Mathesis - Partea IV de Constantin Noica publicat la 23.08.2008
Despre imposibilitatea de a face orice
     Asadar sa īntorc lumii spatele
De ce sa nu īncerc?
Am vazut atītia oameni care au intrat īn lume si s-au pierdut acolo. Imposibilitatea de a face orice.
Nu v-a fost niciodata frica? N-ati avut niciodata o frica, asa, fara continut, o frica formala, frica de tot, groaza de a īncerca cel mai mic lucru?
Nu īntinde mīna. Nu fa pasul acesta. Nu te du, sa nu te duci acolo! Va fi rau. Ce? Nu stiu. Va fi rau, atīta īti spun.
Nu e vorba de cea mai mica superstitie, īn definitiv. Nu o fac din obscurantism ci, dimpotriva, dintr un exces de luciditate.
Am stat si m-am gīndit bine: ce se poate face?
Si am vazut ca nu se poate face nimic.
     Am cīntarit prea mult īn balanta mea si acum — nu stiu ce are — nu mai atīrna nici īntr-o parte, nici īntr-alta.
Am ramas suspendat deasupra acestei gropi mari: viata.
Dar de ce suna atīt de retoric lucrurile pe care le rostesc acum?
Caci nu ma gīndesc la nimic retoric. Nu e vorba de Viata aceea cu majuscula, ci de lucrurile care au loc zilnic, de aceea ce se īntīmpla, de materialul neinterpretat al vietii comune
Sa fie adevarat ca viata de toate zilele este atīt de usor posibila?
Sīnt unele experiente curioase, care ar trebui sa ne dea de gīndit. Sau, mai degraba, gīndind ne dam seama ce curioase sīnt unele din experientele noastre.
Iata, de pilda, īntīlnesti un om pe care l-ai mai īntīlnit o data. Rīndul trecut a parut ca se simtise bine īn tovarasia ta.
Dar ce-l facuse sa se simta asa?
Īti amintesti perfect de bine tot ce i-ai spus si tot ce ai facut atunci. Care dintre lucrurile acelea, lipsite azi de orice relief, a fost decisiv? Care anume i-a placut? Cel putin, de cīnd īncolo īncepuse sa se simta bine?
Trebuie ca se petrece, cu viata sufleteasca, ceva asemanator cu apele care se coloreaza dintr o data. E ceva care cade īn apa, sta putin acolo si pe urma, asa, fara nici un traseu anumit, se desface īntr-o risipire de culoare. E o difuziune, e o culoare care creste īn apa; e o culoare care creste īn suflet.
Dar ce anume a crescut deodata īn sufletul tovarasului tau, ce i-a transfigurat toate miscarile sufletesti? Poate, cīnd te-ai ridicat atunci si l-ai privit drept īn fata; sau cīnd ai facut gestul acela aspru; sau, cine stie, fata ta, ceva de-al tau i-a amintit deodata de altcineva.
Sa-i fi placut ce i-ai spus despre „instabilitatea omogenului sufletesc“? Sau poate…
Dac-ai sti? Dac-am sti cu totii ce a hotarīt īn anumite situatii!
Ce siguri am fi pe viata noastra, atunci; cum am sti sa reluam, sa refacem temele pe care le stim temele noastre tari.
Nu spun ca viata ar fi mai usoara atunci. Dimpotriva, am fi responsabili fata de noi īnsine daca ni s-ar īntīmpla ceva rau; am sti ca din vina noastra nu se īntīmpla ceva. Dar spun: ce precisa ar fi viata atunci! Cum am putea sa operam cu ea, sa stim ce sa facem cu ea…
Īn timp ce acum traim viata asta pe ghicite. Cine traieste īn locul meu, pentru mine? Cine e la spatele meu?
Dar e ridicol. E viata mea totusi. As vrea sa pun ceva īn ea, n-o pot lasa asa, nerezolvata. As vrea ca deciziile sa-mi apartina, īnfrīngerile si victoriile sa-mi apartina.

