Maica-mea era mare farmazoana
E vorba de o vreme destul de departata, când înca nu încheiasem primul deceniu al
vietii mele. Fiindca iubeam foarte mult povestile si pe mos Ilie, facusem cunostinta de
aproape cu o chisea mare de tutun, care sta într-un colt, pe masa de lucru a tatei.
Era un fel de pocal de ghips pe care mesterul italian, care îl vânduse, îl împodobise cu o scena antica în
basorelief. Se vedeau de jur împrejurul rotundului muzicanti goi cu fluiere duble si bacante
încununate cu flori, care dantuiau.
Totdeauna stam si cugetam nedumerit de ce nu s-or fi îmbracat oamenii aceia.
Pe urma îmi vâram în chisea nasul s-o mâna si ma duceam sa caut pe
povestitorul meu.
De la acest mos Ilie am auzit cea dintâi istorisire de vânatoare si cu acest prilej m-am
încredintat ca mama nu e-n stare sa pretuiasca cum se cuvine asemenea lucruri minunate.
Am avut atuncea pentru ea sentimente obscure si îndoielnice.
Era într-o dupa-amiaza de toamna târzie. Dimineata, scânteiase în gradina si pe
acoperisuri o bruma groasa si-nghetase în treuci apa gainilor.
Mos Ilie iesise în ograda cu
cojocu-n spate si fuma din luleaua cea scurta, ca sa se încalzeasca la nas. "De acu, cuconasule,
si iarna-i aproape..." îmi declarase el cu un glas plin de îngrijorare si de un fel de taina.
L-am întrebat, înaltându-mi spre el nasul:
- Se poate, mos Ilie? Eu n-o vad nicairea.
- N-o vezi înca, da' sa stii mata ca-i dupa dealurile si padurile celea. Într-o noapte pune
caii la sanie si vine la noi.
- Cum?
- Pune caii la sanie si vine. Are ea vânturi în chip de cai; si-i mâna c-o puha lunga de
cânepa; si ei necheaza si stranuta omat si viscol. Când trece, s-aude; dar de vazut, n-o vede
nimeni.
- N-o vede?
- Nu, c-asa-i rânduiala ei de la Dumnezeu...
Am ramas pe gânduri, uitându-ma numa-ntr-un ochi ca rata la uliu, spre dealurile si
padurile cele de departe. Era acolo o pâcla albastrie, care-nchidea o lume fantastica, pe care
eu înca n-o cunosteam. În dupa-amiaza linistita pâcla aceea era tot acolo si eu o observam din
cerdacul casei, cu gândul la vorbele de dimineata ale batrânului. În livada cadeau frunzele
nucilor, c-un fel de graba, parca se strângeau si se puneau la adapost pentru vremuri grele.
- Mos Ilie, da' dumneata ai fost acolo?
- Unde?
- Acolo, dupa dealuri si dupa pâcla.
- Se-ntelege c-am fost. Eu chiar de-acolo am venit aici.
- Asa? Atunci poti sa-mi spui daca pe acolo sunt vânatori...
- Ce sa fie?
- Vânatori, mos Ilie...
Îmi facusem eu socoteala ca dupa paduri si pâcla trebuie sa fie tara vânatorilor s-a
povestilor.
- Cum sa nu fie, cuconasule? - îmi raspunse batrânul, saltândusi cojocu-n spate si
scotându-si din chimir luleaua; sunt vânatori peacolo care nu se mai afla pe lume. Si eu, daca
vrai sa stii mata, am fost vânator pe acele meleaguri. Si pe urma am venit aici, la târg, si m-am
facut slujitor în ograda la cuconu Alecu. Da' eu, acolo, am fost vânator mare.
- Atuncea trebuie sa fi vazut iepuri.
- Cum nu!
- Iepuri adevarati, mos Ilie; de cei care fug pe câmp, nu de cei morti.
- Se-ntelege ca iepuri adevarati. Când ieseam eu cu pusca, sareau ca lacustele, si
puscam o multime.
- Când? Vara ori iarna?
- Ba toamna, chiar asa, ca pe vremea asta.
- Atuncea, mos Ilie, trebuie sa fie frumos pe acele locuri, si trebuie sa fie si alte multe
jivine. Când te-i duce acasa la baba, sa ma iei si pe mine, ca sa vad si eu o vânatoare.
- Se poate, cuconasule, de ce nu? Si eu chiar pot sa-ti spun o întâmplare cu o
vânatoare, pe care-am avut-o în viata mea; da' nu mai am tutun de pus în lulea si ma cam
strânge-n spate frigul ista, macar ca am cojoc...
Eu am lamurit pe data toate greutatile:
- Stii ce, mos Ilie? intra dumneata-n bucatarie; acu nu-i nimeni acolo; eu ma duc prin
casa si vin numaidecât sa-mi spui povestea...
Dupa ce am intrat în odaia tatei si m-am uitat putin la cântaretii antici si la bacante, m-am
coborât la bucatarie si m-am asezat pe un scaunel. Mos Ilie s-a chincit lânga vatra, si-a pus
un carbunas în lulea. Pâcâia cu gust si pufaia fumul pe horn.
|
Eu asteptam o minunata poveste vânatoreasca. Asta a fost cea dintâi.
