Mathesis - Partea I de Constantin Noica publicat la 10.07.2008
Despre culturile de tip geometric
     Este astazi un lucru bine asigurat īn stiinta faptul ca, din punct de vedere al formei, tot universul, ca si orisice parte a lui, pot fi īnglobate īntr o expresie de forma f(x, y, z).
Ba un om de stiinta contemporan se gīndea chiar la posibilitatea de a scrie ecuatia unei statui, a statuii lui Venus din Milo, de pilda. Negresit, ar fi o ecuatie lunga si foarte probabil ca ar fi respingatoare ca aspect.
Atītea cifre, īntr o frumusete simpla si directa ca statuia aceea! Dar ce importa lucrul acesta? Ar fi o ecuatie, nu este asa?
Ar fi o noua frumusete, cealalta frumusete a Venusei din Milo.
Vom īnvata vreodata sa o vedem si pe ea?
Si totusi īntreaga cultura, pe care o avem īn spatele nostru, nu face decīt sa ne duca spre acle ecuatii.
     Constatīnd ca orice parte a lumii, ca si lumea toata, sīnt stiute, ne apartin īn propriu, se pot scrie prin calculul nostru — cultura aceasta europeana, sau greaca, sau cum i se va mai zice, pare a fi dovedit tot ce vroia sa dovedeasca si a fi sfīrsit cu propriile ei īntrebari
. Cultura noastra a raspuns astfel la īntrebarile pe care si le a pus, descoperind totdeodata noua frumusete, cea formala, cea lineara, de adevar matematic, pe care o cauta īn lucruri.
De acum īnainte ramīn numai anumite calcule de facut…
     Bineīnteles, trebuie adaugat ceva aci, pentru sinceritatea discutiei: nu se poate pune īn formula nici un lucru decīt dupa ce se va fi oprit miscarea. Apele nu se pot scrie decīt cīnd au īnghetat.

     Viul nu poate fi atins — cel putin pe caile pe care s a angajat de la īnceput cultura noastra, prin problemele carora le a cautat o solutie.
Dar īn afara de obiectivul acesta, de a surprinde viul, obiectiv pe care cultura nu si l a propus, ea este pe cale sa le atinga pe toate celelalte pentru care cu adevarat si īn mod explicit s a straduit ea.
     Īn cultura noastra se gasesc, sau sīnt indicii ca se vor gasi, īntr o fericita zi stiintifica, raspunsuri la toate īntrebarile bine puse.

     Daca cineva vrea raspunsuri la alte īntrebari, trebuie sa le caute īntr alta parte.
Vrem sa spunem, cu alte cuvinte, ca, īn ansamblul ei, sau macar īntr una din orientarile ei precumpanitoare, cultura noastra ni se pare de un anumit tip, care se cere mai bine lamurit de cum a fost pīna acum.
     Īn buna parte, cartea aceasta vrea sa-l realizeze pe planul vietii interioare. Dar tipul nostru de cultura sufera si o discutie stiintifica, pe care ar trebui odata sa o īntreprindem.
Fara īndoiala ca nici un tip de cultura nu sta singur si nu se realizeaza pe cont propriu. Astfel, tipul de cultura pe care vrem sa l descriem aci a convietuit cu un alt tip, sau elemente de ale lor au stat īntotdeauna īmpreuna si s-au jenat reciproc.
Īntrebarile unuia s-au trecut asupra celuilalt si multe cugete, obosite de atīta neīntelegere, au cazut īn scepticism, pur si simplu pentru ca n-au stiut la ce porti sa bata.
Afirmatia pe care o īnaintam este: īn buna parte totusi cultura noastra e de tip matematic si tipul acesta se opune culturii de tip istoric. Ni se pare, asadar, ca surprindem acest dualism: geometrie — istorie, a carui polemica, transpusa pe planul culturii, e opozitia celor doua tipuri de cultura.
Propriu vorbind, nu se īntelege aci īn mod necesar continutul geometriei, ci e vorba numai de anumite caractere ale ei. E vorba de atmosfera ei.
     Cultura noastra pare ca nu se poate realiza pīna la capat decīt īn aceasta atmosfera. Caci geometria nu e numai desfasurare silogistica pe baza cītorva principii. Ea e si: idee de ordine, un anumit stil, imanenta si o serie īntreaga de probleme, de care va trebui pīna la capat sa dam socoteala.
