Istoria românilor - Partea II de Mihai Aldea publicat la 31.10.2008
ROMÂNII si aparitia IMPERIULUI ROMAN DE RASARIT
Intreaga Istorie este bazata pe interactiunea dintre activitatea din interiorul lumii create si legile si interventiile divine. Legile sunt cele prin care este ordonata lumea de Cel ce este Dumnezeul ordinii; unele dintre ele pot fi incalcate, in special de fiintele extraordinare care sunt ingerii si oamenii, dar nu fara consecinte inevitabile, prevazute de alte legi.
Interventiile dumnezeiesti nu sunt in principiu obligatorii, caci Dumnezeu nu este conditionat de nimic. Dar in practica ele sunt inevitabile, deoarece Dumnezeu nu a creat lumea spre a o abandona, ci spre a avea cu ea o relatie deosebita, numita de obicei proniere.
Studierea Teologiei Istoriei inseamna tocmai studierea pronierii si a legilor pe care se bazeaza existenta lumii.
Importanta unor astfel de studii nu este de loc mica, atat din punct de vedere apologetic dar si dogmatic, moral etc.
Am putea da ca exemplu textul -Atunci a zis Dumnezeu catre Avraam: "Sa sti bine ca urmasii tai vor pribegi in pamant strain, unde vor fi robiti si apasati patru sute de ani; dar pe neamul acela, caruia ei vor fi robi, il voi judeca Eu si dupa aceea ei vor iesi sa vina aici, cu avere multa [...] Ei insa se vor intoarce aici, in al patrulea veac de oameni, caci nu s-a umplut inca masura nelegiuirilor Amoreilor." (Fac. 15.13-16).
Avem aici prestiinta dumnezeiasca, ce intereseaza in mod deosebit atat Dogmatica si Apologetica - chiar si Morala - dar si, fireste, Teologia Istoriei. Avem de asemenea exemplul relatiei speciale intre un popor ca intreg si ordinea morala a lumii. Avem exemplul pronierii si milei divine, atat fata de urmasii lui Avraam cat si fata de Amorei.
Si astfel de informatii deosebit de importante pentru intelegerea realitatii in care traim se gasesc peste tot in Sfanta Scriptura, multe fiind deja explicate de catre Sfintii Parinti; lipseste aici insa munca de sinteza necesara adunarii textelor patristice din domeniu iar dincolo efortul special de selectie si sistematizare al pasajelor inca nevalorificate din unghiul Teologiei Istoriei (ceea ce poate constitui un larg camp de lucru pentru Exegetica si Patrologie).
Pentru aceasta lucrare ne vom opri pe moment la observarea existentei popoarelor ca entitati bine definite, cu responsabilitate morala. Aceasta existenta se arata nu doar in pasajul citat mai sus, ci in intreaga Scriptura, prin atitudinea lui Dumnezeu fata de toate popoarele mentionate in Istoria sfanta a mantuirii. Este un lucru ce ne intereseaza in mod deosebit, deoarece implica o noua atitudine fata de istoria Neamului nostru.
Privind Istoria Neamului din acest punct de vedere, realizam adevarata importanta a unor aspecte altfel minimalizate ori, din contra, maximizate.
Trairea duhovniceasca a unor oameni sfinti, fie ei din popor sau nu, capata o noua semnificatie in lumina Scripturii, fie si rezumandu-ne la dialogul dintre Dumnezeu si Avraam dinainte de distrugerea Sodomei si Gomorei, sau la cererea lui Lot de crutare a unei mici cetati in care se refugiaza. (Fac.18.16 33 si 19.15-22)

De asemenea, anumite obiceiuri ori traditii straine crestinismului, privite cu ingaduinta si chiar placere de unii istorici si de mai toti etnologii, apar altfel daca ne raportam la raspunderea pe care o are un Neam ce se vrea crestin.
Un alt reper teologic ce trebuie obligatoriu recuperat este cel al rostului al motivatiei existentei unui popor.
De vreme ce neamurile exista prin voia lui Dumnezeu si vor exista in veci - Apocalipsa 21.26; 22.2 - este limpede ca aparitia fiecaruia corespunde unui sau unor teluri cunoscute de Dumnezeu si care, macar partial, pot fi detectate de Teologia Istoriei.
Cunoasterea acestor teluri este absolut necesara pentru orice om care doreste sa isi inteleaga rostul sau, dar si fiecarui neam care vrea sa isi implineasca menirea.
Deosebirile intre rosturile pentru care a fost creat un popor si imaginea pe care acesta o are despre ele pot provoca greseli ireparabile si chiar distrugerea acelui popor.
Alt aspect deseori uitat, insa deosebit de important mai ales sub aspect practic, este cel al legaturii dintre oameni, mai ales considerati comunitar, si restul lumii create, chiar excluzand pe ingeri.
Vedem astfel, in Vechiul Testament, cum poporul evreu, departat de Dumnezeu, se desfata de bogatiile naturale ale Canaanului pentru ca dintr-o data, Pustiirile, ca si belsugul, nu sunt deci rezultatul unor forte oarbe, mecanice si indiferente, ci al legilor morale ce stabilesc relatiile in triunghiul Dumnezeire - oameni - restul creatiei.
Tot aici trebuie subliniat si acel aspect al vietii nationale care este din pacate uitat de multi asa-zisi patrioti: desi ereditatea conteaza, nu ea este factorul primordial in stabilirea apartenentei nationale. "Dumnezeu a facut dintr-un sange tot neamul omenesc" ( F.A. 7.26 ), iar urmasii lui Avraam sunt cei care fac faptele lui Avraam si au aceeasi credinta cu el (Ioan 8.39;Rom. 2.28-29, 4.11-12 etc.).
Se poate observa de aici - ca si din studiile stiintifice existente (4) - ca factorul determinant din punct de vedere national este cel spiritual si nu cel biologic.
