Margelele din chihlimbar - Partea I de Scaevola publicat la 27.02.2008
Margelele din chihlimbar - Partea I
     Lasând în urma Codrii Vlasiei, prin inima carora trec drumuri comerciale cu legatura spre multe citadele, o trasura trecea spre centrul orasului, prin mahalalele murdare peste care praful se asezase în toropeala zilei ca o patura de lâna groasa.
Pe drumul râului care curgea lenes, purtând cu el mâlul ce-i întuneca apele, cei din trasura puteau vedea salciile care umbreau malurile sapate în neorânduiala de veacurile ce trecusera peste ele, sezând ca niste fecioare despletite în apa amestecata cu resturile menajere ale asezarii.
Copiii, pe jumatate dezbracati, alergau în chiot vesel de-a lungul versantilor batrânului râu. Femeile, cu mânecile suflecate, spalau rufele sau bateau inul, saltând vesele galetile cu apa.
Vadul Sacagiilor, de unde cei care se ocupau cu valorificarea apei de baut o luau direct din apele Dâmbovitei, de acolo de unde patrundea în oras, ramase pe versantul opus, în urma trasurii care înainta în galopul cailor spre primul mare han ce începuse a-si contura silueta.

     Rasarite din verdele codrilor care strajuiau de o parte si de alta orasul, razele tremurânde ale soarelui cuprindeau ca un evantai nasterea a tot ce putea supravietui pe acest pamânt - armonia omenescului cu a divinului.
Din ceruri de vroiai sa cobori, pe-acolo pe unde tinutul se unea cu orizontul, dadeai de un drum de tara batut de roti de car si de picior de om, drum care ducea, pe cursul unui râu, în inima orasului, asezat în toata puterea cuvântului pe o ridicatura de pamânt ce parea facuta de mâna omului.
Spre Dealul Mitropoliei, pe malul drept al acestui râu, între cele doua ulite, nu departe de chei, puteai vedea o biserica singuratica, strajuita de un turn, pe un vârf de deal înecat în verdeata, numita biserica Radu Voda. La o departare nu prea mare, se înalta silueta altei biserici, mica si neîngrijita, acoperita cu sindrila, pe care bucurestenii o stiu cu numele de Biserica lui Bucur.
     Se spune ca un cioban a ridicat acest lacas pe locuri pustii, prinse între paduri cu raristi de pasuni, întemeind primul popas de asezare omeneasca, în jurul caruia casele s-au ridicat maiestuoase, pomenind Bucurestii.
La început, Biserica lui Bucur a fost din lemn, însa Mircea-Voievod, dupa o victorie câstigata în lupta, împotriva lui Baiazid, a pus de s-a zidit cetatea Dîmbovita, care, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, devine capitala Tarii Românesti. Atunci, în vara acelui an 1416, se ridica biserica de zid, în locul celei din lemn a lui Bucur, cu hramul Sfintilor Atanasie si Chiril, unde, principele a asezat oasele mortilor cazuti în lupta de la Giurgiu.

     Daca de pe malul drept al râului priveai cele doua lacasuri a caror acoperisuri straluceau în pânza apei, în stânga dealului bisericii lui Bucur observai morminte presarate cu cruci strâmbe, cimitirul bisericii a carei cruce, spre a nu iesi din linia celorlalte, parea din crestet plecata privind vechile cladiri ale manastirii cu turnuri de veghe, cu bastioane strapunse de creneluri si ferestre care strajuiau din toate partile lacasul sfânt ridicat de Radu Voda. Deasupra lantului întreg de ziduri înalte, se vedeau turlele plumburii si cupola mare a turnului de clopotnita.
De-a lungul acestui râu, orasul se întindea de o parte si de alta, cu hanuri vestite, cu case vechi din lemn sau paianta dar si cu cladiri mari din piatra si caramida.
Ridicate de mari boieri, negustori sau arendasi cu ambatic pe terenuri învoite de comunitate, casele se aflau înconjurate de gradini si de livezi cu pomi fructiferi. Gardurile, varuite în alb, desparteau gospodariile de strazile prafuite în care, toamna si primavara, baltile formate de-a lungul mahalalelor, strîngeau în mâlul lor broastele care oracaiau linistite sub cupola alburie a cerului ca sub un clopot urias de sticla, iar vara, cînd soarele ardea cu putere, praful înecacios se ridica deasupra capetelor oamenilor, în urma trasurilor si a carutelor cu coviltir ale negustorilor ambulanti, a vântului ce se stârnea ca din senin sau a copiilor care alergau la scaldat în apa cristalina a râului.
În centrul orasului, acolo unde casele celor bogati se întreceau prin frumusete, strazile erau batute în scânduri groase de stejar, în forma de pod, peste pamântul mocirlos, peste care rotile grele ale trasurilor hurducaiau, amestecând zgomotul cu strigatul negustorilor

     Împartit pe grupuri de meserii, târgul înflorea vazând cu ochii. Ulita cea Mare era principalul vad comercial, unde negustorii îsi expuneau marfurile pe tarabe proaspat vopsite, împestritând vederea.
Pravaliile lui Jupân Nica, ce îsi cumparase nu demult case în mahalaua Sfântul Gheorghe, se puteau vedea însirate de-a lungul ulitei ca si cele ale lui Spiro Panu, negustor de pergament adus din Venetia.
De dreapta ulitei, spre Izvor, la o mica departare de Biserica Razvan, se aflau depozitele negustorilor de matase Caraiani si Zecca, ce au adapostit în subsolurile lor aurul mult râvnit de turci al fostului Domn Constantin Brâncoveanu.
Jupân Manu Apostolu stapânise peste toate acestea, în vremurile bune, ca agent general de comert, pe timpul Brâncoveanului.
Pe una din aceste strazi principale ale orasului, se întindeau si cele trei mari magazine ale familiei Cristoroceanu, cu ateliere pentru croitorie si cu meseriasi postavari renumiti.

