
Ipostaze fizice.
Columna ne infatiseaza ipostaze feminine zvelte, dar cu expresii aspre si mândre, cu o finete incontestabila a trasaturilor, cu fata ovala, frunte inalta, ochi expresivi, nas drept, buze frumos conturate, par lung pieptanat cu carare pe mijloc, acoperind tâmplele si lasând libere urechile, strâns legat intr-un coc bogat la ceafa si acoperit cu o naframa .
La fel sunt pieptanate femeile reprezentate pe monumentul de la Adamclisi, iar piesele de toreutica cu reprezentari feminine sugereaza uneori o coafura similara.
Un alt gen de pieptanatura este cea cu carare pe mijloc si parul impletit sau doar rasucit in doua cosite , care in unele cazuri par sa porneasca din vârful capului. Aceasta coafura neobisnuita, atestata pe obiecte cu destinatie cultica, e posibil sa fi fost un apanaj al personajelor feminine din panteonul geto-dac.
De asemenea, coroborând interpretarea in acest mod a coafurii cu anumite practici inca in uz in mediul rural transilvanean care asociaza cositele cu virginitea, personajele reprezentate pe respectivele obiecte ne apar in ipostaza de zeite fecioare, respectiv acolite ale unei astfel de divinitati, la rândul lor fecioare.
Aceste portrete pot fi, cel putin teoretic, "colorate", prin apelul la sursele literare antice care vorbesc despre anumite caracteristici rasiale ale populatiei nord-dunarene: parul blond-roscat, rareori negru, pielea de culoare deschisa si ochii albastri, prin aceste insusiri fizice daco-getii putând fi integrati in aceeasi categorie rasiala cu vecinii lor illiri, celti, germanici si sciti.

Cercetarile osteologice completeaza si nuanteaza aceasta imagine oarecum idealizata a infatisarii fizice a geto-dacilor, vorbind despre o varietate de tipuri antropologice. Aceste informatii noi nu scad insa cu nimic din gratia si eleganta modelelor feminine care i-au inspirat pe artistii antici, ramânând astfel imortalizate in piatra.
Vestimentatia si podoabele.
Conform reprezentarilor si informatiilor pastrate, putem aprecia ca imbracamintea femeilor din Dacia era compusa din camasi asemanatoare iilor de azi, incretite la gât, cu mâneci lungi si largi sau cu mâneci scurte, fuste pâna in pamânt, peste care, uneori, se purta o mantie amplu drapata.
Când nu erau desculte, in picioare purtau opinci sau caltuni.
Capul si-l acopereau cu o basma, iar pe vreme rea posibil foloseau o gluga.
Este impresionanta asemanarea care se poate observa intre aceste piese de vestimentatie si cele purtate inca in zilele noastre in anumite zone ale tarii.

Spre exemplu, fusta pe care o poarta femeile reprezentate pe metopele XLIX si L ale monumentului de la Adamclisi a fost interpretata de etnografi ca o varianta a fotei cu capetele petrecute; la fel s-au pronuntat specialistii si despre piesa similara din tinuta vestimentara a celor doua personaje feminine de pe placutele de argint de la Letnita, una dintre ele, cea reprezentata cu o oglinda si un sarpe cu trei capete, purtând si o camasa in forma de ie.
Aceasta ultima piesa de vestimentatie amintita este mai mult decât evidenta pe falera de la Galice, inclusiv in ceea ce priveste cusaturile care impodobesc umerii si pieptul.
Brâul si catrinta sunt si ele prezente in analogiile facute intre imbracamintea femeilor dace si costumul popular românesc.

Cercetarile arheologice ne fac cunoscute astazi o varietate considerabila de obiecte de podoaba. Discutate in ansamblu, este foarte dificil de delimitat o categorie care sa fie asociabila exclusiv feminitatii, atât colanele, lanturile, torquesurile, bratarile, verigile, falerele, fibulele, inelele cât si pandantivele si chiar cerceii putând fi, in fapt, in uzul ambelor sexe.