.Formarea Rom�nilor
���� A. Generalitati
Aparitia Neamului Romanesc nu a fost un eveniment �ntamplator. Ea nu a �nsemnat nici aparitia unui vas al maniei lui Dumnezeu, sau al unuia de rusine. Modul cu totul unic �n care a aparut Neamul Romanesc lamureste o parte din scopurile �nalte pentru care Dumnezeu l-a chemat la existenta. Acest mod unic de nastere va fi descris �n paginile care urmeaza, si se va �ncerca, �n final, gasirea rosturilor existentei Neamului Romanesc.
Importanta �ntelegerii felului �n care s-a format Neamul Romanesc se vede clar din randurile de mai sus. A �ntelege pentru ce exista poporul de care prin voia lui Dumnezeu apartii �nseamna a-ti clarifica o mare parte din rostul existentei tale individuale Tainele nedeslusite ale sufletului - tulburari, nemultumiri, chemari ascunse etc. -au de multe ori la origine prapastia dintre fiinta Neamului si ceea ce se pretinde ca ar fi ea.

���� �ntr-adevar, cum ar putea presupune cineva ca Dumnezeu, facandu-te sa apari �ntr-un anume popor, zamislit cu anume scop, nu te-ar si dota �ntr-un mod mai special, astfel �ncat sa poti lucra si tu pentru �mplinirea celor bune �n poporul tau?
O astfel de idee este evident absurda.
Se poate afirma aici, fara dubiu, ca multe din greselile facute de Neamul nostru, mai ales �n ultimele secole, se datoreaza distantei gigantice dintre realitate si teoriile pseudo-istorice propagate de felurite institutii si persoane.
Tot din cauza acestei ruperi de realitate a aparut si fenomenul de �nstrainare fata de Neam pe care �l putem constata, tot mai amplificat, de mai multe generatii.
���� Autorii initiali ai teoriilor false sus amintite nu sunt, asa cum s-ar putea crede, inocenti savanti de buna credinta dar lipsiti de informatii, nici teoriile simple erori. Realizarea primelor teorii false a fost un act constient, voit, avand scopuri precise. Se poate vedea acest lucru cercetand izvorul lor.
�n cazul autorilor pro-ungari acest lucru se vede cu claritate, motiv pentru care ele au putut fi mai usor evitate; totusi nu s-a putut evita de fiecare data cand li s-a raspuns caderea �n anumite exagerari.
���� O pozitie mai speciala o ocupa �nsa �scoala Ardeleana�. Izvoarele ei se afla la Vatican. De aceea falsurile constatate aici capata o semnificatie speciala. Ne referim �n special la pozitia unica �n Imperiul Roman pe care, dupa afirmatiile �ntemeietorilor �scolii Ardelene�, o ocupa Dacia.
Ea apare ca singura provincie �n care a avut loc exterminarea populatiei autohtone si totodata ca singura �n care s-au colonizat numai cetateni ai Romei.
Daca veneau din alta sursa aceste afirmatii puteau parea simple erori. Dar ele au ca izvor Vaticanul, depozitarul unor informatii clare �n acest domeniu. Columna Traiana, document �n imagini , atesta supravietuirea populatiei dacice, fiind astfel cel mai evident document. Dar si fara aceasta, biblioteca Vaticanului putea furniza informatiile obiective necesare.
Corespondenta dintre tarul roman Ionita Asan si Vatican atesta cunoasterea de catre acesta din urma a originii unice a romanilor, indiferent ca ei erau �n Dacia, Macedonia sau alte foste provincii romane. De aceea nu se putea �n nici un caz lansa ipoteza, absurda stiintific din toate punctele de vedere, a exterminarii dacilor si colonizarii cu locuitori ai Romei.
���� Desigur, se pune �ntrebarea : ce scop a urmarit Vaticanul prin lansarea acestui fals?
Dezradacinarea. Odata separati de adevarata lor istorie, odata convinsi ca ei sunt, ereditar, fii ai Romei, romanii ar fi putut fi mult mai usor convertiti la romano-catolicism si pastrati sub controlul Romei.
De asemenea, prin divizarea realizata �ntre rom�nii din Dacia si cei din alte provincii s-ar fi slabit puterea unui neam prea mare pentru a fi controlat.
Primul scop a fost partial atins, al doilea �n �ntregime. Initiatorii �scolii Ardelene� au facut astfel un rau imens, practic ireparabil, ca dovada ca nu a putut fi �ndreptat ulterior nici de

���� Un rezultat similar l-au obtinut �n sudul Rom�niei - luata �n sensul sau real, v. Atl.3 - clericii si calugarii greci. Acestia au nascocit termenul de vlaho-elini, nemai�ntalnit pana atunci si au convins pe multi dintre romanii macedoneni, epiroti etc. ca ar fi de origine ... greceasca! Astfel prelucrati rom�nii grecizati au devenit cei mai mari dusmani ai natiei lor, cum se �ntampla de altfel cu toti renegatii care nu revin la adevar.
���� De aceea, privind lucrurile �n perspectiva ortodoxa, este evident ca regasirea adevarului privind formarea Neamului Romanesc si redarea lui Neamului sunt lucruri de o deosebita importanta.
Fara exagerare, de recapatarea constiintei adevaratei noastre origini depinde existenta noastra ca neam.
���� B. Cadrul aparitiei Neamului Romanesc
���� Au fost lansate de-a lungul vremurilor o multime de ipoteze si teorii privind formarea rom�nilor.
Dupa cei mai multi alogeni din sudul Dunarii rom�nii au aparut �n teritoriile lor din nordul acestui fluviu.
Dupa cei mai multi alogeni din miazanoaptea Dunarii rom�nii ar fi sosit din sudul acesteia.