     Curtea domneasca trona mai toate ulitele, mari sau mici, rasfirate ca razele soarelului în toata aceasta cetate a lui Bucur, zidita ca un dreptunghi de catre Principele Vlad Dracul, pe cursul Dâmbovitei, prin anul 1459
Trezit la viata, înca cu mult înainte de cântatul cocosilor, hangiul alerga ici si colo cu treburile necesare fiecarei gospodarii dar cu multa grija pentru a nu deranja calatorii ce poposeau la hanul sau, în drumul lor prin Europa.
Pajistile arse de razele dogoritoare ale soarelui de iulie zaceau îngalbenite. Nu plouase de mult. Strazile pustii ale cetatii aveau pietrele si podetele crapate. Deodata, strada principala tresarii la ropotul asurzitor al unei trasuri care se opri în fata hanului.
Din ea coborâra doua femei. Una, mai în vârsta, purta în brate o fetita, cam de un an. Ajutate de doi argati, femeile se îndreptara grabite spre intrarea în han.
Hangiul le ura bun venit si, curtenitor, se adresa celei mai tinere:
- Numele dumneavoastra, jupânita?
- Ana Cristoroceanu, raspunse tânara femeie.
Hangiul ridica privirea schitând cu sprânceana un semn de întrebare. Tacu si continua:
- Doresc sa vin simtiti bine pe toata perioada cât veti sta la noi.
Drumul lung va obosit foarte mult. Un somn bun o sa va refaca.
- Va multumesc, raspunse zâmbind Ana urmându-l pe hangiu spre holul la capatul caruia scarile aveau sa le duca spre camerele ce le erau oferite.
Dupa ce le conduse, se întoarse la registrul în care o notase pe noua venita. „Draguta fata” îsi zise „si vine tocmai de la Brasov!”. Se mira, citindu-i înca o data numele: „Cristoroceanu”, dupa care, grabit, iesi în curte împartind porunci argatilor.
     În Bucuresti, Ana venise sa afle drumul parcurs de sotul ei spre Constantinopol
Cu un an înainte, Necula plecase cu fiul lor Constantin, în vârsta de sapte ani, la contractari spre marile centre comerciale ale lumii.
Ultima scrisoare o primise înainte de disparitia sa, de undeva din Turcia. Cei întorsi i-au anuntat vestea mortii în urma unei maladii asiatice, care cuprinsese pe neasteptate tinutul.
De copil nu se stia nimic. Ramasese al nimanui într-o lume necunoscuta. Toate acestea îndoliasera inima tinerei mame si sotii. Deschidea adesea ultima scrisoare a sotului, citindu-i rândurile: „Scumpa mea sotie, Istanbulul este un oras foarte mare si frumos. Am luat legatura cu câtiva comercianti pentru procurarea postavului. Intentionez, Ana, sa construiesc una din cele mai mari fabrici de postav din Europa. I-am scris tatalui meu ca am luat legatura cu Hazicaf si, a întoarcere, îmi va da ce i-a promis. Lui Constantin, care este atât de uimit de ceea ce vede, i-am cumparat un talisman, un sirag de margele din chihlimbar, pe care le învârteste ca osmanlâii, cât e ziua de lunga. Pietrele sunt negre, vinetii. Sa stii ca a început sa numere în limba turca pâna la douazeci si unu, atâtea pietre câte are siragul. Calatoria va dura mult. Abia astept sa vin sa-mi vad fetita. Mi-e dor de voi. Al tau Necula, 18 Ianuarie 1719”

     „Dragii mei”, suspina si plângea în singuratate Ana. - Iar plânge tânara mea doamna! se auzea vocea Berthei, stergându-i lacrimile. O sa va prapaditi si gânditi-va ca o aveti pe Iulia. Are nevoie de mama.
De ce nu va duceti la socrul dumneavoastra? O fi dat bunul Dumnezeu sa-i milostiveasca inima si sa va primeasca, pentru ca nu va are decât pe dumneavoastra si fetita.
Doica era o femeie plinuta de prin partile Brasovului, o sasoaica agera, ajunsa, fara a se marita, la vârsta de cincizeci de ani. Dupa moartea stapânei sale, Bertha ramasese pentru Ana ca si o mama.
Parintii sotului Anei fusesera împotriva acestei casatorii. Fiul lor, absolvent al cursurilor superioare comerciale din Polonia, o întâlnise pe Ana în pelerinajul de întoarcere de la studii, în Brasov, la niste prieteni de-ai tatalui sau. Tânar, chipes avea sa-i trezeasca fetei simtamintele dragostei. La refuzul familiei sale, Necula hotarî sa se lege pe viata cu aleasa inimii, stabilindu-se la Brasov. La doi ani de la casatorie mama i se prapadi, cu care ocazie tatal îsi ierta fiul, dar fara a-i permite sa vina la el cu femeia pe care si-o alesese.
Casa familiei Cristoroceanu, ispravnic al orasului, trona la vreo sase sute de metri de han.
Cu ochi plini de lacrimi, Ana îsi asculta doica: - N-aveti cum pleca. El va va putea oferi date privind cautarea celor pierduti. O avea inima, ca doar n-o fi de piatra, da-l pacatului de om. Si-apoi trecerea pe care o are în fata Voievodului Tarii va va putea face plecarea mai usoara.
- Bertha, este foarte bun sfatul tau. Singura n-am sa pot face nimic. Spune-i hangiului sa traga o trasura care sa ma duca la socrul meu.
Doica se ridica în graba plecând sa duca la bun sfârsit cele cerute. Din jiltul acoperit cu o cuvertura, din catifea albastra, Ana se îndrepta spre fereastra.

     Dadu la o parte perdelele grele, privind curtea
Flori ornamentale, ce formau aleea de la intrarea în han, îsi plecau capetele ofilite, cedând parca dreptului la viata.