Iar cultura noastra pare a crede īn cīteva din aceste lucruri. Nu e vorba deci nici un moment de continutul propriu zis al geometriei, de teoremele, problemele si desfasurarile ei īn timp logic.
De aceea si spunem deseori geometrie, īn loc de matematici: pentru ca geometria e stiinta elementara, īn primul rīnd, si aci nu e vorba decīt de elemente, de anumite elemente care stau la baza dialecticii spiritului; si pentru ca, īn al doilea rīnd, termenul de geometrie a calificat īntotdeauna si alte lucruri decīt lucrul matematic (esprit de géometrie, opus lui esprit de finesse; sau, de pilda, afirmatia lui Platon ca „Dumnezeu geometrizeaza“).
A fost īntotdeauna putina poezie, ceva lirism, altceva decīt simpla stiinta sub rubrica: geometrie.
Cultura noastra este asadar de tip geometric — pe deasupra materialului ei, alcatuit din creatii spirituale de diferite ordine —, īn justificarile si īntelesurile ei. Bineīnteles ca acest continut cultural poate fi matematic, si e preferabil, pīna la un punct, sa capete un aspect matematic. N-a vroit o scoala filozofica, asa

     Totusi nu aspectul decide de lucruri. Exista ceva mai adīnc si mai necesar, care face ca toate valorile culturii noastre sa īncapa īntr o singura familie.
E, poate, un destin si īn culturi, iar destinul culturii noastre ar putea fi acesta de a geometriza. Am vroi sa spunem ca, īntr un anumit īnteles, creatiile noastre īn ordinea spiritului duc numai la geometrie, desi geometria nu este īntotdeauna simpla geometrie. Caci e vorba de spiritul lucrurilor pe care le īntreprindem.
Si de aceea e poate cazul sa spunem: spiritul rector e geometric. Si e foarte adevarat ca avem dreptul sa discutam īn cultura mai mult decīt: care e suma unghiurilor unui triunghi…
Dar orice vom īntreprinde, cu oricīte libertati am fi īnzestrati, vom sta īntruna sub semnul pur al geometriei.
Destinul nostru e de a desena figuri regulate
Ceea ce caracterizeaza de la prima vedere o cultura de tip geometric este idealul ei: stiinta universala, Mathesis universalis. Si toata cultura noastra, catre ce tinde ea decīt catre o expresie finala simpla, catre un sistem care sa dea socoteala de tot ce se īntīmpla īn univers, eventual catre o formula atoatecuprinzatoare?
Idealul culturii noastre e unificatia.

     Un Platon, un Descartes, un Leibniz, un Husserl o vor īn mod explicit.
Dar ce disciplina particulara, care efort stiintific sustinut si constient de sine nu se lasa dominat de aceeasi pornire unificatoare?
Toata cultura noastra pare ca sufera dupa nostalgia unului. Staruie ceva din spiritul monoteist si īn cultura.
E demn de observat cu acest prilej camonoteismul, sub forma lui definitiva, n-a fost totusi atins atīta vreme cīt omul a privit īn afara, spre lume; ci ochii au trebuit sa se īntoarca īnauntru, pentru a capata de acolo revelatia pe care natura exterioara nu vroia sa le o dea.
Si astfel s a putut spune ca fapta cea mare a crestinismului a fost de a īnlocui Dumnezeul natura prin Dumnezeu spirit si raportul de transcendenta prin cel de imanenta.
Cultura noastra pare sa nu fi facut īntr alt fel. Si era firesc sa fie asa, caci ordinea religioasa e solidara cu ordinea culturala īn genere. Posedata de idealul ei de ordine stricta, cultura l-a cautat multa vreme īn lume, pentru a l gasi, la urma, īn om īnsusi.
     Nu natura e ordine, nu lumile astronomice sīnt marile acorduri matematice, dar spiritul e ordine si el ritmeaza realitatile pe care le ia īn consideratie.
Daca o Mathesis universalis poate fi īnfaptuita, elementele ei trebuie sa zaca īn noi īnsine, īn primul rīnd, si sa fie universal omenesti, īn al doilea rīnd.