Deoarece nu avem informatii despre oameni amfibie �n vechiul Danubius, iar rom�nii sunt prezenti din cele mai vechi timpuri si la nord si la sud de Dunare, o concluzie se impune: indiferent ce ar dori unii sau altii rom�nii nu au fost niciodata migratori si s-au format �n toata aceasta zona �n care se afla si astazi.
Silviu Dragomir afirma ca rom�nii sunt urmasii traco-ilirilor romanizati. Acelasi lucru este afirmat si de istorici ca Nicolae Iorga si Theodor Capidan.
Dar istorici rom�ni de prestigiu, ca de exemplu, Dinu si Constantin Giurescu afirma o origine daco-romana a rom�nilor.
Informatiile pe care �nsa le prezinta chiar ei dovedesc labilitatea acestei teorii.
Nu se poate explica de ce �n Dacia Rom�na, dintr-un amestec de daci, traci sudici, iliri si traco-iliri romanizati s-au putut forma rom�ni, iar �n alte provincii cu aceeasi compozitie etnica,nu.
���� Fara a intra �n dispute ce nu fac obiectul prezentei lucrari mentionam ca singura teorie ce se sustine stiintific este cea a formarii Rom�nilor din traco-ilirii romanizati.
Cu o precizare: romanizati prin crestinism.
Se impune aici o lamurire mai larga.
Limba tracilor era pentru ei o limba sfanta; cultura lor era o cultura mistica, esoterica si aproape total orala.
Sfintenia limbii era pentru traci un element atat de important �ncat nu renuntau la ea nici sub presiunea civilizatiei grecesti, nici �n urma �ndelungatului stagiu militar roman.
Singura putere care a reusit sa le schimbe limba a fost crestinismul.
De aceea se poate afirma fara nici o �ndoiala ca rom�nizarea stramosilor nostri s-a realizat prin crestinarea lor.
Si daca sintagma �poporul rom�n este singurul popor nascut crestin� e evident eronata - crestini au fost de la aparitia lor ca popoare si spaniolii, portughezii, francezii etc. - �n schimb este profund adevarat faptul ca, pe cat stim, Poporul Rom�n este singurul popor nascut �n si prin Biserica.(autorul este preot -nn)

���� �n aceasta forma, nasterea Poporului Rom�n apare pentru prima oara la Pr. Dumitru Staniloae, iar actul de nastere al Neamului Rom�nesc �l constituie textul din F.A. 16.8 40. �n acesta se arata activitatea Sfantului Apostol Pavel �n colonia romana Filipi, aflata �n unul dintre cele mai puternice tinuturi tracice din Macedonia.
Neamul Rom�nesc a prins a se zamisli din astfel de puncte de vietuire crestineasca �nfiintate de apostoli si ucenicii lor �n spatiul traco-ilir. Momentul a fost acelasi mai pentru toti traco-ilirii, caci �nca din acei ani minunati ai �nceputului Biserici propovaduitorii au ajuns �n majoritatea zonelor traco-ilire europene. Sfantul Apostol Pavel a predicat nu doar �n Asia Mica, Grecia, Italia sau Orientul Apropiat, ci si �n Macedonia - cum am mai aratat - , Tesalia si Iliria, Sfantul Apostol Andrei a vestit Evanghelia si �n Dobrogea, Campia Romana si sudul Moldovei si Ucrainei de azi, Sfantul Apostol Tit a predicat si �n Dalmatia s.a.m.d.
���� Predica s-a facut peste tot �n latina populara, cunoscuta atat evreilor din Palestina - de care apartinea Sf. Ap. Andrei - cat si tuturor locuitorilor din orasele Imperiului Roman. Latina era limba filipenilor, si de ea s-a slujit printre ei Sfantul Pavel, ca si de cetatenia sa romana
. �n Iliria sau Dalmatia limba internationala era de asemenea latina.
De la �nceputul secolului sub dominatie romana Dobrogea adoptase latina �n administratie si viata publica, chiar daca elina era �nca limba �cultilor�.
De altfel influenta romana �n Dacia se facuse de mult simtita ; denarul roman - ca sa dam un singur exemplu - fusese adoptat si perfect copiat cand �ntre Donaris si hotarele Imperiului erau �nca cca. 200 km.
Mai mult, daca limba greceasca avea, la fel cu celta sau germana, unii cunoscatori �n zona, ea, la fel cu celelalte limbi alogene, nu se bucura �nsa de raspandirea deosebita a latinei, de statutul unanim acceptat al acesteia de �lingua franca�.
Revenind, trebuie sa subliniem alte doua aspecte ale acestor momente de �nceput ale neamului.
Astfel trebuie �nteles faptul ca adoptarea crestinismului de catre iliro-traci nu a fost, oricat ne-ar fi placut sa fie asa, un fenomen rapid. El a avut loc �n timp �ndelungat, printr-un proces complex de traire si vestire a Evangheliei. Astfel, �n sec.lV-V, Sfantul Niceta de Remesiana desfasura �nca o misiune de crestinare a tracilor pagani, crestinare ce �nsemna totodata si rom�nizarea lor.
Dar, si acesta este al doilea aspect important, centrele protoromanesti ce existau deja sau apareau, unite �ntre ele prin fraternitatea si ierarhia crestina, aveau o stabilitate deosebit de mare. Membrii lor nu mai erau iliro-tracii pagani dornici de lupte si aventuri, ci iliro-tracii crestinati si romanizati, cetateni de nadejde ai Imperiului, oameni legati de pamantul pe care trebuiau sa-l sfinteasca prin viata lor.
���� S-a derivat din �pagus� cuvantul �pagan�, si s-a dedus gresit ca viata crestina a patruns �n mediul rural foarte greu si foarte tarziu.
Ca si �n mediul rural a patruns greu crestinismul este adevarat.
