Mathesis - Partea VII de Constantin Noica publicat la 26.09.2008
Despre singuratate
     Īn cīteva rīnduri, fiecare om se opreste si contempla. Vezi, īsi spune singur, asta e viata mea. Atīta tot? Am trait fiecare dintre noi cīteva zile fericite, cu stari de corp placute, cu soare si natura. Mica noastra luciditate ne-a aparut deodata. Esti fericit? Da. Si nu mai vrei nimic? Atunci asta e limita superioara a fericirii? Dincolo, mai departe, alt undeva nimic?
     Nu, am gresit drumul. Nu sīnt acestea caile vietii. Soarele care urca si coboara, pofta care cere si se satisface, senzatia care īncepe si oboseste, bucuria care striga si deodata tace — nu lucrurile astea care se consuma rezolva viata noastra, daca viata noastra trebuie sa aiba vreun īnteles.
Ci lucrurile care nu se consuma, care nu sfīrsesc niciodata; lucrurile acelea care dureaza cīt dreptele paralele de mult. Adevarurile care īmi preexista si ma lasa īn urma; ideea care nu oboseste niciodata; bucuria care sta. Eternitatea.
Caci lucrurile acestea nu īncep de nicaieri si au fost de totdeauna. Daca cineva cauta placeri care sa semene cu fericirea, aci le-ar putea afla. Īn acest sens, poate, spunea un poet īntr-o zi ca „geometrii sīnt fericiti, deoarece creatiile lor dureaza“.
Dar fericirea de fapt nu priveste decīt lucrurile care sīnt azi si nu mai sīnt mīine
. Bucuriile durabile depasesc īntotdeauna astfel de īntrebari.
Atunci, toata truda noastra trebuie sa duca la eliminarea materialului care este azi si nu este mīine. A privi lucrurile sub specie durationis īnseamna a te rataci singur īn durata. Viata noastra trebuie semnificata cu lucruri care sa nu dureze.
Bucuria care sta. Ce just fixeaza verbul „sta“, asa scurt si categoric cum este, toata actiunea de a te bucura!
     „Bucuria care sta“ e formula potrivita a eternitatii noastre. Dar care sīnt bucuriile statatoare? Ele se afla la īndemīna oricui. De pilda, un triunghi oarecare. Nu sta el? Nici nu creste, nici nu scade, nici nu s-a nascut si, iarasi, nu va muri. Nu e nici un progres īn el si nici o prefacere. Progresul si prefacerea sīnt valori istorice, nu logice.
Atunci, contemplīnd triunghiul statator, omul poate deveni si el fiinta statatoare. Din punctul de vedere al ideii īn general, omul — am mai spus o — este singura fiinta care poate sa stea. Iata, īn acest caz, de ce biografia n-are sens, de ce istoria este alaturi de realitatea spirituala: pentru ca ea e īn planul duratei, si nu al adevarului.
Sa spunem din nou ca nu e vorba de cine stie ce adevar astronomic, ci de adevarul nostru omenesc. Omeneste vorbind, noi putem trai īn eternitate. Noi traim chiar īn eternitate. E cea mai inexplicabila nebunie a oamenilor aceasta de a se refugia īn biologie si deci de a cauta cu vointa singura durere care nu le este data: aceea de a fi muritori.
Caci nu sīntem muritori, e clar. Dar sīntem niste zei prosti, niste nemuritori care ne-am uitat destinul. Cīt de inutil īncercam sa ne sinucidem!

        Vorbind despre stele, Nietzsche, poetul, scria versul acesta: Nur ein Gebot gilt dir: sei rein , care vroia sa rezume morala stelelor. Dar de ce sa fie vorba numai despre stele, nu si despre oameni? Este un lucru curios ca oamenii nu vor sa stie unde e puritatea lor, de cīnd īncep ei sa fie puri.
Dar stiti de cīnd?
De la singuratate īnainte.
Ma gīndesc iarasi la acel Pascal, care a dat atītea lectii de omenie lumii. Faptele sīnt stiute, dar sa le povestim īnca o data, sa le povesteasca toti de nenumarate ori.
Lui Pascal i se interzice studiul geometriei. Tatal sau — care vrea ca tīnarul Blaise, īn vīrsta frageda īnca, sa se cultive sistematic, asimilīnd īntīi literatura latina si greaca — este acela care deschide lui Pascal drumul catre creatia libera.
Tīnarul e curios sa afle ce se ascunde īn domeniul acela care-i e interzis. Pune īntruna īntrebari, iar tatal sau nu i raspunde decīt ca geometria este studiul figurilor regulate.
Blaise Pascal ramīne singur, cu definitia aceasta, īn odaia lui de lucru. Īncepe sa deseneze figuri regulate, pe jos. Le boteaza asa cum se īntīmpla, numeste cercul un rond si opereaza, pe cont propriu, mai departe.
Cīnd, peste cītava vreme, tatal sau īl surprinde, Pascal refacuse geometria euclidiana pīna la propozitiunea treizeci si ceva, īncercīnd sa dovedeasca teorema ca suma unghiurilor unui triunghi este egala cu doua unghiuri drepte.

