Mathesis - Partea III de Constantin Noica publicat la 22.08.2008
Despre istorie
     Se pare ca originea geometriei e legata de unul din evenimentele pe care istoria le-a proslavit cel mai mult: revarsarile Nilului. Egiptul, un dar al Nilului…
Dar daca si geometria ar fi un dar al apelor sale, de cīte ori mai mult atunci n-ar trebui sa fie glorificat Nilul.
Si cum ar trebui uitat darul celalalt, primul, darul de apa saraca: Egiptul! Caci ce a mai ramas pentru noi din cultura aceea, din stilul ei, din īntelesurile ei de viata?
Ce mai este īn noi Egipt?
Dar, īn schimb, ce nu mai este īn noi geometrie?
Geometria, un dar al Nilului… Caci Nilul — ni se spune — se revarsa peste cīmpurile vechilor egiptieni, acoperea hotarele, facea una tot locul, iar oamenii nu mai stiau bine, atunci cīnd se retrageau apele, cīt loc le mai apartine lor si cīt vecinului.
Si atunci au īnceput sa masoare si sa deseneze.

     Asa s-a nascut, poate, adevarul linear, actul pur, ideea.
Daca geometria s-a nascut īntr-alt fel si nu atīt de accidental, cu atīt mai bine. Dar, adevar sau simpla legenda, versiunea aceasta asupra originii geometriei e capabila sa ofere o semnificatie neasteptata pentru destinul omului.
Trebuia sa vina Nilul, sa stearga toate urmele, toate hotarele oamenilor; trebuia sa alunge toata istoria materiei dimprejur, ca sa poata aparea ideea.
     E atīt de greu sa gīndesti viata, sa o ridici pīna la planul adevarului? Nu. Trebuie doar sa cureti terenul vietii tale.
Sa lasi apele sa se reverse peste tine, peste toate momentele neorganizate ale vietii tale, peste toata istoria ta.
Geometria — adica sistemul, adica viata ordonata, lucida — vine pe urma, ca refluxul. Geometria e raspunsul meu catre ape.
Trebuie, atunci, sa īnvatam uitarea. Omul care nu stie sa uite nu poate fi lucid niciodata.
Drama omului contemporan ni se pare ca nu e alta decīt aceasta: nu stie sa uite. Nu abandoneaza nimic. Nu arunca īn urma nimic. Vrea sa poarte tot īn bratele lui, toate pacatele lui si ale lumii.
Asa l-a īnvatat istoria, spiritul istoric, maladia istorica. Aceasta a fost morala ei: fiecare sa caute omul īntr-alta parte, cīnd īl avea īn el.
De aceea trebuie sa sfīrsim, īntr un fel, cu istoria.
Nimeni nu se defineste mai bine decīt prin atitudinea pe care o ia fata de ea. De aci īncep toate: din vointa de a te īngropa īn lume sau vointa de a-i īntoarce spatele.
Cīnd īncep sa consider mai atent istoria, mi se pare, nu stiu cum, ca o am īnauntru, īn mine, si ca ea circula de la stīnga la dreapta. Desigur pentru ca o citesc, pentru ca o gasesc īn carti, si foile citite ramīn toate la stīnga.
Cīnd sfīrsesti o carte, toata cartea, cu īntreg continutul ei, a ramas la stīnga. E suparator, poate, dar asa este
. Am nevoie de un sens unic, pentru ca asa cere istoria. Sensul unic trebuie sa fie psihologiceste ceva pentru mine: este, atunci, sensul de la stīnga la dreapta.

     Asadar, cīnd ne īntoarcem ochii īnauntru si privim secolul al XVIII lea, nu facem, cel putin īn primul moment, decīt sa-l vedem mai la stīnga secolului al XIX lea .
Ca acesta din urma rezulta, iese, se desface din cel dintīi?
Dar cum? Asa cum se desface un adevar din altul?
Dar acestea nu au loc īn spatiu si nici nu au „sens“. Īn timp ce istoria se petrece īntr-un anumit spatiu īnchis si are un sens unic. Exact sensul de la stīnga la dreapta.
Crede cineva mai mult?
Ce e mai mult, asta vine pe urma. Si vine dupa legile adevarului, acelasi peste tot, īn istorie ca si īn geometrie.
Platon vine mai la stīnga lui Aristotel, niciodata mai la dreapta. Cauzele unui razboi vin mai la stīnga lui, niciodata altfel. Aci sta toata ireversibilitatea istoriei.
Faptul unic, acel „o singura data“ s-ar putea sa nu fie decīt atīta tot. Sensul de la stīnga la dreapta, aceasta e extraordinara lectie pe care ne o da istoria. Restul? Restul īl gasesti īn orice alt cīmp de cercetari.
     A, istoria! Cum sa n-o urasc, cum sa n-o refuz cu toata simtirea regulata care mai e īn mine! istoria aceasta neregulata. Istoria asimetrica; fapta aceasta care atīrna mai mult la stīnga decīt la dreapta; care o ia īntr o parte, dezechilibrata. Aceasta non geometrie…
De ce atrage atīt de mult pe oameni perspectiva istorica?
Ce are faptul istoric īncīt sa fie atīt de convingator?
Am aratat ca unicitatea lui e iluzorie. Ca e viu, suplu, fluent?
Sa īncercam atunci sa aratam ca nu e nici viu, nici suplu si nici fluent.