În curte nu era nici o miscare. Soarele dogorea cu putere. Ideea de a-si cauta baiatul pierdut si locul unde i-ar fi putut muri sotul nu-i dadeau pace. Visele agitate ale noptilor în care apuca sa închida ochii nu-i dezvaluiau decât chipul plin de lacrimi al copilului dupa care i se topea inima si corpul neînsufletit al sotului în carutele care transportau ciumatii la gropa comuna. Rare erau clipele în care ochii Anei se uscau. „Numai daca as obtine aprobare sa pot porni în cautarea lor”, gândea de fiecare data suspinând adânc.
Decizia luata ca, dupa atâtia ani sa calce pentru prima data pragul casei socrilor ei, era tocmai dorinta de a putea cunoaste itinerarul drumului parcurs de Necula.
Inima o trimitea spre cel de care se îndragostise din prima clipa când îl întâlnise la Brasov. Chipul ei surâzator si parul balai lasat pe spate în bataia acelui vânt de septembrie, îl fermecasera pe tânarul bucurestean. Îsi amintea clipele de fericire pe care le-a avut alaturi de el, cel ce i-a deschis drumul plin de fericire al vietii conjugale. Firea lui blajina, statura atletica, educatia formata la scolile superioare poloneze, îi umpleau sufletul de regrete, acum, în ceasul acesta al amintiirilor. Cât a trecut de atunci! Parca a fost ieri.
Si cât îl rugase, când tatal sau i-a propus sa plece cu afaceri în Orient, sa nu o lase singura, ca drumu-i lung si anevoios. Necula o saruta si o implora sa fie linistita, ca totul va fi bine si, ca tot ceea ce are sa faca, va fi spre binele lor.
Visul de a construi o fabrica mare de postav nu i-l putea schimba nimeni. Si uite, visul s-a naruit.
Ce fericiti au fost împreuna! Bietul de el, nici nu apucase sa-si vada fetita pe care si-o dorise atât de mult!
În afara de Necula si cei doi copii, Ana nu mai avea pe nimeni. Pe parintii lui Necula nu i-a considerat niciodata ca apartinând familiei sale, dupa refuzul acestora de a o accepta ca nora. Ramâneau ceva, fara raspuns, în ciuda faptului ca sotul sa îi vizita de fiecare data când de Craciun, când de Pasti. A fost atât de fericita alaturi de cel prin care cunoscuse lumea, sentimentele dragostei, ale vietii linistite, strabatând cu placere toate drumurile taiate sau tainuite ale Carpatilor.
Cu el a mirosit prima floare dar altfel de cum o mirosise înainte de a-l întâlni si a-l iubi. Cu dragostea lui i-a daruit copiii si acum... unde este sotul ei iubit? Unde s-au dus clipele acelea fericite? Poate fi adevarat ca murise? „O, nu, nu se poate!” Nega mereu disparitia lui: „Tu traiesti si vei reveni. Vei reveni în casa noastra pe care ne-am dorit-o, vei reveni cu baietelul nostru pe care, atunci când a fost sa-l nasc, n-ai dormit zile si nopti pâna când moasa nu ti-a dat vestea nasterii lui. Ce fericit erai! Erai Necula, sotul meu iubit”.
     În picioare, cu fata la fereastra, dusa pe gânduri, nici nu baga de seama când doica intra în camera.
- Doamna, cele cerute au fost pregatite, se auzi vocea blânda a Berthei.
- Multumesc, Bertha. Sa mergem
Cu fetita în brate, doica, alaturi de Ana, coborî treptele spre sala mare a hanului
O voce de barbat o opri în loc. Se întoarse, îl privi lung, urmarindu-i miscarile, în momentul în care tânarul se apleca sa semneze în registru si, condus de un om al hangiului, trecu pe lânga ea fara sa o observe.
Cine era acest om? De unde îi cunostea vocea? Erau doua întrebari care se cautau în mintea Anei Cristoroceanu.
Tânarul, în jurul vârstei de treizeci de ani, îmbracat dupa moda pariziana, cu joben si papillon, destul de frumos si prezentabil, parea foarte ocupat de actiunile sale.
Doica o privi trecând aproape neobservata pe lânga cei din hol, îndreptându-se catre careta care le astepta în fata hanului.
- Sa mergem, doica, vorbi ca pentru sine Ana, cu voce joasa. Socrul meu o fi nerabdator sa ma cunoasca.
În timpul în care careta era trasa, Ana, cu privirea pierduta, se apropie de ea si îi sopti:
- Inima îmi spune ca Necula n-a murit de moarte buna. Ceva, ce nu înteleg, este la mijloc. Facu o pauza si privi spre cer. Era senin. O caldura sufocanta. Respira adânc si ofta din greu.
- Sa urcam în trasura, apuca sa spuna doica.
- Sa urcam, sa urcam, Bertha, repeta necontrolat tânara femeie, fara sa dea importanta cuvintelor rostite. Ai grija de fetita. Cu mila si cu bunatatea lui Dumnezeu voi pleca în cautarea lor.
     Era pentru prima data când îi vorbea Berthei cu atâtea neîntelesuri. „Ce-o vrea sa spuna tânara mea stapâna?” îsi zise doica si ofta din toata inima.
Careta iesi din han strabatând Ulita cea Mare a Selarilor, în strigatul vânzatorilor de marfuri care îsi laudau cum putea fiecare produsele expuse. Matasurile, pânzele de Damasc întinse pe tejghele, îti luau ochii cu culorile si imprimeurile lor vii care te îmbiau sa le pipai simtindu-le parca racoarea. Magazinele ticsite cu tot felul de produse îsi asteptau, sub copertinele lasate, clientii.
     Strazile înguste, stropite des de copiii de pravalie, deveneau mai incomode, din cauza tejghelelor ce se scoteau în fata magazinelor pentru a se expune marfa.