Dar se uita atat faptul ca diferenta dintre oras si sat nu era pe atunci chiar asa de mare - exceptand cele cateva orase ... de exceptie - cat si ca mai exista un termen pentru localitatile rurale : �fossatum�!
Ori tocmai din acest cuvant ce desemna satele �ntarite sunt originari termenii ce definesc �n limba rom�na asezarea rurala si membrii ei : �sat� si respectiv �satean�!
Explicatia este una singura, conforma cu toate dovezile arheologice, istorice si lingvistice cunoscute : opozitia fiintiala �ntre satele �ntarite ale sedentarilor protoromani crestini, aparatori sau nostalgici ai Imperiului, si pagusurile paganilor migratori, localitati ne�ntarite, ridicate pentru un timp si nu pentru totdeauna.
���� Avem astfel, pastrata �n limba nationala cea mai autentica, imaginea comunitatilor stabile protoromane.
Stabilitatea lor, rezistenta lor �n fata migratiilor, s-au datorat Bisericii si puterii dumnezeiesti ce lucra prin aceasta. De altfel �n limba rom�na exista o serie de aspecte unice aparute �n urma acestei situatii
. Parintele Petroniu de la Athos dadea ca exemplu numele cele mai raspandite date de rusi, greci si romani Fecioarei Maria.

���� Acest nume este o sinteza milenara a constiintei ortodoxe despre cea care s-a �nvrednicit a naste pe Dumnezeu �ntrupat . La aceeasi concluzie conduce si termenul de "nevointa" folosit pentru ostenelile mantuitoare ale vietii calugaresti, �n comparatie cu sportivul "askisis", tipic spatiului elenistic marcat de psihologia veche, ante-crestina.
Fireste, nu trebuie sa neglijam nici importanta armatei romane �n cadrul procesului de formare a Poporului Rom�n. Chiar din punctul de vedere al vietii crestine functia armatei nu a fost de mica �nsemnatate. E cazul sa amintim ca Sfantul Ioan Botezatorul nu a cerut militarilor sa renunte la meseria armelor ( Lc. 3.14) si nu a cerut aceasta nici Sfantul Petru, atunci cand l-a botezat pe Corneliu si casa acestuia (F.A. cap.10). De aceea �n armata au existat multi crestini, chiar de la �nceputurile propovaduirii apostolice, mai ales ca si Ortodoxia este potrivita cu spiritul militar-cavaleresc - luat �n sensul cel mai curat al cuvantului.
���� �mparatii traco-iliri si straromani. Identificare
���� 1. Primul �mparat de certa origine tracica este Maximin Tracul (235-238). Acesta fusese p�stor �n regiunea sa natala, Moesia, si fusese ridicat tot mai sus de Sever Alexandru (222-235) datorita capacitatii sale militare si aspectului sau impunator: avea 2,40m inaltime si era deosebit de voinic. Vorbea latina cu accent tracic.

���� Atins de bolile sufletesti ce caracterizeaza de obicei pe detinatorii puterii ajunsese, de exemplu, sa �si colecteze sudoarea, consuma 18 kg carne si 27 l vin pe zi etc. Mai mult, ridicarea sa pe tron a facut-o prin asasinarea binefacatorului sau !
2. Tot prin crima urca pe tron si Decie (C. Messius Decius), �n 249, fiind si el de origine traco-ilira . Domneste pana �n 251.
3. Marcus Acilius Aureolus (267-268) si el de origine umila, ca majoritatea imensa a �mparatilor traco-iliri.
4. Marcus Aurelius Valerius Claudius (268-270).
5. Aurelian - Lucius Domitianus Aurelianus - (270-275)
6. Probus - M. Aurelius Probus - (272-282) sunt din Sirmium.
7. Marcus Aurelius Carus (282-283).
8. Aurelius Valerius Diocletianus (284-305).
9. Valerius Maximianus Herculis (286-305). 10. Constantius Chlorus (293-306), tatal Sfantului Constantin cel Mare.
11. Caius Galerius Valerius Maximianus (305-311).
12. Galerius Valerius Maximinus Daia (305-313).
13. Flavius Valerius Severus (305-307).
14. Valerius Licinianus Licinius (308-324).
15. Domitius Alexander (308-328).
16. Flavius Iulius Crispus (317-328).
17. Sfantul �mparat Constantin Cel Mare, fiul lui Constantius Chlorus si al sfintei Elena - daca de origine - , (Flavius Valerius Constantinus Magnus; 305-337).
18. Constantinus II (317-340), �mparat arian, prigonitor al Bisericii.
19. Dalmatius, nepotul Sfantului Constantin cel Mare, proclamat august �ntre 335-337.
20. Hannibalius, de asemenea nepot al Sf. Constantin cel Mare, august 335-337.
Ambii au fost respinsi de armata dupa moartea Sf. Constantin cel Mare.
21. Constans, �mparat ortodox (333-350).
22. Vetranius (350).
23. Constantius II, �mparat arian (337-361).
24. Constantinus Galus (351-354).
25. Nepotianus (350).
26. Flavius Claudius Iulianus, pagan si mare persecutor al crestinilor, supranumit Iulian Apostatul (361-363).
27. Flavius Iovianus, �mparat ortodox (363-364).
28. Flavius Valentinianus I (364-375)
29. Flavius Valens (364-378), arian.
30. Gratianus (367-383)

33. Valentinian III (425-455).
34. Marcianus (450-457).
35. Leon I Thrax (Tracul) (457-477).
36. Leon II (456-474).
37. Vitalianus (513-515).
38. Anastasius (491-518).
39. Iustin I (518-527).
40. Iustinian I (527-565).
41. Flavius Iustinianus II (565-578).
42. Tiberius (578-582).
43. Focas (602-610), ultimul �mparat al Imperiului Roman de Rasarit, care Imperiu va fi transformat de Heraclius �n Imperiu elinesc (cunoscut ca Imperiul Bizantin).