Grupate si constituite, aceste serii de elemente stau sub doua discipline vaste: logica si matematica. Acestea sīnt idealul nostru de ordine; pe ele am vroi sa le inseram īn lume, pentru a o face mai clara si mai umana; pentru ele alergam, pentru aceste bunuri, care de fapt ne stau la īndemīna, alergam īn spatii, peste sute de mii de ani lumina.

     S a īntīmplat, īn istoria gīndirii omenesti, un proces care nu poate fi prea bine urmarit, īntīi pentru ca se asociaza cu tot felul de alte orientari si idealuri umane, apoi pentru ca nu lucreaza la suprafata, ci īn adīncul istoriei; dar care proces se desprinde ca unicul responsabil, constient de sine, īn istoria culturii: gīnditorii, anume, au īnceput sa si dea seama ca stiinta e a omului, cultura e a sa, legile universului si geometriile acestuia sīnt toate ale sale.
Daca experienta religioasa a omului a dezgropat din el toate rezervele de spiritualitate, experienta sa stiintifica i-a scos la iveala toate rezervele de culturalitate.
     Cultura e omeneasca; e adevarul nostru, e ordinea dupa chipul si asemanarea noastra.
Nu īnseamna, de aci, ca adevarul e relativ la constiinta omeneasca si constituie, ca atare, o degradare a vreunui adevar absolut. Dar adevarul pur si simplu nu are sens īn afara de constiinta noastra. Stiinta si cultura nu sīnt dincolo de noi.
Orice s-ar face, un anumit antropologism ne domina toate creatiile.
A vorbi deci de o relativizare a culturii īnseamna a o considera pe aceasta drept altceva decīt este. Cultura nu e decīt omul īnsusi.
De aceea Kant a putut afirma, īnt-o zi, un lucru care da socoteala pentru toata cultura noastra: „Stiintele nu s-au constituit, scria el, decīt īn clipa cīnd au devenit constiente ca ratiunea nu afla de la lucruri decīt ceea ce pune ea īn ele.“ „Ratiunea nu afla de la lucruri decīt ceea ce pune ea īn ele“… Asadar spiritul se cauta pe sine īn lucruri
Spiritul are o activitate proprie, pe care ne o reveleaza lumea. Caci lumea nu este — nu este pentru noi, nu exista pentru stiinta si pentru cultura — daca nu este si īn spirit.
Lumea nu are nici un īnteles, pentru noi, fara constiinta. Dar, īntreba cineva, daca e adevarat ca lumea nu se constituie decīt prin constiinta, atunci ce era cīnd nu exista nici o constiinta?
Ce era īn lipsa oamenilor?
Ce era atunci? Nu era stiinta, atīta tot
Daca e adevarat ca exista lumea?
Dar existenta nu are nici un īnteles īn afara de stiinta
Existenta e o presupozitie a calculelor noastre, o ipoteza data īn problemele pe care le discutam.
A, existenta mai are un īnteles: de prezenta. Dar cine sa spuna ca lumea era prezenta atunci cīnd nu existau oameni; din moment ce, tocmai, nu existau oameni?
Cine sa ne vorbeasca de o prezenta, daca nimeni nu era prezent?
Atunci, spiritul se cauta pe sine īn lucruri.
     Ar putea parea surprinzator faptul ca se cauta altundeva decīt īn el; dar nu e nevoie sa credem ca lucrurile sīnt atīt de departate de spirit. Spiritul se cauta īn lucruri, asa cum se cauta īntr-o figura geometrica, pe care el singur si o construieste, pentru a-si explicita propriul sau silogism, demonstratia pe care vrea sa o dea teoremei sale. Spiritul se cauta īn lucruri numai pentru atīt: pentru a se explicita.
Natura e un pretext. „Natura, scria un om de stiinta contemporan, pune spiritul la īncercare.
El raspunde, constituind matematicile.“
Cum poate da valori omul acestui univers imens?
Toate lumile astronomice, distantele īn fata carora sīntem atīt de mici — cum putem sa credem ca ele nu se tin decīt prin semnificatiile date de spiritul nostru
La care s-a putut raspunde ca universul legal, universul acesta articulat, desi imens, e īnca o constructie a mintii noastre.
Atunci nu e decīt firesc ca omul sa-i dea valori.
Eu, parintele lucrurilor… Cum de nu s-a vazut ce mult spirit geometric este īn tendinta aceasta constructivista a culturii noastre!