Numai iarna trasurile puteau trece în voie, nefiind nevoite sa urmeze drumuri ocolitoare pentru a ajunge la destinatie
Ici-colo, prin ateliere, se auzea câte un ciocan lovind nicovala sau vocea vreunei calfe, strigând la ucenicii care munceau în atelier.
Trasura mergea agale. Din când în când, Ana auzea câte un clopotel ce încunostinta negustorul ca cineva îi trece pragul. De obicei, negustorii de magazine îsi aveau locuinta la etajul sau chiar la acelasi nivel al magazinului. Cei mai înstariti angajau oameni de încredere pe care îi foloseau spre a le vinde produsele, patronii ocupându-se personal de procurarea marfurilor.
La unul din magazine vazu oprita o caruta cu coviltir din care se descarcau baloti cu fel de fel de marfuri. La altul, un negustor de sei îsi tot întorcea si rasucea marfurile catre cineva care le privea si le masura suspicios, parca neîncrezator în rezistenta lor si în asigurarile vânzatorului.
Undeva, pe o movilita de pamânt, câteva fete ale mahalalei boceau un mic sicriu ce aveau sa-l ascunda printre bozii crescuti fara lege, cu flori albe, a caror fructe negre sunt atât de mult pretuite de ciubotari. Ca sa plânga, spargeau cepe. Din ochii lor cadeau lacrimi peste omuletul facut din lut galben, care dupa trei zile trebuia dezgropat si aruncat în gârla sa tulbure apele si norii, asa cum se întâmpla înainte sa ploua.

     Caii horcaiau de caldura. Ana privea gânditoare casele care i se aliniau prin fata ochilor. Voalul care îi acoperea fata o ferea de privirile curioase ale trecatorilor, ascunzâdu-i durerea.
Pe lânga trasura ei trecura în galop, stârnind nori de praf, doua trasuri cu cai îmbracati în negru.
Ana scoase capul pe fereastra, privi mirata retragându-se, nestiind, ca în acea zi, 10 iulie 1720, una din trasuri purta trupul neînsufletit al fostului mare Principe valah, Constantin Brâncoveanu, în drumul spre odihna de veci, biserica Sfântul Gheorghe. Trupul sau, decapitat, adus pe ascuns de la Halki, una din frumoasele insule Prinkipo din Marea Marmara, avea sa fie depus în lacas românesc.
Deasupra mormântului sau, Doamna Maria, vaduva principelui, avea sa atârne, doua zile mai târziu, o frumoasa candela de argint a carei lumina sa îndrepte îngerii spre citirea lui întru pomenire.
Pe piatra de mormânt, de frica si furia sultanului, Principele Mavrocordat nu dadu voie familiei sa scrie decât pe globul de argint cuvintele „Aceasta candela ce s-au dat la Sfântul Gheorghe cel Nou, lumineaza unde se odihnesc oasele fericitului domn Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod, si iaste facuta de doamna mariei sale, Maria, care, si Maria Sa nadajduieste în Domnul iarasi sa i se odihneasca oasele. Iulie 12 zile leat 7228”.
     Lumea putina ce se afla pe drum se dadea spreriata la o parte, facând loc trasurilor.
Toti se uitau mirati. Batrânii îsi faceau cruci iar negustorii clipeau speriati ca schimbarea domnilor duce la marirea impozitelor ori la pierderea dreptului de a pleca peste granita dupa produsele cerute pe piata
. Dupa un timp, vizitiul opri trasura în fata ispravniciei, cu un „ho!” atât de puternic încât Ana tresari din gândurile sale cu întrebarea „Am ajuns doica?”
În fata lor, o cladire cu etaj, din piatra masiva, cu ornamente florale din marmura alba la arcadele ferestrelor, prinsa în cercul unei gradini de flori, se prezenta maiestuoasa, dar nu atât de primitoare.
Doua usi din lemn negru, se dadura la o parte în momentul apropierii celor doua femei
Vocea unui batrânel uscativ le atrase atentia:
- Jupânita, sunteti asteptata.
- Eu!?, se mira Ana privind-o pe doica. De unde stie jupân Cristoroceanu ca vin la dumnealui?
- Jupân Cristoroceanu stie tot ce se întâmpla în acest oras si mai ales despre sosirea unei persoane atât de distinse ca dumneavoastra.
Rudele trebuie primite cu cinste, stimata doamna.
Privirea Anei se întoarse din nou catre doica, dupa care raspunse:
- Bine, te rog du-ne la ispravnicul orasului
. - Jupân Cristoroceanu va asteapta numai pe dumneavoastra. Dumnealor pot astepta aici, pe hol.
- Cum sa astepte aici? Este nepoata ispravnicului! Nu doreste sa o cunoasca?
- Stiu jupânita. Va rog sa ma urmati. Eu sunt un biet functionar. Astea sunt problemele ce-l intereseaza pe dumnealui.
Ana întâlni (a câta oara!!) privirea credincioasei sale doici. Închise ochii, ca un semn prin care cerea Berthei sa o astepte linistita, urmându-l apoi pe batrânul functionar.
Urca un sir lung de scari, parcurse un alt hol mai mic si dreptunghiular dupa care se oprira în fata unei usi din lemn, neagra, înalta, cu sculpturi florale, atât pe întinsul ei cît si pe tocurile ce strajuiau intrarea.
Usa se deschise. Ana intra. La biroul central, ispravnicul, în vârsta de cincizeci si patru de ani, înalt, încaruntit la tâmple, cu monoclu la mâna dreapta, se ridica.
La prima vedere, figura socrului i-l aduse în fata pe Necula, care semana leit cu tatal sau.
Se opri. Avu puterea sa-si revina si îsi duse mâna dreapta la frunte.
- Nu te simti bine? se auzi vocea ispravnicului.