���� Criza de la sfarsitul sec. III, �nceputul sec. IV.
Rolul �mparatilor traco-iliri
���� Imperiul Roman cunoaste �n secolul III un declin tot mai accentuat. S-a pus de catre unii istorici acest declin pe seama invaziilor venite �n special din Rasarit. Neamurile migratorilor, lovind val dupa val, au sfaramat �n timp puterea imperiala.
Acesta este �nsa o observatie empirica si partinitoare, ce exclude nu doar aspecte secundare ale problemei ci chiar si pe Dumnezeu, realitatea absoluta.
���� Prima vina pentru aceasta decadere o constituie vointa �ndreptata spre rau a cetatenilor romani. Hedonismul ajunge �n aceasta epoca la apogeu, la fel si ura fata de crestini. Prigoana acestor oameni ai lui Dumnezeu si complacerea �n cele mai josnice pacate aduce dupa sine si pedeapsa divina.
Invaziile migratorilor sunt consecinta, nu cauza decadentei romane, asa cum stapanirea filistenilor s-a impus evreilor datorita decaderii lor morale si nu invers.
���� Trebuie observat �nsa un fapt semnificativ: aceasta epoca, numita si a anarhiei militare, este deschisa de un traco-roman (Maximin Tracul) si continuata de alti �mparati sau candidati la tron de aceeasi origine traco-ilira.
Referindu-se la situatia Germaniei cucerite de Imperiul Roman Th. Mommsen spune : "Ca �ntotdeauna �n asemenea situatii, �n fiecare canton se forma o partida a docililor partizani ai Romei si una nationala, care pregatea rascoala �n secret.".
Acelasi lucru s-a �ntamplat si cu traco-ilirii. Spre exemplu, la �nceputuri, populatiile traco-ilire din Panonia si Iliria au opus Romei o rezistenta �ndarjita, reeditata atunci cand impozitele sau alte obligatii deveneau suparatoare.
�n contrast, Tracia a jucat cu predominanta rolul de aliat fidel al romanilor, chiar �n contra celorlalti traci.
���� Aceeasi lupta �ntre tabere nationale opuse ca aceea dintre taberele nationale ale galilor, germanilor sau altor neamuri a avut �nsa �n cazul iliro-tracilor o influenta hotaratoare, definitorie, asupra istoriei Imperiului.
Numerosi si capabili ei au ajuns sa ocupe functii importante �n armata si administratie, pozitii pe care le-au folosit �n interesul propriu pentru clarificarea conflictelor dintre tabere, antrenand dupa ei tot Imperiul.
Este de observat ca acest fenomen �ncepe a se manifesta destul de tarziu fata de primele contacte traco sau iliro-romane. Se dovedeste astfel ca romanizarea - cea care a declansat aceste lupte - s-a manifestat mai tarziu decat se crede de obicei, ceea ce necesita gasirea unui alt factor de latinizare decat cele valabile pana la �nceputul sec. I d.Hr.
Acesta este crestinismul.
���� Primul �mparat din seria traco-ilira, Maximin Tracul, de o mandrie bolnava, datorata probabil nu doar vigorii sale aproape incredibile ci si constientizarii trufase a caracterului exceptional a ascensiunii sale sociale, a fost unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai crestinilor. El a poruncit de la �nceput uciderea "conducatorilor Bisericii [episcopi, preoti, diaconi] vinovati de �nvatatura cea dupa Evanghelie" (Eusebiu, Ist. Bis., VI,28). Primul edict general �mpotriva crestinilor apartine lui Decie (249-251). Amintirea acestuia este trista, data fiind �nversunarea cu care atat el cat si oamenii sai au prigonit Biserica.

���� Aurelian (270-275) a �nceput spre sfarsitul domniei o mare persecutie anti-crestina. Stiuta fiind originea lui se pune �ntrebarea ce legatura este �ntre retragerea trupelor din Dacia nord dunareana si aceasta persecutie?
Sa fi �ncercat Aurelian eliminarea crestinismului din Dacia nordica prin intermediul paganilor migratori ?
Sa se fi temut de numarul mare al crestinilor de la Dunare ?
Ca nu avea o justificare reala aceasta retragere se vede din aceea ca dupa cca. trei decenii, fara ca situatia militara sa se schimbe semnificativ, Sf. Constantin cel Mare va recupera �n mare parte Dacia Romana.
Starneste mirarea si mai mult faptul ca, dupa cate se pare, Aurelian nu a retras de fapt trupele decat din actuala Transilvanie, provinciile numite astazi Banat si Oltenia nefiind deloc abandonate. Ori bogatia �n aur si alte averi subpamantene a Transilvaniei facea mai mult decat justificata mentinerea ei.
Si cu toate acestea nu numai ca de-a lungul timpului Transilvania a fost relativ putin vizata de invazii - �ndreptate �n general spre sudul Dunarii - dar a si fost �n mod de necrezut parasita de trupele romane.
Singura explicatie pe care o pot gasi tinand cont de toate acest elemente este aceea a Transilvaniei centru al crestinismului nord-dunarean. Dupa cum spune un celebru cunoscator al Istoriei bisericesti, "sub �mparatii Diocletian (284-305), Galeriu (293-305), Maximian Hercule (286-305) si Constantiu Chlor (293-306), Biserica a suferit cea mai grea persecutie. Acesti �mparati, �n frunte cu Diocletian, au dat contra crestinilor patru edicte de persecutie, trei �n 303 si al patrulea �n ianuarie-februarie 304, prin care decretau daramarea locasurilor de cult crestine, interzicerea adunarilor crestine, arderea cartilor sfinte si arhivelor crestine, pedepsirea aspra a clericilor si crestinilor care nu apostaziau de la credinta �n Hristos.