     Exista īn stiinta un anumit principiu, numit principiul solidificarii. Daca avem o functie care depinde de mai multe variabile, putem particulariza unele dintre variabile, dīndu-le valori anumite, solidificīndu-le adica, si cercetīnd apoi variatia functiei. Īn urma se libereaza, rīnd pe rīnd, fiecare din elementele solidificate si se obtine astfel variatia functiei prin raport cu toate variabilele sale.
Confruntati acum faptul istoric, despre care se spune ca e viu, suplu, fluent, cu principiul acesta al solidificarii.
Este viu faptul istoric? Este el abundent si bogat īn valori?
Dimpotriva, el reprezinta una singura dintre toate valorile posibile; e moartea egala si omogena a tuturor vietilor posibile.
Este el macar suplu? Dimpotriva, cel mai putin dintre toate.
Cum poate fi suplu si cīt poate fi de suplu, din moment ce se misca īntr-un spatiu īnchis, din moment ce destinul lui e de a fi īntr-un anumit timp si loc? Fluent? Īntr un anumit sens, faptul acesta e fluent, e curgator; dar curge ca un metal topit, ca o lava care se va īmpietri cīndva, pentru ca a fost creata sub zodia solidificarii.
Curgerea istoriei e curgerea grea, curgerea joasa.
     M-am īntrebat īntotdeauna de ce sa admit, pentru explicarea istoriei, o fatalitate oarba si nu un Dumnezeu geometru. Caci staruieste, parca, īn toata istoria, un fel de calcul, o vasta aplicatie a principiului solidificarii.
Istoria apare ca solidificarea pe care un spirit operator si a impus-o, pentru ca nu vedea, dintr-o data, variatia unei functii depinzīnd de mai multe variabile. Istoria e, atunci, o valoare particulara, luata la īntīmplare, un „de exemplu“ al lui Dumnezeu.
V-ati gīndit vreodata ca noi toti, cu istoria noastra īntreaga īn spate, s- ar putea sa nu fim altceva decīt un „de exemplu“?
Atunci, de ce atītea titluri de expresivitate acordate istoriei? Istoria e un lucru īntīmplat, deci un singur sens, un moment fixat. Nu gasim īn istorie decīt solide.
Pentru a fi vie, supla, fluenta, istoria ar trebui liberata, īn īntelesul principiului solidificarii, de toate valorile care i s-au dat.
Ar trebui, cu alte cuvinte, sa procedam tocmai pe dos de cum se procedeaza de obicei: sa renuntam la universul nostru solidificat si sa īntelegem lumile care sīnt prin lumile care nu sīnt; sa gīndim lumile actuale prin lumile posibile.
Istoria va fi atunci īntīmplare a unui fapt viu si nu faptul viu īnsusi.
     Iata o serie de argumente pentru care procesul istoriei nu ar trebui considerat īnchis.
Ne-am grabit cu totii sa abdicam īn fata ei. Stiinta s a umilit, declarīnd ca participa la relativismul istoric; filozofia culturii a declarat istoria singura competenta sa dea socoteala de sistemele noastre de viata; iar omul contemporan pare a fi cīstigat īn istorie o noua dimensiune a existentei sale, chiar.
S a ajuns atīt de departe, īncīt omul nu numai ca se simte solidar cu istoria, dar are constiinta clara ca el face istorie, ca gestul lui are perspectiva, ca ceea ce face astazi dureaza si modifica realitatea.
Numai ca exista o īntrebare, un fel de īntrebare de a lui Pilat — cel care nu stia ce este adevarul —, o īntrebare īn fata careia istorismul n-ar trebui sa reziste.
Īntr adevar, fie īn īntelesul ca o constiinta omeneasca se simte traind īntr-o cultura oarecare, deci īntr-o perioada de istorie oarecare, fie īn īntelesul ca o alta constiinta, mai orgolioasa, una de om politic, sa-i spunem, socoteste ca gratie sie se scrie o pagina de istorie — īntrebarea: care este anume adevarul istoric? poate fi decisiva.
Care este adevarul istoric?
Īn plina actualitate, se petrec o serie de fapte care se vor prelungi, constituind ca atare istoria; pe de alta parte īnsa se petrec si o serie de fapte episodice, fapte care nu vor rezista scurgerii timpului si care nu vor avea nici un fel de filiatie. Dar nu putem vedea ce deosebeste astazi un fapt care se va prelungi de un fapt care va da īntr-o linie moarta; un fapt care va fi istoric, de altul care nu va fi.
Caci faptul care are calitatea de a fi istoric nu e nicidecum de un rang deosebit, ierarhiceste distinct de celelalte fapte. Viata este egala peste tot.