Impasul este partial amortizat de aceleasi reprezentari artistice figurative deja amintite.
Imaginea feminina de pe falera de la Galice are la gât mai multe colane; chipul de pe medalionul de lut ars descoperit la Sarmizegetusa este impodobit cu o diadema; in celebra sa reprezentare in bronz descoperita la Piatra Rosie, Bendis are fruntea incinsa cu o bentita; figurile feminine de pe falerele de la Lupu poarta o podoaba stranie, ce pare alcatuita dintr-un sir de falere, iar una dintre ele poarta ceva similar si in jurul capului.
Indiferent cum ar fi oricare dintre aceste personaje interpretate - ca zeite, acolite sau doar preotese -, podoabele in sine ramân asociabile fiecareia dintre ele, nu doar ca un atribut al sacrului, ci mai ales ca unul al feminitatii.
O "podoaba" si mai putin obisnuita este tatuajul. In societatea tracica se pare ca tatuarea a fost la inceput o practica de infrumusetare a femeilor.
Clearh din Soloi, discipol al lui Aristotel, povesteste o scena care pare sa se fi petrecut in secolele V-IV a. Chr.: intr-un context neexplicitat, un grup de femei "tracice", foarte probabil ajunse captive, au fost tatuate de vecinele lor scite; ulterior ele au imbogatit insemnele respective, modificându-le in desene, transformând astfel semnificatia initiala, de batjocura, intr-o "podoaba" care va deveni sinonima cu descendenta nobiliara si chiar un etalon al nobletei, dupa afirmatia unui alt autor contemporan, Dion Chrysostomos, care stie despre femeile din Tracia ca, "cu cât au mai multe semne si mai variate, cu atât se arata a fi mai nobile si din parinti mai de isprava".
Si alti autori antici vorbesc despre practicarea tatuajului in lumea geto-dacilor, folosindu-se ace inrosite in foc, inmuiate in diversi coloranti .
In ciuda acestor metode "barbare" de infrumusetare, e putin probabil ca femeile din Dacia vor fi stârnit mai putin interesul romanilor, dupa cucerire. Un indiciu cel putin, daca nu chiar o certitudine, este faptul ca artistii care au infrumusetat Roma cu monumentele menite sa faca nemuritoare faima de cuceritor al Daciei a imparatului Traian nu au fost impresionati doar de calitatile barbatilor, ci si de trasaturile femeilor dace.
Ipostaze ale cotidianului pot fi descifrate cu ajutorul scenelor de pe Columna si de pe metopele monumentului de la Adamclisi, unde femeia din acest spatiu este infatisata intr-o duioasa ipostaza materna, ducând in brate un sugar si tinându-i de mâna pe copiii mai mari sau purtând copilul intr-o copaie pe cap. Conform acestor reprezentari, atributiile femeilor dace se concentrau in jurul locuintei familiei dar si in cadrul muncilor agricole.
Centrul acestui univers a fost cu siguranta vatra, cuvânt arhaic al carui inteles primordial a ramas la fel de puternic si de plin de semnificatii pâna astazi, insasi pastrarea sa datorându-se cu probabilitate femeii si ocupatiilor sale specifice.
Vestigiile arheologice sugereaza posibilitatea ca intretinerea si manevrarea focului, in scopuri casnice si magico-religioase sa fi fost un apanaj exclusiv al femeii in societatea dacica. La fel trebuie privita si prepararea hranei care, in anumite circumstante, a putut fi considerata parte a unui ritual social complex .
Informatii pretioase despre aceasta indeletnicire ne ofera tot descoperirile arheologice.