O voce calda, parinteasca cum Ana nu si-ar fi putut-o închipui.
- Nu. Poate caldura, îngâna ea.
- Ia loc si bea putina apa. Astazi a fost foarte cald, îi zise ispravnicul.
Îsi aduse aminte ca în încapere se mai afla o persoana ce sedea pe un fotoliu, alaturi de biroul sau si, întorcându-se catre el, îi zise
- Domnule consilier, promit sa cer o audienta Domnului nostru, Nicolae Mavrocordat, încercând a va obtine aprobarea cererii dumneavoastra. Pâna atunci, consulatul dumneavoastra sa-si exercite atributiunile.
- Domnule Cristoroceanu, vad ca sunteti ocupat, clementa principelui dumneavoastra doresc sa fie în favoarea noastra. Orasul acesta, atât de înfloritor, nu va prospera decât prin negot. Dumneavoastra sunteti un mare comerciant...
- Va multumesc, domnule, îi taie scurt conversatia Cristoroceanu.
- Înteleg. Cu bine, domnule.
- Cu bine, domnule consilier.
Usa se închise dupa cel ce plecase. Ispravnicul profita putin de neatentia Anei, privind-o insistent. „Iat-o pe sotia fiului meu”.
- Doresti sa-mi vorbesti. Te ascult.
Ana tresari la auzul acestor vorbe, altele fata de întrebarea pe care i-o adresase cu bunavointa, atunci când patrunsese în camera.
Nu întelegea schimbarea. Îl privi pe sub sprâncenele-i lungi, suspina, dând apoi libertate gândurilor prin cuvinte care începura sa curga ca un izvor limpede.
- Dupa opt ani, de când sunt sotia fiului dumneavoastra, am îndraznit sa calc locul, dar nu si casa în care s-a nascut sotul meu.
Privirea batrânului se îndrepta spre ea. Întâlnindu-i ochii îsi pleca privirea, prefacându-se ca-si strânge câteva foi razlete care se aflau pe birou. Încordarea i se putea citi pe fata transpirata si crispata.
Ana îi urmarea chipul, observându-i schimbarile momentelor de cumpana în care se afla cel cu care vorbea.
Motivul pentru care am venit îl banuiti, odata ce ati aflat ca sunt nora dumneavoastra.

     La auzul cuvântului „nora”, Cristoroceanu tresari si privirea lui din nou se ridica spre chipul femeii ce i se afla în fata. Al aceleia care era sotia fiului sau, al aceleia ce plamadise aluatul urmasilor fiului sau, al unicului sau fiu pe care îl pierduse si cu care fusese atît de nedrept.
Batrânul încerca sa spuna ceva dar ofta. O povara îl vlaguise, înecându-i vocea.
- Nu vreau de la dumneavoastra decât sa ma ajutati sa plec în cautarea sotului si a fiului meu. Parintii mei... au murit
- Ce sa faci?! o privi mirat batrânul. Oare tu crezi ca eu am fost indiferent la auzul vestii primite? Crezi ca eu nu m-am interesat de motivul ce l-a facut sa se opreasca mai mult la granita de traversare a Turciei spre Cipru, fata de cât am hotarât împreuna?
Am aici, trase sertarul si scoase un teanc de scrisori pe care le aseza pe birou înspre Ana, toate raspunsurile la scrisorile pe care le-am trimis cunoscutilor itinerarului propus. Toate au fost bune pâna la un punct când nimeni nu a mai stiut nimic de el si de fiul lui. Nimic, în urma groaznicei ciume ce s-a abatut asupra Turciei.
Se întoarse cu fata spre fereastra, îsi sterse o lacrima, suspina adânc, dupa care continua:
- Chiar azi am trimis doua epistole catre capuchehaia din Istanbul, cu rugamintea de a cauta peste tot, pe unde este posibil, pe nepotul meu Constantin Cristoroceanu. Astept raspuns la scrisori, Ana. La auzul rostirii numelui sau, tresari Nu se astepta ca acest om sa-i rosteasca vreodata numele. Se ridica în picioare si continua:
- Raspunsul dumneavoastra, pe care îl asteptati, nu ma va multumi cu nimic. Din birourile lor confortabile si din sânul familiilor lor linistite nu prea îi vor interesa rugamintile dumneavoastra. Pe sotul si pe fiul meu trebuie sa-i caut si sa-i gasesc eu. Sa întelegeti clar ca eu sunt cea în drept sa-i caut si sa-i gasesc. Oriunde. Este obligatia si dorinta mea.
- Vei face cum vei crede. Nu am cum sa te ajut.
- Nici macar..., vocea cu un ton scazut de asta data a Anei, sugrumata si stinsa, cerea ajutor, un ultim ajutor;... locurile pe unde au trecut
- Ba da. Poftim. Si îi întinse cu mâna tremurânda un plic. Aici ai toate adresele. Nu am cum sa te ajut.
Se apropie de biroul primarului, lua plicul si-l sageta cu privirile ei înghetate.
Înainte de a parasi biroul, îi spuse:
- De ce ma faceti sa regret ca v-am cunoscut?
Ispravnicul ramase în picioare. Pe fata lui curgeau suvite de transpiratie. Barba îi tremura. Ochii împaienjeniti priveau spre fereastra. De ce se purtase asa?
Nu-si putea explica atitudinea pe care o avusese fata de femeia care era sotia fiului sau.
Îl suparase faptul ca ea credea ca el ar fi stat cu mâinile în sân fara sa se zbata sa afle cum disparusera fara urma fiul si nepotul sau.
     Ceruse si dreptul de la Voda sa lase pe cineva sa porneasca pe urmele lor
Îsi aducea aminte câte greutati întâmpinase. Unul din secretarii principali care asistasera la cererea ispravnicului au tinut sa completeze:
- Bugetul tarii, jupân Cristoroceanu, nu ne perminte pornirea unui vas în apele marii pentru a va cauta mult iubitul fiu.