     De obicei oamenii nu raspund de nimic. Tot ce se īntīmpla īn lume e fara participatia lor. Daca lumea curge, daca lumea cīnta, daca lumea moare, ei curg, ei cīnta, ei mor cu toate la un loc.
Dar asa nu se poate.
Cine nu pune idei īn lucruri, cine nu le gīndeste, acela nu raspunde de ele. Eu vreau sa pun idei īn lucruri si de aceea raspund: de ordinea, de cumintenia, de eficienta lor.
Vreau raspundere, ceea ce īnseamna ca vreau libertate. Caci libertatea se reduce la calcul, libertatea e de ordin logic, iata un lucru care n-a fost acceptat pīna acum
Liber e actul deliberat.
Ma gīndesc ce sanatos ar fi daca am delibera tot timpul, fara crutare. Oamenii cred prea mult īn inspiratie, īntr un anumit noroc al momentului, si, de cele mai multe ori, nu-l au.
Ar trebui sa gīndim mai mult situatiile īn care ne aflam, sa gīndim eventual atīt de mult īncīt sa nu mai stim de unde īncepem, pe ce sa punem accentul, unde sa lovim. Ar trebui sa deliberam atīt de mult īncīt sa nu mai facem nimic.
     Īntr o asa serioasa masura mi se pare de negīndita viata, īncīt daca m-as gīndi efectiv ce sa raspund la o īnt rebare uzuala ca: ce mai faci? as constata ca īntrebarea aceasta e printre cele mai grele cu putinta
. Caci „fac“ o mie de lucruri: as putea sa spun ca gīndesc, ca sīnt bine, ca gīndesc ceva, ca gīndesc altceva, ca am fost pe strada, ca nu fac nimic. Ce sa spun? Care e lucrul pe care trebuie sa-l spun celui care ma īntreaba? Si nu numai atīt. Care e lucrul pe care trebuie sa i-l spun lui, acum? Si mai mult: ce trebuie sa-i spun lui, acum, despre mine?
Asadar ar trebui sa respect mai multe serii de adevaruri:
a) adevarul lucrului, sa aleg, adica, un lucru dintre cele o mie pe care le am facut realmente;
b) sa aleg adevarat pentru cel care ma īntreaba, adica sa aleg unul dintre lucrurile acelea care privesc raporturile mele cu el;
c) sa aleg un lucru adevarat pentru clipa de fata, pentru ceea ce se īntīmpla acum īntre el si mine;
d) sa fie totusi un lucru al meu.
     Si credeti ca astea sīnt singurele adevaruri de respectat? Atunci ce sa-i raspund? Ma cuprinde o panica, panica mea formala…
Ce pot sa fac? Am o pofta grozava cīteodata sa fiu imediat productiv, direct eficient: sa fac un scaun, un vas de pamīnt, sa ascut un lemn.
Dar, alta data, nu am pofta decīt sa calculez, adica sa nu fac nimic.
Īntre aceste doua posibilitati de viata, singurele sincere, mi se pare ca ar trebui, noi toti acestia, sa alegem.
Trebuiesc dezaprobati totusi oamenii care nu fac nimic dinainte, fara calcul. Calculul e singura noastra virtute. Simt precis ca toti oamenii mari au fost calculatori mari si n-au facut, ca atare, nimic. Nu-mi cereti exemple, caci ar trebui sa le gasesc īn istorie, si istoria spune tocmai ceea ce au facut oamenii, nu ceea ce nu au facut ei.

     Voi da totusi de exemplu pe Dumnezeu, inteligenta suprema, calculatorul cel mare, care nu a mai facut nimic de o buna bucata de vreme.
Sa vorbim atunci despre diversele imposibilitati.
Sa luam, de pilda, imposibilitatea de a face bine. Caci ce pot face pentru vecinul meu? Īi pot da o bucata de pīine. Asta e tot? As vrea sa i spun ca viata e frumoasa, ca nu trebuie sa se sinucida, ca si altii au suferit, tot asa ca el, dar la urma, aci sau īn īmparatia cerurilor, au fost multumiti.