Conform acestora, bucataria geto-dacica pare sa fi fost simpla, sobra, dar bine armonizata nutritiv, oferind toate elementele necesare organismului uman.
intr-un posibil retetar ar fi intrat, pe lânga pâine, diferite terciuri prepaâu, mei, secara, orz, ovaz) in combinatie sau nu cu alte alimente (laptele, brânza, mierea, ouale, spanacul, loboda, lintea si mazarea); alte fierturi de legume (naut, bob, linte, mazare, mazariche) sau diverse plante de sezon (macris, stevie, spanac, loboda, ciuperci, morcovi) insoteau preparatele din carne, fiarta sau prajita, de vita, oaie, porc, cal, pasare, peste, vânat si, sporadic, chiar de câine, condimentate cu usturoi, mustar, otet si, bineinteles, nelipsita sare. Fructele, mierea, lactatele, vinul, berea si posibil si alte bauturi (miedul, braga, borsul) completau meniul dacilor.
Unele alimente au fost servite si in stare cruda si, cu siguranta, secretele conservarii nu au fost cu totul straine femeilor din Dacia.
Diferitele practici de conservare (sararea, afumarea, murarea, fermentarea, uscarea, congelarea) sunt, oricum, modalitati de prelucrare primara a alimentelor, iar chiupurile mari de lut ajunse pâna la noi au avut cu siguranta si astfel de intrebuintari, nu doar pe aceea de depozitare a cerealelor, a mierii, vinului si uleiului.
La fel poate fi interpretata si existenta hambarelor de suprafata si a gropilor pentru pastrarea proviziilor, atât de frecvent atestate in jurul locuintelor.
Nu doar alimentatia a stat in atentia femeilor, ci chiar un atuu al lor trebuie sa fi fost cunoasterea rolului curativ, medical, pe care il detin o serie de plante, a caror intrebuintare a fost cu siguranta asociata cu diverse practici magico-religioase.
Toate aceste afirmatii se bazeaza pe descoperirile arheologice constând in diverse ustensile casnice, vase, seminte, resturi osteologice, si pe informatiile, fie ele si lacunare, oferite de autorii antici.
Nu poate fi exclusa din discutie nici vechimea unor cuvinte din vocabularul aferent gastronomiei, intre care cele mai la indemâna sunt: brânza, mazare, pastaie, rânza, sâmbure, strugure, soric, urda, zar. Pastrarea lor de-a lungul veacurilor se datoreaza cu foarte mare probabilitate femeilor, care s-au aflat mult mai des in contact cu ingredientele pe care respectivele vocabule le desemnau, precum si cu consecintele utilizarii lor, ilustrate de termeni ca abure, sarbad, scrum, steregie, strepede.

Nu numai pregatitul hranei se desfasura in jurul vetrei, ci intregul univers familial gravita in jurul acestei adevarate axis mundi, prin sentimentul de protectie si adapost cu care se asocia, precum si prin semnificatiile sale sacre.
intreaga locuinta dacica era organizata imprejurul sau, indiferent de forma sau dimensiunile spatiului ocupat: bordei, locuinta de suprafata, patrulatera, ovala, rotunda, poligonala, cu una sau mai multe incaperi.
Este de presupus ca la cladirea dar mai ales la amenajarea acestora luau parte activa si femeile, in grija carora ramâneau oricum ulterior.
Iarasi posibile probe in favoarea contributiei femeii la intretinerea locuintei, reflectata prin prisma vocabularului de sorginte arhaica, sunt termenii: a deretica, matura, a scurma (lutul, pentru a-l folosi la lipirea peretilor si a pardoselii) si, desigur, deja amintita vatra. Acesta este universul casnic al femeilor dacice si este neindoielnic faptul ca ele ajutau la construirea lui, uneori in mod decisiv si intotdeauna individualizându-l, intocmai ca si tintele de fier cu floarea frumos ornamentata cu motive geometrice sau vegetale care impodobeau usile de la intrare.
Rolul femeii in acest microcosmos poate fi si el partial reconstituit. Autorii antici ne vorbesc despre participarea ei la muncile câmpului si ingrijirea animalelor

Pe lânga acestea, se ocupa de mestesugurile casnice: tors, tesut, croit, cusut si, intr-o oarecare masura, de olarit.
