Mathesis - Partea II de Constantin Noica publicat la 11.07.2008
Despre bucuriile simple
     Sa fii o data sau sa fii de mai multe ori?
Ceea ce este astazi sa nu mai fie niciodata, sau sa fie īnca o data, īnca de doua ori?
Ziua de azi si cu ziua de mīine sa fie ceva si altceva, sau sa fie unu si unu, unu plus unu?
Vreau sa īntreb: sa fii īn istorie sau sa fii īn adevar?
Ceea ce e tragic, īn īntrebarile acestea, e ca pun probleme vii, probleme de comportare zilnica.
Un om plin de constiinta istoricitatii e un om care se risipeste, care traieste de azi pe mīine, asa cum au trait toti oamenii de azi pe mīine.
Ce-i pasa ca viata sa nu dovedeste nimic? Nici o viata n-a dovedit nimic.
Sa traim frenetic viata noastra, caci n-avem de dat socoteala nimanui.
Si ma gīndesc la ceilalti oameni, la cei cītiva care s au trudit sa faca din viata lor o dovada si un adevar; care si au trait o linistit, fara exasperari, o data azi, īnca o data mīine, de atītea ori īn acelasi loc, de cīte ori le a fost cu senina putinta…
     Adevar? Nimeni nu se gīndeste propriu zis la adevar.
Un anumit adevar exista si īn istorie.
Dar este vorba de ceea ce are, mai ales, adevarul si nu are, mai ales, istoria: de ideea de ordine.
E vorba sa adunam viata aceasta din toate partile — disiecta membra — si sa n-o lasam pe ea sa se faca singura.
Stiu ca viata e bogata. E chiar mai mult decīt īmi trebuie. As putea trai atīt de bine cu mai putin…
Gīndurile acestea pornesc dintr o necesitate de „mai putin“.

     Mi-a venit īn minte sa īntreb si pe ceilalti: lor cīta viata le trebuie? Dar īntrebarile nu folosesc la nimic.
E surprinzator si totusi explicabil faptul ca oamenii nu stiu cum sa se poarte īn fata bogatiei.
Ati observat ca bolnavii, oamenii saraci, oamenii cu viata putina si posibilitati putine de viata īn ei stiu ce vor?
Ei au un sens al lor, un idealism al lor si stiu īn ce Dumnezeu sa creada.
Pe cīnd oamenii bogati īn viata, oamenii sanatosi, oamenii puternici īntīrzie īn bunurile lor si nu mai dau nimic.
Creatia, sensul, ideea sīnt ale omului sarac.
Sa nu te pierzi īn fata bogatiilor vietii. Sa nu te lasi facut. Sa nu crezi ca istoria este singura realitate si sa te lasi nascut, trait, asasinat, īn consecinta.
     Ar trebui sa īncercam, odata, o rezistenta īmpotriva istoriei, īmpotriva curgerii, īmpotriva vietii joase.
Poate ca nu e atīt vorba de ales īntre istorie si adevar, dar trebuie ales, īn orice caz, īntre istorie si ordine, īntre istorie si geometrie.
Viata e bogata, bine. Tocmai de aceea voi cauta s o simplific.
De ce sa apropii ideile de viata, sa le multiplic la infinit, sa le calitativizez, sa fac din ele lucruri colorate local — si sa nu fac ceastalalta revolut
Simplifica viata. Ia din ea bucati mari, concentrari, toturi — si opereaza cu ele. Ce ai nevoie de rest?
Nimeni nu spune ca nu exista un rest īn afara de idee. Dar, cu sau fara el, īntelesul lumii este acelasi. Rezista.
Cīnd vine viata peste tine, fii gata pregatit cu schemele. N-o lasa niciodata sa te acopere. Ai īntotdeauna cu ce sa iesi la suprafata: ideile.

