Mathesis - Partea VI de Constantin Noica publicat la 23.09.2008
Despre omul care nu este
     Cīteodata nu numai Dumnezeu, dar toate lucrurile īmi par ca si cum ar fi. La ce bun mai mult? Daca pot sa traiesc bine īntre fantome alerte, de ce sa ma īngrop īntre realitati de plumb?
Tineti minte povestea celor trei zīne? O nascocise un poet , īntr o zi. Era odata un om care povestea frumos. Seara, cīnd se īntorceau oamenii de la munca, toti se adunau īmprejurul lui, si el le povestea. Ce ai vazut azi? — īl īntrebau ei. Am vazut acolo, īn padure, un mosneag care cīnta din fluier; si toate vietatile padurii se adunasera īmprejurul lui si jucau. Si ce ai mai vazut? Jos, la malul apei, am vazut trei zīne care-si despletisera parul si care si-l pieptenau īn oglinda apei…

     Dar, īntr o zi, omul care povestea a auzit cu adevarat cīntecul mosneagului, a vazut jocul vietatilor padurii si, mai la vale ceva, a īntīlnit trei zīne care-si jucau parul īn oglinda apei. Si, īn seara aceea, cīnd oamenii īi cerura sa le spuna ce vazuse, el le-a raspuns: „N-am vazut nimic.“
     Cine a vazut ceva si n- a orbit? Cine stie cu adevarat un lucru si mai poate sa-l spuna? Cine a īntīlnit adevarul, un adevar oarecare, si n-a fost strivit de el?
O, ce bine ca Dumnezeu nu exista cu necesitate. Toate cīntecele lumii, toata īnchinarea ei s-ar opri atunci. Dumnezeu ar fi un munte care sa stea īn fata noastra. Uite muntele! — ar spune cītiva dintre noi. Si pe urma am tacea.

     Nu am nevoie, nu am ce face cu lumea care este. Ma apasa, ma īnabusa, ma acopera. E o lume fara scapare. Nu se poate trai decīt cu lumea care ar putea fi. Si atunci traiesti ca si cum lumea aceasta ar fi cu adevarat, ca si cum ai iubi o si ai fi iubit de ea, ca si cum s-ar īntīmpla ceva īn ea. Īntr un anumit sens, nu vreau sa spun decīt ca viata nu trebuie efectuata pīna la capat. O putem trai īn virtualitate; de ce s-o actualizam?
Ea se poate īncepe, numai; de ce s-o si sfīrsim? Lucrurile care se sfīrsesc, te sfīrsesc si pe tine. Daca te predai lor — cīnd au īncetat ele de a mai fi, īncetezi si tu de a mai fi.
     Nu e nevoie sa vezi trei zīne pe malul apei. E destul sa īncepi sa le vezi, sa poti, sa poti sufleteste sa le vezi. Pe urma, īntorci capul si fugi cīt poti de repede. Daca deschizi ochii mari si-i atintesti acolo, daca īntinzi mīna sa apuci, atunci, īn loc sa prinzi ceva, te prinzi tu singur.
Toate lucrurile īntīmplate, actualizate sīnt apasarile vietii tale. Viata trebuie sa nu se īntīmple ca sa ai cīteva libertati īn ea. Cīnd faci ceva, te lasi facut o data cu actiunea ta. Cel mai mic lucru e o piatra pe care ti o legi de gīt. Cīnd o arunci, apoi, ea te trage dupa ea si asa te risipesc pietrele astea toate pe drumurile astea toate.
Am impresia ca oamenii nu sīnt decīt ceea ce spun sau fac. Sīntem scosi din noi si proiectati altundeva, cu fiecare gest pe care-l īntreprindem. E un salt, sīnt mii de salturi care ne constituie asa cum sīntem. Sarim o data cu fiecare gest. (Cartea asta e si ea un salt, stiu: un salt īn necunoscutul lucid.)
De aceea nu sīntem, īn lume, decīt ceea ce se īntīmpla sa fim. Un prieten, o dragoste, cartile, luna de ieri noapte, astea toate ne construiesc. Noi ne facem din propria noastra risipire. Fiecare om este dezordinea sa.
Cum sa ne pastram? Asta ar trebui stiut.