Sapaturile arheologice au scos la suprafata nenumarate greutati folosite la razboiul de tesut, ace de cusut confectionate din os sau metal, iar notiuni precum brâu, caier, caputa, caciula, cret, a insaila, a insira, pânza, undrea sustin si ele vechimea preocuparilor pentru confectionarea imbracamintei. Inclinatia femeii spre frumos trebuie sa-si fi gasit un domeniu de actiune si in ornamentarea ceramicii, iar plamadirea din lut, odata cu vasele necesare gospodariei, a unor obiecte miniaturale si a papusilor se asociaza mai usor cu natura materna. in legatura cu aceast din urma, este mai mult decât semnificativ faptul ca aproape toate cuvintele cu referire la copilarie provin din substrat: baiat, copil, leagan, a lepada (sarcina), a madari (a rasfata), prunc si, posibil, cocon.
Coroborând descoperirile arheologice cu cercetarile lingvistice, etnografice si antropologice, rolul femeii in societatea dacica apare deci destul de clar conturat. Ea e stapâna casei, pe care o conduce adesea in lipsa barbatului, iar cresterea copiilor si gospodaria ii ocupau cea mai mare parte a timpului.
Rolul social.
Pe metopa IX de la Adamclisi o familie se deplaseaza cu ajutorul unui car tras de vite, iar pe metopa XLIX ne intâmpina o pereche tânara: un barbat tinind de mâna o femeie.
Conform acestor reprezentari, nucleul societatii geto-dace pare sa fie familia monogama.
Lucrurile nu vor fi stat insa intotdeauna asa, autorii antici facând referiri la obiceiul tracilor de a avea un numar relativ mare de sotii, intre 3 si 30 !
Cert este, si reprezentarile de pe Tropaeum Traiani par sa confirme, ca undeva spre mijlocul secolului I a. Chr. getii au abandonat aceasta practica. Am ales acest reper cronologic in ideea ca marea reforma sacerdotal-religioasa initiata de marele preot Deceneu ar fi fost incompleta fara o reforma morala, care sa presupuna si schimbarea atitudinii fata de femeie si casatorie.
Prin implicatiile sale, o asemenea transformare a moravurilor avea nevoie de o personalitate de talia si charisma lui Deceneu, rangul de mare preot si sustinerea regala de care acesta s-a bucurat asigurând si succesul initiativei.
Astfel, constatam ca izvoarele scrise contemporane perioadei dintre domnia lui Burebista si cea a lui Decebal nu pun poligamia, comportamentul orgiastic si violenta - metehne asociate societatii tracilor sudici - si pe seama daco-getilor.
Este deci de acceptat ideea ca, reformând din temelii societatea geto-daca, Deceneu a introdus schimbari si in ceea ce priveste componenta familiei, fara reformarea acesteia neputându-se obtine o reala modificare de conduita sociala.
Poli- sau monogama, casatoria la geto-daci, ca si la traci dealtfel, presupunea cumpararea sotiilor de la parintii acestora - o adevarata "lege traca"-, având ca revers o atitudine foarte dura la adresa infidelitatii conjugale, cel putin in lumea dacica, unde "pacatul adulteriului, cu indemnu-i orbitor se rascumpara cu moarte, dupa datinile lor".
Valoarea zestrei se pare ca intervenea doar in cazul fetelor "napastuite din pricina urâteniei", dupa plastica exprimare a lui Solinus.
Lucrurile nu vor fi stat insa chiar asa si o dovada a importantei dotei pentru intemeierea noii familii este supravietuirea pâna azi a cuvântului zestre, impreuna cu intregul sau cortegiu de semnificatii social-economice. Insemnatatea ritualului casatoriei in societatea geto-daca este ilustrata si ea, pe aceeasi filiera lingvistica, de conservarea vocabulei mire, careia in mod natural i se asociaza si cel de mireasa.