Īncep sa i povestesc despre un tīnar care iubea o fata nespus de frumoasa si care era iubit de ea. Si tinerii nu puteau fi fericiti, caci viata le punea tot felul de piedici.
Dar omul care stie sa īnfrunte greutatile trece prin toate si tinerii au īnvins toate si la urma au fost fericiti.
     Vecinul meu asculta, asa cum a ascultat fiecare din noi aceeasi ridicola poveste, din atītea guri, din atītea suflete. Ma uit la el. E ceva curios, ceva neasteptat. De ce n-are el capacitatea de a īntelege, de a realiza bucuriile din povestea mea, si īntelege atīt de bine suferintele de acolo? De ce toate bucuriile altor oameni nu sīnt si ale noastre si de ce, īn schimb, suferintele lor sīnt atīt de mult ale noastre?
Daca eroul unei carti fumeaza o tigara buna, eu nu simt nimic. Dar daca rabda de foame, ma doare, ma doare īngrozitor, oricīt as fi eu de satul. Fiindca īmi dau seama ca aci sta o suferinta omeneasca.
O īnteleg perfect, īi stiu perspectivele, stiu cīta mizerie īnchide īn ea. Ba īmi vine sa spun chiar ca eu, satulul, sufar mai mult decīt flamīndul de aievea.
Cel de acolo sufera de o singura foame, cea a lui, pe cīnd eu sufar īmpreuna cu toti cei care au fost īnfometati vreodata, sufar cu tot ce e suferinta pe pamīnt.
De ce durerea altora se echivaleaza, daca nu chiar se amplifica īn noi, īn timp ce bucuria lor e nerealizabila pentru noi?
Ce mi pasa de fericirea altora? Ma si doare, īmi da un gust amar īn gura. Dar cum sa nu mi pese de suferinta altora? E īn mine. Sta aci, gata sa tīsneasca. Ma pīndeste, pe mine ca si pe ceilalti.
     Vroiam sa fac bine. Dar daca as fi stiut cīt rau īi fac vecinului meu, nu i-as mai fi spus nimic. Fara sa stiu, l-am īnvatat acum mai multe despre viata. I-am deschis ochii asupra unor noi primejdii. Dar i-am dat vreo bucurie noua, vreun continut nou de fericire? Nimic.

     Bucuriile nu se īnvata; le stim cu totii de la īnceput. Ceea ce nu stim de la īnceput e ca sīnt atītea dureri, atītea dezastre īn lumea aceasta pe care noi o credeam mai buna.
Binele nu se poate face. Cine vrea, sa povesteasca īnainte īntīmplarile sale de dragoste, īntīmplarile cu finaluri fericite.
Dar orice fericire vine prea tīrziu īn carti; altfel cartea n-ar putea fi scrisa, caci nu se poate īncepe cu fericire, nu se poate calatori īn viata cu fericire, nu se poate decīt sfīrsi cu fericire. Asa ca fericirea trebuie sa vina prea tīrziu īn carti.
Pīna la ea a fost o suferinta, si eu m-am ratacit īn suferinta aceasta si n am mai stiut cum sa ies la capat.
     Dar ce sa vorbim despre imposibilitatea de a face binele, cīnd sīnt atītea alte imposibilitati evidente.
Iata, imposibilitatea aceasta vulgara, desi pare plina de rezonante metafizice: imposibilitatea de a adauga ceva la creatiune.
Cum am putea adauga ceva? Si totusi oamenii cred ca pot īntregi natura.
De pilda, au ideea aceasta fixa ca pot „ajuta natura“.
Vedeti, ni se spune, un om este bolnav si stiinta īl vindeca. Nu īnseamna un adevarat ajutor care se da naturii īn cazul de fata?
Natura e imperfecta: ne creeaza bolnavi, sau susceptibili de a fi bolnavi. Iar omul, prin stiinta, o perfectioneaza; vindeca bolile, mareste longevitatea si īntregeste astfel opera naturii.