Cu întelepciunea Mariei Sale, Domnului nostru, stiti ca de patru ani s-a pornit construirea Manastirii Vacaresti care va umple prin arhitectura ei capodoperele orasului nostru.
- Anul acesta, la începutul primaverii, se grabi sa completeze cel de-al doilea secretar, Domnul nostru a obtinut reducerea graciului cu 240 de pungi. Asa ca, economiile se vor îndrepta catre constructia tarii. Acest oras, cât si întreaga tara, vor înflori prin chibzuinta si iscusinta Maritului nostru Domn.
- Cinstiti secretari, se auzi vocea unui al treilea barbat care pâna atunci statuse retras spre una dintre ferestrele salonului, privind indiferent când curtea cu ronduri mari, pline cu flori multicolore, când spre cei doi slujbasi slugarnici care vorbeau în numele celui ce trebuia de fapt sa hotarasca
Timbrul vocii, prezenta si felul intonatiei cuvintelor îl miscara pe ispravnic, ridicându-si privirea spre cel care vorbea: eu nu fac alceva decât sa scriu istoria acestei tari de când s-a întemeiat ea si, despre domnia Domnului nostru, Nicolae Mavrocordat.
Este bine sa cunoastem parerea domniei sale.
     Vocea care întrerupsese interventia celor doi secretari era a Marelui Vornic Radu Popescu, mare simpatizant al Principelui Mavrocordat.
În copilaria sa, fostul mare han traise drama sfârsitului întregii familii pe propria-i piele. Deseori, tablourile sângeroase ale schingiuirii grecilor, din al caror neam se tragea, îi apareau în fata. În scrierile sale accentuase mult peste aceste timpuri.
Cum putea uita felul în care îi fusese omorât tatal, marele vistiernic Hrizea Carida, în septembrie a anului 1680
Abia împlinise douazeci si cinci de ani când, împreuna cu surorile sale si cu mama sa Maria, fiica marelui ban Gheorghe Baleanu, trebuiau sa-si paraseasca mosia din Popestii Ilfovului pentru a lua drumul Istanbulului si de acolo al Moscovei.
Sub Brâncoveanu avea sa revina în tara sub numele de Radu Popescu, nume luat de la mosia ce o stapânea.
Înzestrat cu o cultura aleasa, cunoscator al limbii latine, cu o intonatie perfecta de bun declamator, domnitorul, sub domnia caruia venise în tara, îi atribuise marea misiune de trimis domnesc în legaturile de tratat cu generalul Heissler, comandantul Brasovului
Urcase treptele dregatoriilor pâna la Mare Vornic, ocupându-se cu justitia suprema a tarii.
Iar acum în pragul celor 65 de ani, rapus de boli si de intrigi politice, cauta sa se retraga într-o mânastire, ca cel mai umil monah, pentru a avea timp de ajuns sa scrie tot ceea ce avea de scris despre „Cronica lui Nicolae Mavrocordat” si a familiei sale
Tatal sau murise din porunca lui Serban Cantacuzino, schingiuit si spânzurat cu salbaticie, caci, atunci când fu ridicat si spintecat cu parul ascutit, capul i se umfla într-atât încât un ochi îi sari din orbita ca un dop dintr-o sticla sub presiune.
Anii trecura dar fara ca sa se uite ca spatarul Hrizea, nepotul unui grec bogat, Gheorghe Carida, uzurpase tronul celui de drept în urma unei rascoale data la Soplea în 26 iunie a anului mortii lui
De altfel, tatal sau luptase pentru drepturile grecilor, stiindu-se ca autoritatea valaha îi asimila cu taranii independenti, fapt care i-a ofensat, luând viata unor mari boieri români: clucerul Socol Cernatascu, vistierul Ghinea, marele armas Radu Varzaru si altii care le-au stat în cale.
     Marele vornic se opri îndreptându-si privirile catre Domnul Tarii.
- Da, da, se auzi vocea principelui care pâna atunci ascultase pe cei doi secretari; are dreptate, sunteti liberi, va puteti retrage.
- Maria Ta..., facura o reverenta si parasira sala.
- În lucrarea dumitale sa fii obiectiv.
Oamenii fac si greseli în viata dar fac si fapte bune. În perioada de prizonierat, de acum aproape patru ani, de la Sibiu, mi-au cazut în mâna lucrarile lui Costin si, mai ales, traducerea dupa romanul lui Guavra
Un conducator trebuie sa aiba multe calitati. Dumneata, mare vornice, scrii cronici si eu voiesc nemuritoare perioada domniei mele.
Daca ma simpatizezi, ma vei lauda... facu o pauza ridicând din umeri, zâmbind:
- Ispravnice Cristoroceanu, în clipa în care gasesti pe cineva care sa plece în cautarea fiului dumitale anunta-ma. Te voi ajuta. Esti liber si te rog sa ai grija de administrarea acestui oras.
- Am înteles Maria-Ta si multumesc bunavointei tale.
Maiestuos, palatul se întindea cu gradinile sale, între cele doua coturi ale vechiului traseu al Dâmbovitei, înaltat cu totul din piatra, cu scara mare de la intrare îmbracata în marmura. Salile erau mari, boltite, cu peretii îmbracati, parte în catifea, parte cu picturi reprezentând scene religioase.
Cum intrai în palat, prima sala avea un rând de coloane cilindrice cu incrustatii florale. Nu prea înalte, atât salile cât si camerele intime erau prevazute cu geamuri alcatuite din ochiuri de sticla prinse cu plumb sau din placi alcatuite dintr-o substanta varoasa, ce aducea cu ghipsul.