Care era rostul femeii in modul de functionare a angrenajului familial s-a vazut deja in capitolul dedicat indeletnicilor.
Redus la esenta de autorii antici, el este asociat statutului celui mai inferior, dupa standardele epocii: erau puse "sa slujeasca fara a se deosebi intru nimic de sclavi".
O asemenea atitudine plina de desconsiderare, cu certitudine la adresa femeilor dace, ne-o prezinta Trogus Pompeius atunci când descrie derularea unui conflict daco-bastarn: "Si dacii sunt o mladita a getilor. In vremea regelui Oroles se luptara fara succes impotriva bastarnilor si de aceea, ca pedeapsa pentru slabiciunea aratata, au fost siliti, din porunca regelui, ca atunci când voiau sa doarma, sa puna capul in locul picioarelor si sa faca sotiilor lor serviciile pe care mai inainte acestea obisnuiau sa le faca lor.
Aceasta pedeapsa a fost inlaturata numai dupa ce, prin vitejia lor, au sters rusinea pe care si-au atras-o in razboiul de mai inainte".
Situatia nu va fi fost insa la fel de dramatica pentru toate femeile din Dacia. Ne gândim aici la femeile din categoriile sociale sus-puse, ale caror griji casnice vor fi fost cu siguranta impartite cu eventualele slujnice si chiar sclave.
De o consideratie aparte trebuie sa se fi bucurat femeile din inalta societate, in special cele din familia regala. In legatura cu acestea din urma, putem sa ne intrebam daca atitudinea plina de condescendenta pe care Traian o manifesta fata de o importanta prizoniera, considerata a fi sora lui Decebal, in momentul in care o invita sa urce in corabia ce urma sa o duca in interiorul Imperiului, este un simplu gest de curtoazie sau manifestarea respectului fata de un membru al familiei regale a carui luare in captivitate putea deveni o pretioasa arma psihologica in mâinile imparatului.
Dio Cassius sustine ca foarte probabila cea de-a doua interpretare caci, ne marturiseste el, Decebal s-a aratat dispus sa accepte incetarea ostilitatilor in orice conditii, "nu fiindca ar fi avut de gând sa le respecte, ci ca sa mai prinda putere, dupa pierderile suferite atunci".
Un caz posibil similar este dezvaluit de o inscriptie in care se vorbeste despre Zia, sotia regelui costoboc Pieporus, decedata la Roma in secolul II p. Chr., careia nepotii Natoporus si Drilgisa i-au ridicat un monument funerar. In lipsa oricaror detalii, cel mai plauzibil scenariu pare sa fie utilizarea aceleiasi arme psihologice, sotia regelui devenind ostatica in contextul confruntarilor dintre romani si tribul razboinic al costobocilor.
In ambele situatii ne aflam in fata unor personaje ce par sa-si depaseasca statutul de membri ai inaltei societati si poate chiar si pe cel de persoane foarte apropiate conducatorilor politici, din moment ce persoana lor putea garanta o anume evolutie a evenimentelor.
Mai mult, statutul acestor femei, desi ostatice in Imperiu, se pare ca nu a fost lipsit de prestigiu, din moment ce Ziei i se ridica un monument funerar, iar in anul 260 p. Chr., un oarecare Regalianus era proclamat imparat de legiunile dunarene, printre altele, si pentru ca "gentis Daciae, Decebali ipsius, ut fertur, affinis" ("de neam dacic fiind, pe cât se spune, ruda cu insusi Decebal") - semn ca acea sora a regelui deportata de Traian a avut urmasi, fapt exploatat politic si propagandistic de Regalianus.
Rolul sacerdotal.