Pīna acum, cultura noastra se dovedise a fi de tip geometric prin aceea ca nazuia spre ordine: Mathesis. Acum ea se dovedeste de tip geometric si prin aceea ca e constructiva, nu simplu interpretativa sau descriptiva.
     Cultura noastra introduce un primat al „facutului“ asupra datului. Oamenii de stiinta s-au īntrebat, de pilda, ce cunoastem noi asupra exis tentei lucrurilor?

     Noi nu luam īn consideratie decīt miscarea lor — arata īntr o zi filozoful Hermann Cohen —, si miscarea nu e a lucrurilor, ci e o categorie a mintii noastre. Īn loc sa consideram lucrurile, consideram miscarile, pe care, de fapt, tot spiritul nostru le-a pus īn lucruri.
Caci miscarea — cea stiintifica — noi nu o simtim, ci o gīndim: o gīndim punīnd īn ea deplasari infinit de mici, o gīndim gratie metodei infinitezimale.
Prin metoda infinitezimala spiritul reface, īn planul stiintei, toata miscarea si deci toata natura.
Natura din stiinta nu este, asadar.
Natura se face, o construieste intelectul, calculul.
Cu toate acestea, īn mod curent se afirma ca lumea e data.
Ce īnseamna īnsa dat, īn stiinta?
Dat, raspundea acelasi Hermann Cohen, reprezinta ceea ce īmi pun eu pentru a construi o tema. Datul e o metoda de lucru.
Īmi dau anumite lucruri, anumite ipoteze, si prin ele pot sa fac lumea. Caci lumea, lumea din stiinta, este o lume facuta.
Daca ipotezele mele n-au reusit bine, darīm lumea si ridic alta īn loc.
Nu opereaza īn felul acesta toata stiinta contemporana?
Si nu este, atunci, „facutul“ unul din caracterele dominante ale culturii noastre?
Īn sfīrsit, alaturi de ideea de ordine si de efortul constructiv, cultura noastra īnchide īn ea un ultim īnteles geometric: imanenta.
Este un fapt caracteristic lucrului geometric acela ca el nu transcende. Daca ti dai un triunghi si consideri asupra lui o problema, nu te gīndesti nici o clipa la o existenta exterioara oarecare si la vreo depasire posibila a cadrelor pe care ti le-ai impus.
Faptul geometric nu face intelectul sa iasa din sine. Nu-l sileste sa accepte ceva strain de sine.

 
    Īntr un anumit sens, toata geometria e īn noi si niciodata nu iese din noi, oricīte desene pe hīrtie am face. La fel, faptul cultural īn genere tinde sa ramīna īnchis vesnic īntr un cerc: īn constiinta.
Exista o anumita orientare catre subiect, care poate fi urmarita īn tot planul culturii, peste toata īntinderea lui.
Tendinta aceasta este īnsa clara īn filozofie. Astfel, s-a constatat de o buna bucata de vreme ca, īn locul lucrurilor din afara, filozofia a īnceput sa cerceteze intelectul si, īn locul naturii, stiinta asupra naturii.
Si s a spus, pe drept cuvīnt, ca obiectul filozofiei este mai putin lumea decīt stiintele.
Filozofia pare, mai mult decīt orice, o orientare catre subiect, catre ceea ce se petrece acolo, īnauntru.
Dar tot īnauntru se realizeaza si celelalte fenomene de cultura.

     De la Kant īncoace, mai ales, subiectivitatea a devenit chiar teatrul de operatii al tuturor activitatilor spirituale. Nu numai stiinta e īn constiinta, dar moralitatea si arta sīnt si ele īn constiinta; iar cultura īntreaga nu se tine decīt datorita unitatii pe care o da „constiinta de cultura“. Constiinta nu se poate depasi, aproape.
Cum ar face o, si īncotro? Nici un fel de ontologie nu mai pare ca raspunde acestei vaste subiectivitati, dupa cum nici un fel de ontologie nu raspunde īntrebarilor geometriei.
     Pozitivismul veacului al nouasprezecelea credea ca desfiintase metafizica facīndu se ca nu vrea sa o ia īn consideratie.
Dar astazi are loc cealalta moarte a metafizicii, adevarata moarte a metafizicii: moartea prin spirit geometric.
Ca si geometria, cultura īncepe sa se lipseasca de ceea ce s-a numit realitate.