Dar atunci sa īntrebam un lucru: de ce sīntem bolnavi? Cineva raspundea, poate nu tocmai fara dreptate, ca sīntem bolnavi fiindca ne-am departat de natura. „Omul este cea mai bolnavicioasa dintre fiinte, fiindca s-a īndepartat cel mai mult de instincte“, scria gīnditorul acela
Īn acest caz īnsa bolile nu sīnt atīt de mult ale naturii, cīt sīnt ale noastre, īntrucīt nu mai sīntem natura. Iar a te vindeca nu īnseamna a ajuta natura, ci a te īntoarce la ea, dar pe cale artificiala.
Pe cale artificiala, asta e ceva grav.
Īnchipuiti-va ca trupul nostru nu mai poate fi „natura“ decīt pe cale artificiala. Īnchipuiti-va, cum au mai aratat si altii, ca nu mai putem fi sanatosi decīt cu preparatele stiintei noastre. Dar nu ajungem acolo? Din moment ce vindecam īn felul acesta bolile, nu e firesc sa ne cream aceasta noua natura?
     E absurd, poate, dar ma gīndesc ca, de fiecare om care traieste, asa cum traim noi azi, cu stiinta noastra glorioasa, de fiecare om sanatos de azi e un om pe moarte, īn viitor.
Ma gīndesc ca, īntr o zi, oamenii nu vor mai putea umbla fara cīrje, de orice fel ar fi ele.
Si aceasta pentru ca noi, cei de astazi, n am vrut sa ne sacrificam, sa murim daca natura vroia, sa scapam cu viata daca natura vroia — īn orice caz s-o lasam sa si vada singura de treaba. Ci am „ajutat o“.
E absurd, dar acesta mi se pare totusi pacatul originar: nu stiinta, cum spune teologia, dar stiinta care nu mai e dezinteresata.

     Adam a vrut sa traiasca prea mult. Nu s-a multumit sa stie ceva, ci a vrut sa opereze cu stiinta lui.
Dar nu vedeti nici acum ca nu se poate face nimic?
Daca faci pentru individ, moare speža. Daca faci pentru ziua de azi, compromiti ziua de mīine. Atīta tot īnseamna a „ajuta natura“.
Ar trebui sa renuntam si la prejudecata aceasta.
     Cīnd ma gīndesc la numarul mare de lucruri prejudecate care compun viata noastra zilnica, nu ma mir ca oamenii sīnt atīt de activi. Īi vad cum traiesc, iau decizii, pleaca, se īntorc. Ce le pasa daca lucrurile nu raspund nici unei chemari efective?
Am impresia, cīteodata, ca vor sa umple un gol. Ce gol? Nu stiu. E totusi ceva care trebuie umplut si atunci punem acolo tot ce se īntīmpla īn lume
Cīnd s a facut o gramada mai mare, chestiunea īncepe sa se numeasca : istorie. Istoria ne totalizeaza. Ca si cum deciziile, absurditatile, evadarile, plictiselile, noptile si zilele noastre s-ar putea totaliza…
Cīnd ma gīndesc, iarasi, cīt de putin se poate face īn lume, ma īngrozesc ca s-a facut atīt de mult. Aceeasi istorie e cea care asaza īn asa fel faptele unele līnga altele, īncīt ele sa para legate.
Dar, daca am cerceta lucrurile fara interesul de a dovedi ceva prin ele, am putea vedea īntr o zi ce oceane de fapte inutile, de fapte lenese, au fost īn lume. Toata lenea lumii ni s-a ascuns.
Astfel, cīti oameni n-au plecat, īn toate timpurile, īn lume? S-au d us sa vada ceva nou. Dar ce au vazut?
Alte orase, alte peisaje, alte lucruri — dar era ceva nou īn ele?
Se schimba doar proportiile, cresc, se stilizeaza, converg īntr-alt fel efectele. Lucrurile devin mai puternice si mai actuale
Dar — noi? Toata lumea aceasta, cu orasele, cu macaralele si cu dramele ei, o stiam de la īnceput. O purtam cu mine
N-a scris nimeni note de drum sincere. N-a vrut sa recunoasca nimeni ca s-a pacalit
Ar fi trebuit sa scrie atunci: Orasul acesta? turnurile lui? Stiam. Morala din tara aceea? Stiam. Stiam totul. Daca ar fi ceva nou, n-as mai īntelege. Daca īnteleg, ce mai e nou?