Latura feminina nu este numai o caracteristica a societatii geto-dacice, ci si a panteonului geto-dac. Avem ca dovezi persistenta cultului Marii Zeite din neolitic pâna in Latine-ul târziu. Cultul pentru Marea Zeita sau Mama Divina era nelipsit din religia popoarelor antice si daco-getii nu puteau face exceptie. In acest sens a fost interpretat tezaurul de obiecte de argint descoperit la Lupu (jud. Alba) si statuetele feminine descoperite in numeroase situri arheologice. S-a aproximat chiar ca numarul acestor reprezentari ar fi chiar mai mare decât al celor masculine, un indiciu care ar trebui sa ne atraga atentia asupra impactului divinitatilor feminine asupra religiozitatii geto-dacilor.
O serie de descoperiri vin sa sprijine asocierea dintre o anume divinitate feminina (Marea Zeita ?, Hestia ?) si cultul focului. indeplinirea practicilor rituale cadea cu siguranta in sarcina femeilor, cele care in mod firesc intretineau in camin, cu dificultatile inerente mijloacelor de initiere si intretinere avute la dispozitie, focul necesar activitatilor cotidiene.

Tot din strafundurile neolitice si tot in legatura cu o Mare Zeita sunt si practicile si credintele legate de fertilitate si fecunditate, asociabile la rândul lor, intr-o perioada mai avansata de organizare sociala, cu dragostea, maternitatea, familia in ultima instanta.
Herodot vorbeste de o astfel de zeita, Bendis, pe care femeile trace o adorau ca pe o divinitate a feminitatii in general.
Descoperirile arheologice puse in legatura cu aceasta zeita (bustul-masca de bronz de la Piatra Rosie, medalionul ceramic de la Sarmizegetusa si capul de la Costesti) ne prezinta, dincolo de orice indoiala, un tip de feminitate cu siguranta deosebit, practicat sau practicabil doar la vârfurile ierarhiei sociale. Tinuta maiestuoasa, coafura mai putin obisnuita, impodobita cu o bentita sau o tiara, puteau fi doar atributele unei femei de rang inalt sau ale unei zeite, oricum cam singurele care se puteau invrednici de atentia artistilor, intr-o societate care nu pare sa fi practicat arta ca un mod de viata.
Arta figurativa este deci cea care ne scoate si de aceasta data din impas, câta vreme nici un izvor scris din antichitate nu confirma prezenta in societatea dacica a preoteselor. Si totusi, ele nu puteau lipsi, la fel ca in toate societatile contemporane cu cea a dacilor, si de asemenea trebuie sa fi beneficiat de un prestigiu deosebit, chiar daca acesta va fi fost impartasit doar in limitele comunitatii feminine.
Rolul sacerdotal al femeii este sugerat si de scena XLV de pe Columna traiana, unde, in preajma unei cladiri, interpretate de Radu Vulpe ca templu, un grup de femei dace, posibil preotese, tortureaza prizonieri romani folosindu-se de torte.
O alta sursa antica atesta practicarea de catre scordisci - cu eventuale corespondente si in lumea geto-dacica - a unor ritualuri sângeroase in care prizonierii de razboi erau ucisi, dupa o prealabila torturare rituala.
De altfel, in scena XXV de pe Columna se pot vedea craniile, presupuse ale soldatilor generalului Fuscus, expuse pe zidurile unei cetati dacice, infipte in pari.
In istoriografia antica virtuti precum vitejia, demnitatea, atasamentul fata de pamântul natal sunt frecvent asociate neamului dacilor, fiind de netagaduit ca aceste nobile calitati s-au datorat cu prisosinta si grijii materne, care, in ultima instanta, este autoritatea suprema ce a facut posibila supravietuirea pâna aproape de zilele noastre a substratului dacic. Femeile Daciei, mame, surori si fiice, au dus mai departe elementele culturii si civilizatie proprii, atunci când armele barbatilor nu au mai putut opri legiunile Romei, razbunându-i astfel pe cei ce au cazut aparând Sarmizegetusa.
http://www.gk.ro/sarmizegetusa /civilizatia_daca/femeile.htm