De ce nevoia de a afirma realitatea
Lucrurile ramīn īn mine, īmpreuna cu toate desfasurarile lor posibile. Lumea e doar pretextul meu de a le pune īn evidenta. Dar nici o depasire nu e realizata pe aceasta cale. Spiritul nu ajunge la nimic, nu loveste īn nimic.
Sistemele de cunoastere sīnt, ca monadele, simple puncte de vedere.
Īnchise, fara ferestre. Cu un sistem de cunoastere nu ajungi nicaieri — decīt unde esti. Spiritul nu se misca din loc.
Iata de ce, propriu vorbind, e o imposibilitate pentru constiinta noastra ca ceva efectiv nou sa existe īn lume.
Ce īnseamna, de pilda, acest lucru nou, altul decīt mine: realitatea?
S-ar putea sa īnsemne ceva, dar metodele mele de lucru nu ma duc catre ea.
     Lumea ca prezenta, ca fapt viu, dat, este o presupozitie a culturilor istorice, culturile acelea īn care curgerea, destinul si actualitatea primeaza
Lumea culturilor de tip geometric, īnsa, este un ideal de ordine, facut de constiinta omeneasca si pastrat īn constiinta omeneasca.
Asadar, acestea sīnt notele constitutive ale unei culturi de tip geometric: ordine, constructivism, imanenta
Este exagerata afirmatia ca toata cultura noastra se dovedeste a fi de acest tip? Poate ca da. Exista, īntr adevar, atītea sisteme de filozofie care nu sīnt idealiste si atītea nostalgii, īn tot cuprinsul culturii noastre, dupa un „dincolo“…
Dar am voit sa deosebim categoric acest tip de cultura de celalalt, cu care obisnuit convietuieste. Īn amestecul lor, problemele s au confundat si toate apele sīnt acum tulburi.
Tipurile noastre de cultura trebuiesc desfacute din īmbratisarea lor si puse sa stea asa cum le e locul: fata īn fata.
Deviza culturii de tip geometric ar putea fi deviza aceea a cītorva spirite fanatice din evul mediu: multa habentes, nihil possidentes.
Geometria stie multe lucruri, dar n are nici o posesiune efectiva. Culturile de tip geometric au legi, au cīte o Mathesis sau tind catre una, au constructii grandioase si fac necontenit altele noi; dar nu au, īn schimb, nici o realitate, nici un fel de concret, altul decīt concretul palid construit de spirit, pus de spirit, pentru īnalta glorie a spiritului.
Geometriilor pe care si le da constiinta nu li se opune decīt istoria care se da singura
Cultura de tip geometric face parte din ordinea spiritului, cea de tip istoric face parte din ordinea naturii.
Dar ce sens are atunci o cultura de tip istoric?
Spuneam ca e o cultura īn care primeaza destinul. Ea e deci o cultura oarba. Plina de prezente, e adevarat. Dar a trai nemijlocit printre prezente, a te confunda cu ele, a fiinta o data cu ele — īnseamna a renunta la omenie, sau a o depasi.
     A trai ca om al unei culturi de tip istoric īnseamna, poate, a trai ca arborii, ca pasarile sau — cine stie? — ca īngerii. E alta viata, īn planul culturii vorbind, decīt viata omului. E mai putin, sau mult prea mult.
Cultura de tip istoric e biologica sau, atunci, e angelica. Religia ne-a fagaduit perspectiva cea de a doua.
Istorismul vrea sa ne reīntoarca la perspectivele biologiei?
Dar — ni se raspunde la aceasta observatie — nu e simpla biologie. E o biologie transfigurata cea care ni se propune.
Biologie transfigurata? Ni se pare ca tot respect fata de biologie se ascunde īn dosul acestei transfigurari.
Iar cultura s-a nascut din nesocotirea biologiei, dint-un exces fata de ea.
Cel putin jumatate din cultura noastra, tot ce e geometrie si geometric īn ea, sta dincolo de biologie.
     Cultura pare a se fi nascut īntre doua batai de puls ale vietii; īntr o pauza.
De unde nu rezulta ca, īn mod necesar, cultura nu mai este viata. Cultura e īnca viata — si anume ceea ce are mai generos viata īn ea, anume excesu
E nepotrivit sa se spuna: cultura si viata.
Cultura creste din excesul vietii asupra ei īnsesi, deci prelungeste viata.