Spatele palatului era ferit spre nord de o terasa înalta, de unde se putea admira o parte din panorama orasului
Mânastirea ridicata de vaduva lui Jupân Manu, fiica negustorului Forga, îsi înalta imnurile catre cer. Acest Manu primise sub pastrare 16 pungi de argint si 48 de techini, pe care Domnia Sa, Voda Brâncoveanu îi daduse spre pastrare înainte de a fi mazilit.
În ciuda rugamintilor pe lânga împaratul Germaniei, cu care întretinuse o strânsa corespondenta dupa eliberarea din surghiunul otoman, prin care cerea restituirea averii ramase în Transilvania, la Jupân Manu, Doamna Maria, sotia raposatului domn, nu primi nici un raspuns
Foarte aproape se aflau si casele preotului din Sinope, om de încredere al noilor principi, ce margineau orasul.
Gradinile negustorului Nicolae Caraiani, ce avea legaturi strânse cu Venetia, de unde aducea matasuri, atlazul rosu si pe a carui mama si-o înmormântase cu mare fast la biserica Stelei, alcatuiau frumusetile arhitecturale ale orasului.
Palatul era înconjurat la rasarit de o balta mlastinoasa plina cu stuf si broaste, iar catre miazazi de albia Dâmbovitei, pe a carei apa rumegau aurul câmpiei sase mori dintre care, doua în propietatea Mitropoliei.
     De sus, de pe „Dealul Podgoriilor” se înalta mândra constructia impunatoare a bisericii lui Constantin Serban, si terminata de Radu Leon ca o prezenta binefacatoare peste cele ce se întindeau ca asezari ale oamenilor acestui minunat oras. Clopotele bateau surd, iar sunetele lor erau aduse ca adieri de vânt spre locul unde se afla palatul. Careta îl astepta în fata palatului. Condus de unul dintre functionarii domnesti Cristoroceanu, în treacat, putu sa admire arhitectura interioara.

     Curtea plina cu ornamente florale în sute de culori, era aparata, l a distante bine chibzuite, de arnauti înarmati aflati în dreptul chioscurilor de lemn.
Abia din trasura ispravnicul observa razele soarelui care faceau sa straluceasca tigla smaltuita a acoperisului palatului. Ofta adânc, îsi rezema capul de tetiera scaunului si-n mersul leganat al caretei se cufunda în gândurile lui.
Ramasi singuri, Voda Mavrocordat, se întoarse catre vornicul Radu Popescu si, cu suparare mare în glas, zise:
- Ehei draga vornice, s-ar ridica si altii care sa-l înfrunte pe sultan, asa cum George Castrioto Svinomed l-a înfruntat pe desfrânatul Padisah Ahmed al II lea, cuceritorul Constantinopolului.
Dar înca multi vor cadea urgiei sultanului pâna când natiunile Europei se vor uni împotriva semilunei.
Am venit, atunci când a fost sa vin, din Mahalaua Fenarului si drept sa-ti spun m-am atasat de acest popor.
Cunosc istoria acestui neam.
Pe Mihai, cel care a vrut sa-i uneasca sub un singur sceptru românesc.
Pe Mircea, marele om de stat, ce aînchis ochii pe tronul sau.
Dar eu... eu vornice nu sunt sigur nici de ziua de mâine. Tronul acesta îl platesc cu bani grei din spinarea poporului. Allah al lor noroc mi-a dat ca îl lua la el pe Cumurgi, Marele Vizir, lacom si mincinos. Printul Eugen l-a rapus în 1716 la Petervarad, pe Dunare. Nu înteleg de ce Ludovic al Frantei refuza serviciile acestui celebru general, Eugéne de Savoya?
- Cum, Marite Doamne, nu stiati ca a fost autorul unei coalitii împotriva regelui?
- Poate, eu l-am admirat întotdeauna pentru vitejia lui, genialitate în conducerea armatei.
Daca as avea o armata!... Ce pot face cu albanezii astia, mercenari! Se opri iar aruncându-si privirea spre o statueta chinezeasca ce reprezenta o fata cu o harpa. Cu ochii la ea i se adresa: uitându-ma la statueta aceasta m-am transpus dintr-o data în linistea serenadelor lui Alessandro Scarlatti. Rozul catifelat al carnatiei îl purtau pe principe la amintirile tineretii lui fragede.
Anii au trecut greu peste trupul sau dar cu o vointa tenace de înavutire.
Facuse mult rau pâna sa ocupe tronurile tarilor romanesti, atât el cât si ceilalti din neamul lui.
Dar rau cu rau se plateste, iar sângele cere sânge.
- Te-am plictisit vornice Radu.
Câteodata simt nevoia de a ma destainui cuiva apropiat. Doamnei mele nu-i pot vorbi politica deoarece nu m-ar întelege. Ea doreste sa ma slujeasca în tacere.
Am permis sa fie aduse în tara ramasitele lui Brâncoveanu. Mi-a cerut-o Doamna lui. Daca aude sultanul va fi vai de mine.
Sper ca totul sa se faca în liniste, fara prea mult zgomot. Tu ce crezi vel-vornice?
- Cum credeti, Marite Doamne. Recunosc ca a fost un mare iubitor de arta si un tot atât de bun diplomat dar..., soarta i-a fost cruda atât lui cât si celor patru fii si a ginerelui sau.
Boierii l-au tradat, Marite Doamne.
- Vornice, schimba discutia Voda, în Ardeal auzisem înca de copil ca se afla un observator astronomic pe care lumea europeana a oamenilor de stiinta s-a gabit a-l vedea si a-i încerca puterea.
Un ghicitor în stele ar putea sa-mi citeasca viitorul?
- Doamne, acel observator despre care vorbiti se afla la Oradea si a fost înfiintat de episcopul Ioan Viteaz prin 1450, dupa câte stiu de la parintii mei.
- Un popor înzestrat, vornice. Daca s-ar afla sub un singur sceptru, ce regat puternic!...
Dragul meu, se afla multi tradatori care-si vând demnitatea pentru uneltiri si rau pe pamânt.