     Ma gīndesc cīteodata la solutia pe care ne o ofera atasarea de marile probleme. Prezenta lor nu te consuma niciodata. Sīnt atīt de vaste, īncīt te uiti pe tine, īn ele. Febra ta dureroasa de pīna atunci, sau febra ta placuta, dureroasa īnca , cedeaza. Marile probleme se discuta cu patimile īnabusite. Nimic nu te angajeaza īn ele.
Moartea vecinului tau te doare. Moartea cosmica are ceva grandios, īn fata caruia fiinta ta īnceteaza de a mai avea orice veleitate.
Iata, atunci, ca pot sa ma pastrez. Iata un mijloc de a ne cantona īn virtualitate. Cine nu vrea sa se risipeasca, cine nu vrea sa se lase aruncat īn toate partile, de toate vīnturile — sa se ascunda sub marile probleme
     E locul sa transcriu aci aceasta observatie ridicola: daca sufla vīntul mai cu putere, te misca din loc. Dar miscarea grandioasa a pamīntului te lasa īn pace. Nimeni n a cazut jos din cauza rotatiei pamīntului — a constatat odata un om neserios.
Marile probleme sau, atunci, micile aventuri. Daca vrei ca viata sa nu te oboseasca si sa nu te doara niciodata, daca vrei s-o ocolesti, ca sa fii liber, ca sa fii tu — pierde-te īn marile probleme sau cheltuieste-te īn micile aventuri. Caci ele te costa atīt de putin…
Micile aventuri sīnt mai ales actele gratuite. Gratuitatea e printre singurele valori de viata suportabile, realizabile fara durere, practicabile fara consumatie efectiva. Actul gratuit e actul, pur si simplu, caruia nu-i lipseste decīt īncrederea ta. Activezi ca si cum ai obtine ceva, dar stii bine ca n-ai sa obtii nimic. Si, de aceea, desi gestul tau e la fel de ferm, desi cheltuiala exterioara e aceeasi, efectiv totusi nu te cheltuiesti cu nimic.
Pentru ca e o valoare care nu consuma, gratuitatea ar trebui practicata pe o scara īntinsa.
     Exista, de pilda, un fel de sinucidere inutila, sinuciderea īn care nu pui nici un dezastru, nici o panica, o sinucidere īn care aproape ca nici nu mori. Corpul cade, dar sufletul a ramas netulburat, cu constiinta inutilitatii lucrurilor īn el.
.

     Nimeni nu s-a sinucis pentru ca printr-un punct dat nu se poate duce decīt o singura perpendiculara la o dreapta data. Pacat.
Dar creatia inutila? Tot ceea ce e bun, odihnitor, senin, lucid, īn arta, a fost creat asa. Oamenii care, depasind categoria gratuitatii, vor sa spuna neaparat ceva, sa dovedeasca ceva — oamenii aceia sīnt tristi si rai.
Aventura inutila. Excesul inutil. M-am gīndit īntr-o zi la o vijelioasa revolutie populara īmpotriva legii gravitatiei. N-ar fi frumos? Am iesi cu totii pe strada, cu placarde mari pe care sa stea scris: „Jos mecanica lui Newton!“ sau „Nu mai vrem sa atīrnam!“. Si lumea ar iesi la balcoane, emotionata. S-ar varsa poate si sīnge. Dar, spuneti-mi: cine s-ar cheltui īn toata afacerea aceasta? Toti am pleca intacti de acolo — chiar daca am sfīrsi pe targi.
Dar de ce sa iesim intacti, de ce sa ne pastram? — va īntreba cineva.
Atunci, de ce sa ne cheltuim? Ce sens are sa daruim cele ce avem īn noi, mai degraba decīt sa le pastram cu prudenta?
     E un stil nou de viata, un stil cu totul nou cīnd traiesti asa, prudent. Cu putina strategie, viata poate fi transfigurata. Am putea s-o traim pe un plan mai vast, pe un plan universal — cine stie?
Daca lumea nu este, nu se īntīmpla, daca nu se efectueaza īn cazuri particulare, īn actiuni particulare, atunci īncepi sa prinzi anumite rosturi mari si calme ale vietii.
N-ar trebui īntotdeauna sa stim cine sīnt oamenii dimprejurul nostru. Daca i-am lasa fara nici un nume si fara nici o fisa, atunci am avea un sentiment de vaga universalitate īn raporturile noastre cu ei. Exista ceva de fiinta īn genere īn noi, un vast si nobil anonimat, care constituie demnitatea noastra de a fi. Dar lucrurile acestea le pierdem atīt de usor din vedere. Ne aruncam īn viata, ne adīncim pīna la gīt īn fapte particulare si uitam, īn schimbul unui destin provizoriu, destinul nostru cel vast.