���� �n 298, Galeriu a procedat la o �curatire� a soldatilor crestini din armata. ". Mai departe autorul citat ofera o larga lista de martiri, atat din acel an cat si din urmatorii ani ai persecutiilor.
Este de asemenea cunoscuta atitudinea lui Licinius, care dupa un �nceput promitator �n 313 decade la statutul de persecutor al crestinilor, mai ales din cauza unor ambitii personale, pierzand �n final totul.
Nu �ncercam aici realizarea unei relatari amanuntite a situatiei din Imperiul Roman �n timpul dinastiei pagane traco-ilire (daca poate fi numita dinastie). Acesta este scopul altor lucrari, cu caracter mai general.
Dorim sa aratam aici doar interactiunea dintre gesturile acestor "zeloti" iliro-traci si dublul fenomen al formarii Rom�nilor si aparitiei Imperiului Roman de Rasarit.
Si �ntr-adevar, efectul pe care ei l-au avut asupra istoriei este considerabil, atat luand �n considerare pozitia lor de �mparati cat si laturile specifice pe care ei le-au dat acesteia.
���� Un prim element al puterii acestor �mparati �l constituie trupele tracice. Fiind �n numar de cca. 200.000 de soldati militarii traci formau o forta extraordinara... �nsa doar la nivel teoretic, ori doar pentru dusmanii externi.
Aflati �n diferite parti ale Imperiului, �mpartiti �ntre ei prin religii si pareri politice, confirmand prin toata atitudinea lor apartenenta la neamul lor cel dezbinat, tracii de sub arme erau o putere mult mai mica decat ar fi putut fi, cel putin din punct de vedere politic.
Totusi �mparatii traco-romani s-au folosit de aceste trupe �n mare masura, iar rezultatele n-au fost deloc neglijabile, fie si considerand doar succesele lui Galerius.
���� A doua latura a fortei specifice pe care o posedau - importanta elementului iliro-tracic �n Imperiu. Acesta se �ntindea din zona Venetiei si din Noricum pana departe �n Rasarit. �n afara importantei militare ei erau si o �nsemnata putere economica si culturala.
Puterea economica a Daciei, atat de mult dezvoltata sub conducerea �nteleapta a diferitilor regi si mai ales a lui Decebal, trebuia sa fi sporit mult sub organizata stapanire romana.
Totodata se dezvoltasera si regiuni cu o economie latenta - daca o putem numi astfel - ca cele din Ilia si Pind, dezavantajate initial de marea faramitare geografica si statala.
Traco-ilirii aveau o larga arie de activitate. Din Iliria �n Dacia se �ntindeau o sumedenie de mine si de ape aurifere ce erau exploatate de Imperiu. Alaturi de mine se gaseau �n mod firesc centre mestesugaresti, atat pentru prelucrarea metalelor cat si conexe - ceramica, zidarie, producerea carbunilor, dulgherie etc. - . si probabil nici nu mai este cazul sa prezentam activitatile agro-pasorale si conexe, �n care iliro-tracii totdeauna excelasera.
Si totusi, aceasta imensa forta economica n-a fost folosita, nici protejata corespunzator de atacurile externe.
���� La fel s-a �ntamplat si cu domeniul cultural. Se uita cand se trateaza acest teritoriu de influenta enorma pe care cultura traco-ilira a avut-o asupra grecilor si astfel, implicit, asupra romanilor.
Cati se gandesc, de exemplu, la influenta pe care originea si instructia tracica a avut-o asupra unor personalitati ca filosoful Anistene, maestrul celebrului Diogene, sau Menandros, Miltiade, Temistocles, Kimon, Tucidide etc.?
Cati �si amintesc de faptul ca atat Orfeu cat si Dionisos, cu opusa lor mistica si mitologie, ca si alti zei adoptati de greci si apoi de romani, au izvorat de la traci ?
Sau de avansata cultura a getilor de care aminteste Iordanes ?
Nu este locul aici a trata despre multele laturi ale culturii tracice, fie si de ne-am limita la opera d-lui Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han, sau la altele similare. Este �nsa o realitate incontestabila stiintific faptul ca traco-ilirii au avut o cultura cel putin la fel de avansata ca si cea greceasca, sortita �nsa sa ramana �n umbra.
Si aceasta nu doar din cauza caracterului ei ezoteric, ci si dezinteresului pe care militarii traco-iliri ajunsi pe tronul Romei l-au avut fata de cultura.
Nu se poate nega faptul ca toti �mparatii citati mai sus au fost ostasi viteji si este de remarcat ca aproape totdeauna ascensiunea lor a fost realizata pe linie militara.
Nu li se poate nega �n general nici dragostea de neam, fie ea si �ntr-o forma alterata.
Dar ceea ce uimeste este atitudinea lor absurd-ostila fata de crestinism, asemanatoare cu a zelotilor din vremea vietii pamantene a Mantuitorului De ce oare nu au �ncercat sa obtina un crestinism de limba tracica ?
De ce au fost oare atat de obtuzi �ncat sa nu �nteleaga puterea pe care ar fi adus-o neamului lor crestinismul ?
���� Pozitia lor este cel putin ciudata. Desi dusmani ai Romei nu aveau curajul sa se desprinda de ea, nici cultural, nici religios, nici administrativ.
Poate ca originea lor umila, socul inerent unei ascensiuni sociale atat de rapide si stralucitoare, lipsa de clarviziune, sa fi fost unele din elementele ce au dus la comportarea lor atat de irationala.
Ceea ce ramane de necontestat este �nsa rezultatul purtarii lor.
Loviturile pe care le-a suferit armata din partea unor astfel de conducatori s-au adaugat loviturilor primite de aceasta din partea inamicilor adusi de Dumnezeu ca pedeapsa pentru prigonirea ucenicilor Sai.
Alte lovituri le-a suferit administratia, precum si alte domenii ale vietii publice ale Imperiului sfasiat de o permanenta si absurda lupta interna.