Exista anumite exemple, īn istoria culturii, care ar trebui afisate peste tot, ca sa se stie adevarata origine a lucrurilor.
Astfel, pilda lui Pascal ar trebui sa ne fie vesnic prezenta
. Pe Pascal īl dureau dintii, si biograful spune ca suferinta lui era īngrozitoare. Ce putea sa faca? Putea sa strige, ca noi toti, putea sa dea curs suferintei sale fizice. Dar el a preferat sa faca altceva: geometrie. Īn orele acelea cīnd durerea īl exaspera, el desena figuri regulate si, īn dezordinea suferintei lui, gīndea lucruri regulate.
Cīta umana demnitate nu era īn gestul lui…E necesar cīteodata sa uiti viata. Sīnt anumite īmprejurari cīnd trebuie sa te depasesti pe tine prin cultura.
Sa te īnstrainezi prin cultura. Sa pui distante īnlauntrul tau

Nu face aceasta, cultura?
Cīti oameni, de pilda, nu s au „pierdut“ īn stiinta? Si au lasat deoparte tot ce au purtat pīna atunci cu ei, toata zestrea lor de bucurii sau povara lor de dezastre.
Coeficientul nostru personal, sau sistemul obscur de lucruri mici care ne dau nebunia noastra locala, tonul acesta moral specific, coloritul nostru — ce frumos s-au sters toate dintr o data sub pata mare si omogena a stiintei.
Am reusit astfel trecerea de la local la universal, saltul sufletesc de la locul unic la locul comun. „Marile locuri comune ale spiritului.“
     Toata cultura, cu teoremele ei de geometrie, cu legile ei naturale, cu febra ei estetica si īnnobilarea religioasa, ce sīnt lucrurile acestea decīt locuri comune pentru toate structurile individuale, īntīlnirile cu sine ale spiritului divizat īn lume?
Ne īntīlnim toti īntr-o piata mare, parca. Fiecare a avut ceva de uitat si, cu cīt a reusit sa uite mai bine ce a lasat īn urma lui, cu atīt a reusit sa se apropie mai bine de ceilalti.
Īn acest sens, ar trebui sa ni se para īntotdeauna ceva nebunesc īn tendinta de a ne istoriciza, de a ne divide.
Sa ne dividem, īntru ce? E nebunesc sa nu vrem a vedea ca lucrurile si noi īnsine sīntem mai mult sau mai putin aceiasi.
Sa ne dividem, poate, numai īn micile noastre singularitati de fiecare zi. Dar nu a simtit nimeni cīta trivialitate este aci?
Cum, noi sīntem noi īnsine pentru ca avem anumite rezonante particulare, emotivitatea asta, boala asta care ne face oameni rai si mici la suflet; numai pentru atīt?
Si cīnd este Pascal el īnsusi: cīnd īl dor dintii sau cīnd face geometrie?
Noi sīntem, poate, spirit. Sīntem capacitate universal emotiva; noi, divizati īn lume, asa cum stam, sīntem totusi ritmuri
Sa lasam ritmurile sa ne solidarizeze.
Daca avem ceva de asteptat de la cultura, e sa ne scape de rusinea de a sta īn afara de ritmuri.
Dar de ce sa se creada ca a trai ritmic īnseamna a nu trai din plin? De ce viata sa nu poata fi traita efectiv si cu īntregurile ei, printre marile locuri comune ale spiritului?
Ce idee surprinzatoare aceasta — ca, daca nu mai e triviala, viata nu mai este.

     Viata este, īntreaga, pe toate planurile pe care o punem īn joc. Ea nu poate fi partiala, dar se poate lepada de anumite continuturi de hic et nunc.
Si totusi exista un fel de convingeri oficiale dupa care, daca nu e traita cu toate continuturile ei imediate, viata trebuie sa fie neaparat partiala. Asa ni se spune, de pilda, ca oamenii īntreprind anumite actiuni culturale nu din tot plinul lor sufletesc, ci cu anumite dispozitii, numai.
Se spune: oamenii fac stiinta pentru adevar, atīta tot.
Restul vietii lor, atunci cīnd fac stiinta, e mort. Dar nu e deloc asa! Oamenii nu cred atīt de mult īn abstractiuni cum se spune cīteodata.
Ei fac stiinta ca sa uite o dragoste, pentru ca īi dor dintii, pentru ca īi īncīnta cīte o metoda de lucru.