Īmi dau seama ca lucrurile suna ridicol. Si cu toate acestea, ele nu sīnt decīt excesive. Caci exista noutati imediate, surprize, realitati pe care nici nu le banuiai — e adevarat. Dar, īntr-un anumit plan al adevarului, este o imposibilitate ca ceva nou sa existe.
Stiu ca lumea crede īndeobste altfel. Sa ramīna, atunci, cel care crede altfel, cu lucrurile sale noi. La sfīrsitul lumii ne vom īntīlni cu totii, si fiecare va spune atunci ce a vazut.
     Pastrez pentru acum ultima imposibilitate, care īnchide īn ea imposibilitatea īnsasi a vietii asociate. Vreau sa spun: imposibilitatea dialogului.
Nu stiu bine daca oamenii pot sa vorbeasca īntre ei, dar stiu sigur ca ei nu se pot auzi vorbind. Dialogul nu poate fi īnteles.
Nu se poate īntelege o piesa de teatru, cu atīt mai putin se poate ea scrie; nu se poate gīndi viata scenica; viata īnsasi nu se tine pe plan logic. Daca pui doi oameni sa vorbeasca, o data simti īmpreuna cu unul, o data esti celalalt. Cīnd esti unul, celalalt sta. Cīnd treci la acesta, trebuie sa-l uiti pe primul. Daca revii la primul, al doilea este oprit iarasi. De cīte ori? De o mie de ori.
N-ai sa poti fi niciodata amīndoi, amīndoi deodata. Daca viata e teatru, dialog, ea nu are sens si eu n-o īnteleg.
Poate e simfonie? Dar nu īnteleg nici simfonia. O data sīnt vioara, o data sīnt pian. Nu stiu bine ce se īntelege prin muzica. Dar nu-i absurd? Oamenii cīnta, oamenii īsi vorbesc, oamenii „ajuta natura“, fac binele, se decid, se īnteleg, traiesc, fac. De ce sa ma opun la facerea de fiecare zi a lumii?
De ce? Pentru ca trebuia odata sa se vorbeasca despre desfacerea ei.
     Vreau sa arat, numai, ca a dormit prea mult īn noi virtutea de a īntrerupe viata, de a pauza viata. Vreau sa arat ca noi putem rezista creatiei, ca putem fi dusmanii ei, dusmanii lui Dumnezeu.
Oameni buni, de ce sa nu īncercam? Poate ca Dumnezeu ne-a facut īnadins asa, sa-l dusmanim. Poate avea nevoie sa echilibreze lumea, care ar fi fost prea buna fara de rautatea noastra. Poate i-a fost frica sa n-o ia lumea prea repede la vale, si atunci ne-a facut pe noi, ca s-o mai īncetinim putin.
Sau poate, de unde stiti? — poate el singur a avut nevoie de dusmani, ca sa se tie vesnic treaz.
De ce sa nu īncercam? De ce sa parasim ceea ce avem mai omenesc īn noi, pentru a trai īn schimb ca arborii īntre arborii padurilor, ca apele īntre vīnturile cerului?
     Omul e singura fiinta care poate sa stea. Toate curg, omul poate sa nu curga. Aceasta e demnitatea lui, aceasta e omenia lui. De ce vreti sa i-o luati?
Omul poate sa stea. Poate sa opreasca, putin, bataile vietii si sa īncerce īn rastimpul acesta altceva decīt viata.
Sīnt cīteva jocuri de jucat, de ce nu vreti sa stam putin pe loc?
…Am īntors lumii spatele. Am vazut ca ea e imposibila si acum stau.
Ce vad cīnd stau? Vad ca toate lucrurile care fugeau spre mine cīnd fugeam eu spre ele nu se mai īnsira, nu se mai numara, se īmpietresc. Vad un solid mare, o lume fixa, statatoare. Vad unul.