Daca adaugam aici si hedonismul promovat de familiile aristocrate care, tot mai putin implicate �n conducere de acesti �mparati autoritari, aveau prea mult timp liber, prea multi bani si prea putina morala si responsabilitate, hedonism atat de atragator pentru majoritatea paganilor si atat de greu de controlat �n situatia conflictuala interna a Imperiului, avem o imagine despre haosul care tindea sa cuprinda cel mai mare stat al vremii.
Si nu am tratat aici nici un detaliu mai subtil al razboiului nevazut purtat de Satana si �ngerii lui �mpotriva oamenilor, razboi pe care un cercetator mai �nduhovnicit l-ar putea analiza pentru a evidentia metodele folosite de cei rai pentru amagirea celor slabi si atacarea Bisericii.
���� Protorom�nii/Str�rom�nii �n aceasta perioada
���� Formarea unui popor este un proces continuu, asa cum si existenta unui om este un proces dinamic si continuu. Din anumite puncte de vedere cineva poate spune �nu mai sunt acelasi om� desi din alte puncte de vedere este evident ca este tot el �nsusi. La fel si popoarele. Atata vreme cat nu sunt schimbate anumite caracteristici esentiale pot aparea mereu �nnoite.
Dar odata cu schimbarea acelor elemente fundamentale - totdeauna spirituale - apare un popor nou.
Fenomenul romanizarii nu este pentru sec. III o noutate, asa cum nu era nici pentru sec. I. Dar �n aceasta perioada se desavarseste un proces amplu si profund ce separa cea mai mare parte din iliro-tracii romanizati de restul romanitatii: formarea Poporului Rom�n.
���� Secolul al III-lea al erei crestine surprinde tocmai prin aceasta trecere. Multele comunitati protorom�ne, raspandite din vestul Asiei Mici pana �n Noricum, din insulele dalmate �n posesiunile romane din Crimeea si Scitia Mare (nordul Marii Negre) si din Moreea sau Peloponez �n cei mai nordici Carpati, ajung sa formeze un tot unitar, un �ntreg : Neamul Rom�nesc.
Uniti nu doar printr-o limba comuna, o dezvoltare specifica a limbii latine, ci si printr-o religie comuna, printr-o viata religioasa comuna, printr-o constiinta comuna asupra rolului propriei existente, printr-un specific national, protorom�nii sunt adunati acum �ntr-un organism spiritual si material unic.
���� Desigur, nu se poate fixa o data a acestei treceri de la comunitatile apropiate spiritual si material la �ntregul �nchegat care este un popor.
Dar limita pana la care s-a putut efectua aceasta �nchegare nu poate trece mult de epoca retragerii aureliene (270 275).
Importanta retragerii aureliene este destul de mare pentru Neamul Rom�nesc.
Separati administrativ de Imperiul Roman si lipsiti rapid de o viata urbana propriu-zisa, protoromanii din Transilvania, Crisana, Moldova, Galitia si Slovacia de mai tarziu trec din procesul de extindere nationala de pana atunci la cel de conservare, de supravietuire.
De ce? Din cauza imposibilitati existentei unei ierarhii bisericesti superioare, din cauza permanentei conlocuiri cu paganii si a pierderilor provocate de-a lungul timpului de acestia.
De fapt, nu procesele fizice de extindere au �ncetat.

���� Pastorii romani, de exemplu, ajungeau �n continuare �n mlastinile Pripetului si la poalele Caucazului. De asemenea este inevitabil ca �n continuare entuziasti crestini romani sa �ncerce convertirea nu doar a paganilor ce veneau la ei ci si a altora de la distanta.
Dar nu mai aveau, nici unii, nici ceilalti, sprijinul ierarhic, organic necesar, care sa le mentina identitatea si erau, �ncet dar inevitabil, asimilati.
���� Avem astfel o prima divizare artificiala a Rom�nilor.
Pe de-o parte sunt cei din Imperiul Roman, �ntinsi din Dacia Malvensis si Campia Romana �n Creta si Asia Mica. Ei sufera �n aceasta perioada o serie de persecutii religioase, �n realitate cu efecte exact contrare celor vizate de prigonitori, datorate printre altele chiar originii comune a �mparatilor pagani. Alte suferinte datorate acestora sunt de ordin material, legate de proasta politica interna si externa promovata de aceiasi �mparati.
Dar cea mai mare asuprire o vor suferi mai tarziu de la - �nca de atunci - fanaticii elenisti (a se vedea pentru aceasta lucrarea d-lui Constantin Papanace, Geneza si evolutia constiintei nationale la macedoromani , Bucuresti, 1995, care, exceptand mai slaba �ntelegere a laturii crestine nationale, este cea mai buna lucrare �n domeniu). De altfel subiectul a fost tratat �n lucrarea de fata.
Pe de alta parte sunt romanii care pana la retragerea aureliana aveau parte si de asupririle materiale ale administratiei, dar si de �prietenoasele� invazii ale dacilor liberi si ale altor �musafiri� dorici de jaf.
Pentru ei retragerea a fost un fenomen foarte important si efectul avut asupra lor se va extinde �n timp si asupra celorlalti romani. Desigur, au fost destui care s-au bucurat de plecarea administratiei, dar mult mai putini care sa se bucure de plecarea armatei.
Aceasta aparare cade acum si, pentru multa, foarte multa vreme, singurele aparari �n fata silniciilor raman fie mobilizarea �civila�, fie retragerea la codru.
���� �n aceste conditii, �n care nu mai puteau exista asezari urbane, nu mai puteau exista nici episcopi locali. De aceea, pentru toate hirotoniile, trebuia mentinuta legatura cu episcopii ortodocsi din sud.