Nu-si dau seama ca sfârsitul lor va fi tot atât de tragic precum le-a fost vânzarea.
O statueta în miniatura reprezentând pe „Sfântul Gheorghe în lupta cu balaurul” îi oprira din nou, pentru un moment, privirile principelui. Pe scrinul negru, încrustat cu decoratiuni florale, statuia îi adusese aminte de grandioasa sculptura din Piata Sf. Vitus din Praga.

     - Nu m-am îndoit niciodata de ceea ce a dat lumii neamul acesta valah.
Tocmai de aceea am primit numirea mea ca voievod al uneia dintre aceste tari. Vornice, priveste statueta. Poti sa-mi spui ceva despre istoricul ei?
- În 1373, sculptorii Mincu si Gheorghe, români din Cluj, au dat aceasta opera de arta cu mare vâlva în acea perioada a Europei, pe care o putem admira si în Cluj, nemaicunoscându-se pâna atunci o asemenea sculptura.
Românii au spiritul frumosului înnascut, Marite Doamne.
- Aici voim a recunoste vechea Elada.
Sa înviem tot ceea ce turcii au distrus prin caderea Imperiului Bizantin. cultura noastra, elena sa prinda viata între aceste hotare..
Când sultanul a luat hotarârea, ca peste tinuturile valahe sa fie numiti domni din semintia noastra, am simtit cum inima mea prinde aripi, cum se desface pieptul si o lasa sa zboare de la Fanar, spre coastele Carpatilor.
Atunci mi-am zis: „Doamne, Dumnezeul meu sfânt iarta pacatele înaintasilor nostri si-ti îndreapta fata spre noi”.
Lumina s-a facut vornice. Voi face tot ceea ce voi putea ca neamul nostru grec, urgisit si uitat, sa urce din nou ca în vremurile de glorie, apuse acum...

     Se apropie de fereastra privind cerul senin. Sus, în largul albastru, aparu o pasare ce se învârtea într-un cerc urias.
Cu aripile întinse urca si cobora taind vazduhul, iar zborul ei atât de linistit îl facea sa se creada ca aceasta pasare nu ar fi în stare sa faca rau nici unei vietati.
Dar se însela. Din vazduh îsi roti capul, ca apoi, ca o sageata, sa porneasca spre pamânt.
„Si-a ochit prada”, gândi voievodul: „si atunci când ghici ca vietatea nu-l observa, se repezi sa o ucida”.
- Vornice, domnia mea daca-ntr-o zi sultanului nu îi va fi pe plac sti la ce m-as putea astepta?!
- Eu nu m-as gândi la asa ceva, Marite Doamne.
Maria-ta stie ce are de facut pentru ca turcul sa fie multumit. Trebuie sa fiti mai viclean ca sultanul, mai ager ca acea pasare pe care ati urmarit-o în înaltul cerului si mai curat ca apa acestui râu ce spala malurile orasului.
Principele, gânditor, se aseza pe scaunul apropiat mesei sale de lucru.
     Acestea se petrecura pe când ispravnicul aflase de moartea fiului sau.
Zile de-a rândul a tot asteptat venirea nurorii sale. Îi era teama ca va închide ochii si nu o va vedea niciodata.
Purtarea Anei, cuvintele cu care îsi încheiase vizita dadeau sa înteleaga ca el a ramas indiferent la tot ceea ce se petrecea cu fiul si nepotul sau în Turcia
. Ideea ca, în mintea nurorii sale ar fi raspunzator de disparitia lor, îl durea pâna în adâncul inimii.
De la fereastra urmarea fiecare miscare a celor doua femei, cautând privirea copilei care se juca cu buclele-i mici ce îi atârnau peste umerii firavi.
De ce fusese atât de îndaratnic? De ce nu ceruse sa-si vada propria nepoata, poate singura urmasa a lui Necula? De ce se purtase asa?
Privi portretul sotiei aflat pe birou, suspina adânc, închise ochii si ramase neclintit, imaginându-si mersul trasurii ce disparu în norul de praf.
Dupa un timp se retrase de la fereastra întinzând mâna sa ia paharul cu apa care se afla pe masuta alaturata.
Paharul se rostogoli, cazu pe podea spargându-se.
Cristoroceanu se apleca si lua un ciob. Îi studie forma asezându-l dupa aceea pe masuta.
Fata de fata pe care o avea maritata departe de tara si care nu îl mai vizitase de mult, Necula era altfel. Le scria mereu vrând sa afle tot ce era nou în familie, în oras. Îi ceruse de mai multe ori permisiunea sa vina cu Ana. Dar ei, batrâni mofturosi, au ramas neclintiti în hotarârea lor.
Baiatul lui nu mai este; s-a dus iar el rataceste singur prin casa aceasta mare, care odata fusese plina de viata.
Ce mult a trecut de atunci. Îsi simtea trupul îmbatrânit si frica de singuratate.
În picioare în fata biroului, jupân Cristoroceanu rasfoia nervos câteva hârtii scrise. În minte îi rasunau cuvintele Anei. De ce atâta dusmanie între el si cea care îsi legase viata de fiul sau. Trebuia sa uite trecutul. Ana si fetita ei îi apartineau.
Privi pentru a doua oara portretul sotiei sale vorbindu-i:
- Maria, trebuie sa ma ajuti. Trebuie sa fiu alaturi de ele. Daca tu nu ai vrut-o, eu trebuie sa o vreau. Este sotia fiului nostru.
Când ea va afla tot adevarul si, nu uita, sângele apa nu se face...
Din ochi îi cazura lacrimi care îi umezira obrajii brazdati de vreme.
Îsi simtea trupul îmbatrânit. Oare va fi în stare sa-i ceara iertare si sa o roage sa locuiasca în casa care ar fi trebuit sa fie a ei si a copiilor lui Necula?