     Cīnd vrem sa regasim universalul pierdut, activam īnca, īn loc sa sistam. Procedam asa cum faceau calugarii aceia tibetani care tineau femei pe līnga mīnastirile lor si īsi īnchipuiau ca, īn actul posesiunii, iau contact cu eternitatea, regasind speta.
Dar speta nu trebuie cautata īn alta parte si nu e regasita niciodata. Speta esti, speta sīntem cu totii. Daca era sincer, gīndul acela al calugarilor tibetani care nazuiau spre eternitate era un gīnd frumos. Dar atunci cīnd nu gasesti eternitatea īn tine, n-o mai gasesti nicaieri. Cum īti poate da gustul eternitatii un lucru care dureaza, un lucru care sfīrseste? Si, īn genere: orice act sfīrseste, non actul nu sfīrseste niciodata.
Cine nu stie adevarurile astea nu trebuie sa traiasca printre oameni.
Dar stilul cel nou de viata — pe care īl gīndesc paginile acestea — nu-l realizezi interzicīndu-ti cu desavīrsire actul, nefacīnd nimic, adica.
Nu spun imediat sa stam īntru totul, desi sustin ca nu trebuie sa activam deosebit. Īntre a sta si a activa exista un termen mediu: a trai lucrurile ca si cum le-ai practica.
Ar trebui īncercata reabilitarea lui „ca si cum“. Īn „ca si cum“, la fel ca īn actul gratuit — care e tot un fel de ca si cum —, activezi, dar nu te cheltuiesti. Toate miscarile se fac, dar īnauntrul tau stai pe loc.
Trebuie sa fii īntotdeauna disponibil pentru comentariul unor acte pe care totusi nu le- ai facut. Caci fericirea nu poate fi decīt comentata. Cine īncearca actualizarea ei, acela si o fura singur.
     Cea mai mare īntelepciune nu sta īn act, ci īn comentariul actului. Paradisul nu este pierdut, cum spun poetii si oamenii Bisericii, si nici nu poate fi gasit vreodata.
Problema fericirii, de aci sau de dincolo, este poate o problema prost pusa. Nu se poate decīt vorbi despre ea ca si cum ar fi fost, sau ca si cum va fi, sau ca si cum este.

     Ce infima si ce elementara ar fi fericirea dragostei, de pilda, daca am fi lipsiti de toate comentariile asupra ei. Ceea ce ne-o face frumoasa nu sīnt actele, actele acelea simple, directe, ale firii. Sīnt toate caile noastre indirecte, toate romanele, toate perifrazele noastre, īntreg sistemul acesta specific omenesc de a se lipsi de concret, de a vorbi despre ceva, fara ceva. Viata n-ar trebui traita decīt alaturi de ea īnsasi.
De altmintrelea, o astfel de viata este aproape cu neputinta: i-ar trebui prea mult umor cuiva ca s-o traiasca. „Sa vorbesti despre ceva, fara ceva.“ Hotarīt, e vorba despre biografia unui om care nu este!