     Dintre doua fapte vii, nu e deloc adevarat ca cel mai sonor sau cel cu aparenta mai bogata are mai multe sanse de reusita istorica
Toate apele curg la īnceput. Undeva, mai jos, unele din ele se vor opri īntr o cotitura a malului si ele vor fi apele moarte. Altele vor curge neīncetat, si ele vor fi apele vii.
Apele vii si apele moarte ale istoriei, cine le poate deosebi astazi, cīnd īnca toate lucrurile curg?
Care sīnt faptele care se vor prelungi, care sīnt faptele intrate pe filonul adevarat al curgerii?
Si care este, atunci, adevarul istoric de astazi, din moment ce toate lucrurile sīnt adevarate acum si numai cīteva vor fi adevarate mīine?
Nu stim ce este „adevarat“ acum. Dar credeti ca stim mai mult ce a fost adevarat altadata?
Sau, si mai bine, credeti ca stim cele ce s-au īntīmplat altadata?
Caci adevar si īntīmplare nu īnseamna acelasi lucru. Sīnt convins ca daca nu putem face lucid istoria, o putem macar desface bucata cu bucata, ca pe un ceas stricat, ale carui piese sa le punem pe urma īntr- o mai buna ordine. (Dar mi se pare ca asa se si face, de cele mai multe ori.)
De ce n ar conveni oamenii, istorici sau simpli stiutori ai unui fapt, sa faca o conspiratie a tacerii īmpotriva-i?
Nu spunem sa minta, dar spunem sa taca. Sa ascunda faptul acela, sa-l elimine, ca si cum n ar fi fost.
Presupuneti ca ar fi un razboi, de pilda, ceva crucial īn existenta unor popoare. Peste cincizeci de ani nu s-ar mai sti nimic. Si atunci, va īntreb, credeti ca s-ar simti aci un gol?
Credeti ca istoricii din vremurile acelea n-ar arunca punti sau n-ar umple, cu ce material ar gasi ei, prapastia?

     Ar face īntocmai cum procedase Cellini cu statuia lui Perseu, goala pe dinauntru, īn care vīrīse tot felul de materiale, numai ca sa tina.
Credeti ca viziunea istoricilor s-ar tine mai putin?
A, de cīte ori ar putea fi mai frumoasa decīt asta, de cīte ori mai justa istoria lor facuta asa!
Istoria aceasta, o repet, este unul singur dintre toate sistemele posibile, una singura dintre toate lumile posibile. Si atunci de ce sa refuzam discutia lumilor posibile si sa o discutam mai ales pe aceasta, care nu e mai buna, care nu se tine mai bine decīt altele si care nu e decīt mai īntīmplata?
Oameni buni, matematica n-ar fi fost cu putinta daca ne-am fi multumit sa numaram miile de pietre, sutele de mii care sīnt pe pamīnt, si nu ne-am fi gīndit sa numaram infinit de multele care nu sīnt.
De aceea istoria ni se pare nu numai nestiintifica, dar si irelevanta pentru om. Caci istoria aceasta nu este istoria omului, nu este istoria oamenilor, nu este nici „gīndul lui Dumnezeu pe pamīntul oamenilor“.
Nu reprezinta pe nimeni si nimic. E o fabula care ar fi putut sa nu fie inventata
Iar istoria care nu este — ea e, mai ales, istoria omului.
Lepadati-va de istorie. N-ati īnvatat nimic de la ea, nu stiti prin ea decīt cīteva legende īn plus, mai proaste decīt ale poetilor.
Uitati. Adormiti. Practicati somnul acela particular de care vorbea Leibniz, somn prin raport la cīte un lucru, uitare speciala a lui.
Dar practicati mai ales somnul general, somnul care omite tot.
Toata lumea trebuie parasita, toate actele oprite, caci fiecare act e o eroare si drumul care te duce la adevar este: imposibilitatea de a face ceva, mposibilitatea de a crede, voi si opera.
Sa oprim orice miscare, sa omitem tot, sa ne dormim somnul general — si pe urma sa visam.
Poate, ca egiptienii din legenda, sa visam despre formele pure.