Daca adevarul e o metoda de lucru, atunci a face stiinta pentru adevar are un sens, caci facem stiinta din toata inima: putem iubi o metoda si putem crede īn ea.
Daca adevarul e ordine, punere sistematica de probleme si reusita — atunci īnca are un sens sa ne gīndim la adevar
Dar asa, simpla abstractiune? E necesar sa promovam abstractiunile, bineīnteles. Dar cine crede ca abstractiunea e seaca de simtiri, ca stiinta e anemie si ca, īn laboratoarele ei, cultura se face „la rece“, acela n-a īnvatat nimic din rosturile culturii. Pentru ca, din imprudenta, oamenii stiintei si ai culturii si au facut un titlu de noblete din aceasta aparenta de calm si uscaciune — de aceea au reusit sa dezguste atītia oameni, cu privire la cultura, si sa i faca sa creada ca a promova cultura īnseamna a pierde din viata.
Sau, cu alte cuvinte: pentru ca oamenii care au practicat cultura de tip geometric au abuzat de formalismul lor, de aceea cultura de tip istoric s-a facut īntotdeauna necesara.
Dar a promova formele nu īnseamna a ucide viata
Nu trebuie crezuti oamenii de stiinta cīnd spun ca sīnt calmi si netulburati.

     Nu trebuie crezut Pascal cīnd spune ca exercitiul lucrurilor pure īi calmeaza durerile. E alta neliniste linistea sa aparenta, atīta tot. E o deplasare, e translatia de la biologie si dramele ei la formalism si dramele formale.
Strigatul devine cīntec si dezechilibrul dans. Cine a spus ca pierde prin aceasta viata? Afirmatia nu are nici un sens.
Cum sa pierzi viata? Ea poate fi uitata, asta-i altceva. O uit si ma pierd īn forme, īn formele care nu ma devitalizeaza totusi, ci ma vitalizeaza pe alt plan. Nu sīnt multumit cu continutul vietii. Nu mi convine, pur si simplu , ceea ce se īntīmpla si de aceea caut alt continut, chiar daca el va fi un continut de forme.
Caci ce pot sa gasesc altceva īn mine decīt forme?
Cine, renuntīnd la lume, a putut sa puna o alta lume īn loc, o lume efectiva, de prezente, si nu una de fantome?
Īn definitiv, toata polemica dintre cultura de tip geometric si cea de tip istoric la acelasi lucru se reduce.
     Saturat de prezente, de actualitate, de continutul imediat al vietii lui, omul si a īncercat norocul īn inactual si a īnceput elaborarea formelor.
Īn locul trairilor a pus crearile. Dar nu īnseamna ca s-a sinucis prin aceasta.
E adevarat ca geometrul, īn general, e ceva mai palid la fata decīt omul din padure.
Dar de viata aceasta era vorba? De viata elementara a tesuturilor
Nu s-a gīndit nimeni sa refuze viata dintr o „pudoare metafizica“.
Ceea ce īnsa a parut īntotdeauna evident a fost faptul ca atasarea exclusiva de viata n-a dus la nici un īnteles nou. Continutul imediat al vietii nu intereseaza, pur si simplu pentru ca nu e problematic.
Arborele din fata mea, durerea din mine, spuza cerului īnstelat, toate acestea sīnt indiscutabile
Ceea ce as vrea e sa pot discuta ceva, sa ma pot īmbogati cu un īnteles nou.
Moartea e o prezenta? Bine. Atunci sa tacem si s- o asteptam
Dar, daca e si o problema, atunci nu o putem pune decīt īn termeni de problema: īn termenii stiintelor naturale, de pilda, sau s-o cercetam īn filozofia culturii si īn folclor. Restul e indiscutabil.
Iata de ce, īn locul acestor lucruri indiscutabile, cītiva au īncercat sa puna īn joc lucruri oscilatorii, fantome īntre care sa poti alege si indiferente pentru care sa poti opta.
Iar singura cultura de tip geometric a putut crea un material de discutie indiferent.
De aceea dialectica ei nu se sfīrseste niciodata. Ea nu merge cu necesitate catre nimic, caci īn locul necesitatilor interioare ale duratei istorice, a pus libertatile fara durata ale eternitatii geometrice.