         Toata lumea stie exemplul acesta si tuturor ne place sa-l repetam. De ce īnsa nu se scoate adevarata semnificatie din el?
Caci, īn definitiv, cine este Blaise Pascal operīnd? E spiritul, e spiritul universal, e Adam; e omul singur.
     Iata, īn fiecare din noi sta un Adam care asteapta sa fie iarasi singur. Nu trebuie sa vina lucrurile spre noi, peste noi, caci lucrurile adevarate sīnt īnauntru. Lumile toate sīnt geometriile care asteapta, nedesfasurate, īn spiritul nostru.
De ce totusi se desfasoara ele atīt de greu?
Poate pentru ca nu sīntem toti Pascal. Dar, mai ales, pentru ca lumea nu vrea sa ne lase singuri.
Ne-am īnvatat, asa, sa ne fie frica de singuratate. Toata educatia noastra e facuta din aceeasi groaza de singuratate. Sīntem crescuti pentru a trai īntre oameni, si am putea trai atīt de bine singuri… Cadrele sociale, scoala, legile, prejudecatile — toate ne īncarcereaza spiritul. Vor sa ne faca gregari. Se cheltuiesc sa perfecteze ceea ce avem mai prost īn noi sau ceea ce, poate, nu avem deloc.

         Numai Mīntuitorul a stiut ca destinul nostru era de a fi singuri — si de aceea mīntuirea lui vine prin constiinta, si nu prin turma.
     Ne e frica de singuratate.
Cīnd ramīnem singuri, luam o carte, sau scriem o carte, sau fluieram.
De ce sa ne fie frica?
Poate de la singuratate īncolo īncepem noi īnsine.
E sentimentul cel mai caracteristic al omului contemporan necesitatea aceasta de a se popula. Am crezut si eu ca trebuie sa traim printre fantome, dar n-am propus niciodata fantomele imaginatiei, ci fantomele stricte ale spiritului.
Uitati-va la fiecare om care ramīne astazi singur, vedeti panica de care este deodata cuprins si apoi dezordinea īn care cade, dezordine peste care stapīneste, regina, imaginatia confuza.
Pacatul fata de omenia noastra, care ar fi trebuit sa fie omenie prin exces de luciditate, se dovedeste a fi astazi exces de imaginatie. Nimeni, desigur, nu are dreptul sa condamne arta si nobilele ei functiuni; dar abuzul acesta de fictiuni si de fantastic, chinuirea spiritului cu balauri si cu toti monstrii apocalipsului n-au servit, poate, la nimic.
     Ne ar servi de infinit mai multe ori singuratatea si iesirea din turma. Valoarea cea mai īnalta de care am avut parte īn turma a fost spiritul cinematografic, vizionar si fictionalist. Īntre atītea imagini, omul devine si el o imagine, si se īneaca.
Sa concediem o data toata aceasta lume dezgustatoare si miriapodica. Trebuie sa īntoarcem hotarīt spatele celorlalt Trebuie sa ne parasim si pe noi, sa ne lepadam de toata falsa bogatie a vietii noastre imaginative si de continuturile noastre tulburatoare. Aci e o pisica moarta: viata mea.
Decantare, perfecta decantare chimica. Limpezirea generala a apelor. Abandonarea tuturor continuturilor. Ceea ce īti va ramīne de spus cīnd nu vei mai avea nimic, aceea este al tau.
Ale tale dintru ale tale — si numai din ele.
Singuratate si geometrie. Nu e un titlu frumos? Pentru ce? Nu stiu. Poate un titlu pentru viata omului pe pamīnt.
Singuratate si geometrie. Ar trebui sa spun numai singuratate. Caci ce face altceva omul singur, ce face altceva Pascal, decīt geometrie? Sau poate ar trebui sa spun numai geometrie. Caci unde se nasc formele, de unde īncep elaborarile pure ale spiritului, daca nu din pustiurile sufletului, din noptile sale omogene si albe?
Dar trebuie sa spunem īmpreuna: geometrie si singuratate, pentru ca abia asa, cīnd sīnt puse īmpreuna, oamenii pot īntelege ceva din sensul lor aparte.
     Singuratate, geometrie si eternitate.
Exista o dialectica a spiritului pe care nimeni n-o poate īnfrīnge, careia nimeni nu-i va pune capat niciodata.
De aci, din aceasta linie a spiritului se desfac drumurile adevaratei vieti. Bucuriile ei sīnt bucuriile simple, bucuriile formale, acte pure. Regatul vesnic al vietii noastre spirituale nu se īntīlneste decīt īn zonele singuratatii, noaptea, cīnd īncep sa joace ielele.

         …Si abia acum īnteleg de ce spunea Platon ca Dumnezeu geometrizeaza. Caci Divinitatea e singura, nu i asa? Prin excelenta singura. Si ce poate face fiinta singura, inteligenta singura, pura, decīt geometrie?
Nu din frica. Lui Dumnezeu nu i e frica de singuratate, ca noua. Nici din necesitate. Pentru Dumnezeu nu exista necesitate. Ci din vointa de a trai, īntr- un fel, vesnicia dinauntrul lui.