Din Noricum �n Chersonez episcopii oraselor de frontiera aveau aceasta misiune suplimentara, de a asigura existenta ierarhiei religioase pentru romanii de dincolo de granita. Si trebuie subliniat ca pe masura ce Imperiul trecea la defensiva �n Scitia Mare sau Dacia Nordica singurul sprijin pentru romanii din campiile Niprului, Azovului si Nistrului �l constituia Biserica, alaturi de traditia istorica tot mai mitologizata (desigur, nu excludem aici �ntarirea etnica realizata prin elementele pastorale venite din Chersonz ori Carpati, de fugarii romanofoni si de sclavii pe care migratorii �i aduceau din acele zone; nu o excludem, dar nici nu o includem, deoarece aceasta �ntarire nu poate avea efectul dorit fara existenta unor institutii superioare, asa cum sunt Biserica si traditia populara).
Pastorirea venita din sud, alaturata prestigiului imperial si relatiilor comerciale a asigurat nu doar unitatea nationala, ci si un specific al dezvoltarii spirituale. Acesta se va difuza la romanii din sud, mai ales atunci cand si ei se vor gasi �n situatii similare, �n urma unor invazii mai violente.
���� S-ar parea - e timpul sa observam aceasta - ca data limita a "protoromanismului" ar fi 271, nu 313.
Dar trebuie sa subliniem ca, �n masura �n care am valorificat corect datele istorice, ni se pare putin probabil ca Neamul Rom�nesc sa fi avut aceeasi soarta fara ceea ce s-a �ntamplat la �nceputul sec. IV.
Fara victoria str�rom�nilor �n Imperiul Roman, fara schimbarea de regim de care a avut parte Ortodoxia din acel moment este putin probabil ca straromanii din nord s-ar fi putut mentine ca popor latin, ca Rom�ni.
Este mai sigur ca s-ar fi �ntamplat ca �n Mesopotamia sau Siria unde crestinii, mereu �mputinati de persecutii dar mereu prezenti, si-au pierdut limba sau - �n cel mai bun caz - ca �n Egipt, unde limba bastinasa a ramas doar ca limba de cult, fara a fi folosita �n mod liber - ca slavona �n Rusia, Ucraina, Serbia etc.

���� �ntorcandu-ne la problema vietii proto/stra romanilor �n sec. III sa remarcam �n primul rand existenta elementului romanesc extra-statal �nca dinainte de 271.
Existenta lui se baza pe aceleasi elemente ce permisesera infiltrarea latinismului �n Dacia nord-dunareana �nainte de cuceririle romane �n zona: prestigiul militar al Imperiului, negustorii si religia.
Viata protoromanilor de aici pare sa nu fi fost mai usoara decat sub stapanirea romana data fiind atitudinea agresiva a dacilor liberi fata de Imperiu.
Dar e probabil totusi ca ostilitatea fata de ei sa nu fi atins la dacii pagani aceeasi intensitate ca la cei din sud, care erau apasati de felurite complexe si de procesul de romanizare mai intens.
Mai mult, odata aliati cu migratorii si deveniti �n mare parte ei �nsisi migratori, dacii liberi aveau nevoie de populatia sedentara, pasnica si productiva pe care o constituiau crestinii.
�n acest fel ea se bucura de o anumita autonomie si ocrotire pe care o va �ntalni ulterior si la alte popoare, grija care nu �nsemna �nsa nici pe departe ceva mai mult decat efectul un interes economic si social.
�n sud, �n Imperiul Roman, situatia era cea general cunoscuta, cu specificul deja mentionat.
Oamenii de rand aveau o situatie grea, care se agrava pe masura ce ajungeau la putere tot mai multi �mparati traco-iliri pagani.
Acestia erau o plaga atat prin persecutiile absurde - al caror scop propagandistic declarat avea efecte distructive asupra moralei - cat si prin �ntregul sistem de viata impus statului si cetatenilor acestuia.
"Antinomici ideii de Imperiu Roman" ei erau de fapt antinomici si ideii de stat �n general, ca majoritatea tracilor, fie ca aceasta atitudine o constientizau sau nu
. Viata lor era razboiul, iar pacea clipa desfatarilor �ntre doua razboaie. Pentru unii pacea nici macar atat nu era. Acesti �mparati erau, oricat ar parea de ciudat, niste dezradacinati
Neamul lor atat de tolerat de Dumnezeu cu toate pacatele lui ajunsese la o limita; pocainta si �ntoarcerea spre cer erau singura sansa de salvare. Ei ar fi trebuit, daca voiau sa �si salveze neamul, sa propage ori sa sprijine propagarea crestinismului de limba traca.

���� �n loc de aceasta cautau salvarea �n tot felul de surogate care nu i-au scutit de disparitia neamului pe care �l iubeau cu atata nepricepere.
Purtau razboaie, dar fara matura chibzuinta de care ar fi trebuit sa dea dovada conducatorii unui stat atat de evoluat. Pierderile erau mari, si nu doar pentru armata, ci pentru �ntregul Imperiu prost aparat.
Ceea ce era misiunea lor fusese acum preluat de Biserica. Ea devine astfel �n cel mai intim sens al cuvantului Maica Neamului Rom�nesc.
Viata proto si stra Romanilor are acum, ca �ntotdeauna, o mare varietate de aspecte practice. De la pastorii din Dalmatia, Alpi, Pind, Hem, Carpati sau Chersonez la crescatorii de cai din Panonia, Moesia sau Scitia Mare, de la minerii din Carpati la agricultorii din Tesalia, Scitia Mica s.a.m.d., de la olari la soldati si de la episcopi la argintari ei ocupa o varietate de domenii de activitate, formand bazele unui neam mult mai dezvoltat decat se cunoaste �n general.
Aceasta varietate se mentine si la Romanii de dincolo de hotarele Imperiului, dar �n proportii diferite fata de celelalte zone romanesti.
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO /ISTORIE/istoria-neamului.htm