- Unde s-a-ntâmplat, mos Ilie?
- La noi, acolo, în codru la Chitoc. Îmi vine mie asa într-o zi gust de vânat. Si cum îm
vine gust de vânat, iau eu pusca s-o sterg frumos, s-o încarc cu câte-o masura de praf si una de
poste. Dupa ce-ncarc pusca, chem capauca, dar, nu-i dau nimica de mâncare, ca s-adulmece
mai bine urma, - si intru cu dânsa în padure.
Acu', dupa ce intru în padure, ma iau pe-o carare.
Si, dupa ce ma iau pe cararea aceea, ajung la o râpa. Numai ce vad ca Fâta pune botu-n
pamânt, s-o porneste rapede, parc-o tragea cineva cu ata.
- Asa o chema pe capauca?
- Da, ca era iute s-a dracului... Nici n-aveam nevoie sa-i dau de mâncare, ca se hranea
ea singura. Dar, oricât vânat mânca, nu se-ngrasa niciodata.
Asa ajung eu la râpa aceea, s-o porneste Fâta, si no mai vad; da' o aud îndata dând glas:
tah-tah! subtire ca dintro muzicuta...
Atuncea, cum o aud, dau fuga în curmatura la râpa porcului: acolo era tiitoare stiuta pentru
capre si mistreti. Dupa ce ajung acolo, stau, astept, - aud glasul capaucei mai departat, în loc
sa s-apropie. Mai astept ce mai astept, aud tahnitul capaucei statornic.
Ce sa fie? A dat peste vreo dihanie care nu vrea sa iasa din culcus.
Ma furisez rapede pe-o poteca si tin drumul drept
spre locul unde suna bataia catelei. Socoteam ca nu-i departe - dar am suit s-am coborât, s-am
intrat în niste prapastii si-n niste tauri, pe unde nu mai fusesem niciodata în zilele mele. Stau
si ma uit împrejur, nu cunosc nimica, parca iesisem pe tarâmul celalalt. Da' aud îndârjit glasul
Fâtei.
Si numai ce vad pe o creanga de plop uscat, într-un parete de râpa, o dihanie
înfricosata. Avea urechi si ochi de om si casca o gura mare cât un bot de oaie... Si tot facea
urât când la mine, când la capauca. Mult n-am stat pe gânduri. Am pus pusca la ochi si, când
am aprins, a si venit gramada la pamânt, si cateaua a fost asupra ei.
Da' când a racnit o data,
mi s-a parut ca-i glas omenesc si cateaua s-a dat chelalaind înapoi. Când m-apropii, îsi daduse
suflarea si se uita la mine cu ochii holbati. Stateam eu si ma gândeam si ma sfiam sa pun
mâna pe dânsa. Sa fie pasere, - avea într-adevar aripi, dar se uita si tipa omeneste. Am stat eu
mut si m-am gândit, sam zis asa în gândul meu:
ca-i o biata lighioaie
de prin codrii cei pustii
s-o venit la moartea ii...
S-am lasat-o acolo si m-am întors cu capauca la lume si nu stiu nici azi ce-a fost
asemenea minune...
Ascultând povestea mosneagului, eu eram numai ochi si numai urechi, cuprins ca de-o
înfiorare. Povestind, mos Ilie se îndeletnicea de-aproape cu luleaua lui. Asa încât nici unul,
nici altul n-am bagat de sama intrarea mamei în bucatarie. Probabil ca asculta de mai multa
vreme.
Când întoarseram ochii spre ea, o vazui zâmbind. Mos Ilie scuipa rapede în lulea, îi
închise capacelul de alama s-o vârâ în chimir.
- Frumoasa poveste, mos Ilie, zise mama, însa cam lunga, si mi se pare ca mâne e
sarbatoare si sunt de facut pe-afara o multime de treburi...
Mos Ilie îsi pleca umilit fruntea si se strecura pe usa, saltândusi în spate cojocul.
Pândind când nu ma baga mama în sama, ma strecurai si eu în urma lui si-l gasii în grajd,
teselând calul. Poate era prea ocupat si nu ma vedea, caci deocamdata nici nu întoarse ochii
spre mine. Se pleca la urechea calului si-i spuse câteva vorbe, destul de tare ca sa pot auzi si
eu:
- Mare farmazoana îi cocoana asta Profirita...
Am încercat sa-i cer câteva lamuriri asupra cuvântului acestuia nou, dar n-am izbutit
sa scot decât mormairi nedeslusite. Era de taiat lemne, era de carat apa, - nici nu mai stia pe ce
lume-i de atâta treaba.
Sara, la masa, auzii pe mama vorbind cu veselie tatei despre dihania de prin codrii cei
pustii. Eu aveam înca în mine fiorul necunoscutului, si mama gasea cu cale sa râda!
- Si m-am mirat, sfârsi mama uitându-se la mine piezis, ca-n bucatarie mirosea a tutun
de cel bun...
Atunci m-am rosit pâna-n albul ochilor si mi-am plecat nasusorul în farfurie. Nu stiam
ce înseamna vorba mosneagului, dar am admis si eu, în mine, ca mama-i o mare farmazoana,
adica nu întelege povestile si are mirosul prea ascutit.
|