De aceea, īn locul continutului imediat al vietii, pe care cultura de tip geometric īl respinge de la īnceput ca neproblematic, ea si a creat singura materialul ei de discutie, problematic, incert, dar dezinteresat
Si l-a creat, cum? Ex nihilo? Nu. Ci dintr-un adīnc de viata nestiuta; din vointa neīntrerupta a omului de a se depasi.
De aceea ar trebui odata protestat īmpotriva unei categorii de oameni care, īnchinīndu-se biologiei imediate, se cred singurii detinatori de viata.
Hotarīt, nu. Nu acestia sīnt singurii detinatori de viata
Viata pe care o detin ei, de altfel, e joasa si triviala.
Acestei vieti, īntr adevar, vroim sa-i punem un capat.
Dar ramīne viata cealalta, viata omului. Si aceasta se petrece dincoace, printre scheme.
Iata un singur exemplu: omul moral al lui Kant.
Omul acesta nu traieste?
Omul acesta n-are drama, nu sufera, nu rīde, nu moare
Si, cu toate astea, el pare multora atīt de absurd.
Cum — ni se spune —, un om care nu traieste prin instincte, care nu da curs liber pornirilor sale…
Un om care traieste prin imperative. Ce absurd!
Ce absurd sa īncorporezi maxime si reguli, īn loc sa īncorporezi nervi si patimi.
Ce absurd sa te formalizezi. Sa renunti la toate mobilurile imediate ale vietii si sa crezi īn „binele suveran“. Sa fii lege, sa fii schema…. Da, sa fii schema. De ce nu?
Cultura noastra, omenia noastra asa ne vrea: schematizati, formalizati, geometrizati.
E o insanitate, se va spune.
Dar toata cultura noastra e insanitate, atunci.
Se gīndeste cineva la barbarie sau reīntoarcere la natura? Bine.
Dar atunci fiti, nu spuneti; muriti, nu declamati.
De ce ne furati felul nostru de a pune problemele, metodele noastre de expunere, ars probandi a noastra — pentru a dovedi lucruri care nu mai trebuiau dovedite?
Dar, orice s ar spune despre omul moral al lui Kant, chiar daca nici un om īn istorie n a fost asa programatic cum īl voia el — acesta e totusi omul reprezentativ al culturii noastre, si viata lui e adevaratul nostru destin
Cu un adaos, īnsa. Omul trebuie formalizat nu numai pe plan mora
Ci revolutia lui Kant trebu ie generalizata. Kant, reprezentantul legitim al culturii de tip geometric, Immanuel Kant, idealistul si formalistul, trebuie dus mai departe, mai departe pe planul vietii, pīna la exces.
Iata care ar putea fi, pīna la un punct, justificarea paginilor de viata interioara care urmeaza.

     Ele cauta noul exces, noua absurditate, omeneasca noastra absurditate cu putinta. Ele descriu o viata interioara adevarata, o viata care rimeaza cu premisele culturii noastre. Dar ele sīnt doar sugestia trairilor geometrice, retorica exterioara a noilor geometrii.
Caci, altfel, cum s-ar putea descrie dintr o data universul īntreg de acte pure pe care īl viseaza cultura noastra, cum s-ar putea descrie, īn cīteva pagini numai, miracolul omului care se īntīlneste cu soarta sa?
Paginile acestea sugereaza, numai
O singura pretentiune au: sa faca uneori pe ceilalti sa surīda. Daca nu vor face pe nimeni sa surīda,evaratul sens al culturii noastre — despre care ar vroi sa fie vorba aci — si adevarata soarta a omului trebuie sa fie ridicole.
Omul moral al lui Kant e ridicol.

     Omul general formalizat trebuie sa fie si el ridicol.
E cea mai īnalta īntelegere a vietii istorice, poate, sa simti tot ridicolul ei, tot ridicolul culturii, sa te simti tu īnsuti ridicol, tu, care īncerci sa te faci, care trebuie sa īncerci singur facerea ta — cīnd tot restul este.
Alaturi de noi, īn lume, sīnt lucruri multe, īnsufletite si neīnsufletite. Ele nu vad si nu īnteleg. Dar daca īntr-o zi ar īntelege, cu siguranta ar rīde putin de noi. Iar dincolo de lume sta un zeu vesel, care īntelege cu adevarat lucrurile si rīde cu adevarat.