     Ideile… Cum se cumintesc acum lucrurile. Cum se simplifica deodata toate.
Pierdusem din vedere simplitate a lucrurilor din cauza imaginatiei.
Imaginatia — trista facultate de a renunta la un univers care e simplu. Ar trebui scris īnca o data un imn pentru idei. Pentru ideile de peste tot, pentru idei, īn care viata se poate reface complet, mai bine chiar decīt īn rosturile imediate. Pentru ideile triste si vesele, anemice si atletice, gratuite si eficiente, spontane sau necesare; pentru idei — si pentru toate geometriile care se pot face cu ele
Sa arunci ideile īn viata ca niste poli magnetici care sa grupeze īn jurul lor tot ce a fost disident pīna acum. Sa distribui ideile ca centre de omotetie, grupīnd īntr-o aceeasi ordine realitatile de acelasi fel. Sa fie fascicule luminoase peste tot. Sa fie fīsii de realitate, nu una singura, imensa, monstruoasa, prodigios de incalculabila. Sa calculezi…
     E adevarat ca, la prima vedere, saracesc realitatea procedīnd īn felul acesta. E adevarat ca ramīne un rest, ca prima mea actiune e de a pierde ceva, de a cauta „mai putin“.
Dar, īn locul lumii reale pe care o pierd, īmi apar toate lumile posibile. Īn locul bucuriei de a vietui viata aceasta, am bucuria de a vietui toate vietile care nu au fost
Pentru a fi parasit o singura realitate, primesc toate realitatile cu putinta.
Cine vrea sa traiasca o singura data, n-are decīt s-o faca. Exista totusi un mijloc de a trai de mai multe ori.
Si, pe urma, cīt dureaza lucrurile acestea „vii“?
Cīteva clipe sau o zi. Mīine va fi altceva. Fructul pe care l ati mīncat azi nu l veti mai mīnca niciodata. Veti mīnca un altul. Din acelasi pom? Nu, dintr altul, caci si pomul traiest
Aci va sta greseala: ati vroit unicitate, dar ati uitat sa cereti si eternitate. La voi lucrurile se consuma, ard, mor. Dar, īn schimb, ce idee a murit de la facerea lumii īncoace? Nici una.
Ideile, aceste „eternitati care umbla printre oameni“. Cine vorbea asa? Lumea nu poate masura eternitatea, caci singura ei masura este viata, care e prea scurta. La ea nu e de gasit nimic rezistent, nimic fix.
Iata, universul ideilor e fix si incoruptibil. Īn planul lui nimic nu se altereaza.
     Istoria e numai alteratie.
Toate marile acte, marile bucurii, marile īntīmplari, toate se altereaza local. Totul este aci si nu este dincolo. Dincoace si dincolo de Pirinei.
Cum se mai pot īntelege oamenii īntre ei?
Īmi īnchipui ca numai prin aproximatii, niciodata prin acoperirea unui moment dintr o viata sufleteasca cu un moment dintr-alta, niciodata printr o verita bila coincidenta.
Acea disciplina sclava istoriei, filozofia culturii, a aratat īndeajuns ca nimic īn epoci sau indivizi nu coincide, ci toate apropierile care se pot face īntre ei se datoresc unor corespondente vagi de vīrsta.
Ducīnd mai departe sistemul acesta de a da vīrsta lucrurilor, am putea spune ca exista si o vīrsta a zilei
Iata, de pilda, am acum vīrsta foamei de azi; daca o are si vecinul meu, ne īntelegem. Daca nu, el nu va afla nimic din ce se petrece īn mine. Cum ne putem īntelege, atunci? Eu nu pot vedea cum place atcuiva un lucru, īmi amintesc doar cum mi-a placut mie. Īnteleg asadar ceva local, al sau, prin altceva local, al meu. Am coincis, atunci, noi doi? Dar cum?
Tot ce stiu e ca altul a avut o bucurie care facea aluzie la o bucurie de a mea. Altceva? Si asta poate fi coincidenta, intersectie de vieti sufletesti, comunicatie?
     Pentru ca oamenii nu mai pot comunica, pentru ca īsi īnchipuie ca sīnt prea mult īn istorie, pentru ca acorda prea multe drepturi vietii irationale, individualului, lui „o data“, nebuniei lor — de aceea propun aceasta senina, aceasta deliberata īnchinare catre o Mathesis universalis a sufletescului
Ca stiintele de azi nu si au gasit īnca „stiinta lor universala“, unitatea lor, solidaritatea lor cu celelalte si cu ele īnsele — asta nu īnseamna prea mult
Viata, care de atītea ori a īntrecut stiinta, īsi poate gasi o Mathesis a ei.
Sa renunte, doar, la formele ei joase si sa īnceapa exercitiul actelor pure. Sa īncorporeze ideile. Sa faca din ele limbajul universal, posibilitatea oamenilor de a se īntelege unii cu altii, de a coincide unii cu altii, īntre ei si, toti īmpreuna, cu eternitatea.
Īn locul bucuriilor regionale sa instauram bucuriile generale, mai simple si mai vaste.
Īn locul spiritului istoric, īn care primeaza destinul, durata specifica si moartea, sa aducem spiritul matematic, īn care primeaza creatia libera, generalitatea si vesnicia. Īn locul nascutului sa punem facutul.
„Caci tu esti mīntuirea noastra, idee facuta iar nu nascuta, care te ai pogorīt dintre ceruri, printre oameni, si te ai facut viata.“

     Acum astept sa cada peste lucruri noaptea. A fost o zi atīt de luminoasa si vedeam tot īngrozitor de bine, asa ca n am mai īnteles nimic.
Prea multe sīnt culorile. Incalculabile, formele. Monstruos, respingator, paianjenul cu atītea picioare — Pamīntul.
Astept noaptea. Ea vine īncet, cu „linistea ei stiintifica“, peste lucruri. Sterge culorile, reduce formele, pastreaza doar raporturile mari, adevarurile de contur ale realitatii.
Noapte atoatesimplificatoare!… Acum pot sa īnteleg. Acum vad, pentru ca e īntuneric. Urmaresc contururi, sfīrsesc conturul formelor abia schitate, operez īn spatiul omogen si aproape negru, rotunjesc solidele prea ascutite; stiu, īncep sa stiu, vag, sters, estompat, atīta cīt īmi trebuie
Simturile se libereaza de obsesii, nici o culoare nu mai e insistenta, nici un tipat prea asurzitor. Spiritul e liber si dialectica lui poate īncepe
Sus, pe cerul lui Platon, pe cerul acela despre care el spunea ca a fost cel mai mare profesor de calcul al omenirii — stelele au īnceput sa se noteze una cīte una, ca niste puncte luate la īntīmplare īn geometria īntunericului…