Mathesis - Partea VIII de Constantin Noica publicat la 24.09.2008
Despre problema totului si a partilor
     Cīnd treceam pe līnga casa aceea care se darīma, fumegīnd de praf, si din care nu mai ramasese īntreg decīt golul unei usi — mi-am adus aminte de problema totului si a partilor, de īntrebarea glorioasa a lui Leibniz: poate casa fugi printr-o usa? — pe care nu reusea nimeni s o īnlature. Iar casa, care nu mai era un tot, fugea acum, bucata cu bucata, prin usa care nu mai era o parte, īn timp ce lucratorii darīmau, senini, cīteva ziduri si un īnceput de problema.
De ce staruie totusi problema?
Sīnt oameni care cred ca problemele stau īn ziduri si, daca acestea din urma se darīma, acopera sub ele si problemele.
Sīnt altii care cred ca solutia zidurilor hotaraste de solutia problemelor si, daca o casa nu poate fugi printr o usa, atunci problema totului si a partilor este sfīrsita.
Nu mai vorbim despre cei care cred ca problemele nici nu exista, ci doar zidurile.
E o speciala īncapatīnare a oamenilor aceasta de a se atasa de durata si lucruri durabile. Li se pare ca totul e prefacere, pieire, chiar problemele si semnificatiile lucrurilor. Īn loc sa traiasca ei viata fara de sfīrsit a semnificatiilor, le pun pe acestea din urma sa traiasca, sa īncorporeze durata omeneasca.
De cele mai multe ori nu gīndim; dar īntotdeauna cīnd gīndim, legam gīndul de noi īnsine, de altii si de lucruri.
Nici macar cuvīntul, logosul, faptul pur al ideii, nu sta pentru noi dincolo de lucruri. Asa, de pilda, oamenii nu gīndesc niciodata cuvintele. Ei nu stiu sensul lor si nu le vad, poate, implicatiile. Ei nu stiu nici macar filologie, acest regres ad finitum, care e totusi un regres, al lucrurilor cuvīntate. De cele mai multe ori cuvintele noastre, ca si lucrurile noastre, nu au nici un regres. De aceea ne-am gīndit īntr-o zi ca oamenii ar trebui sa cīnte īn loc sa vorbeasca.
Cel putin īn felul acesta viata ar fi mai directa, mai spontana si mai nemijlocit vie.
     Dar nu v-a durut niciodata viata? N-ati simtit cum se īncheaga ceva īnauntru, cum se īntregeste īn trup o semnificatie si cere sa iasa la lumina?
Caci, īntr o zi, toate lucrurile acestea disparate, trairile, cartile citite, emotiile regionale sau generale, tristetile sau neīntelegerile, toate se organizeaza īntr o bucata, simfonic.
Ce a fost mai obscur si mai inexplicabil īn noi prinde deodata viata, īnteles si unitate. E adevarul care a stat ascuns īn lucruri, care a suferit de spargerea lor, care s-a cautat pe sine si s-a reīntregit. E adevarul din noi care se aduna.
De aceea viata ar trebui sa ne doara cīteodata. Nici nu stim cīt adevar avem īn noi si unde e. Dar īntr-o zi simtim o durere undeva, īn piept, si atunci abia īntelegem de ce spunea misticul acela ca simte pe Dumnezeu īn pieptul lui.
     Am observat ceva curios: nu e nevoie sa ai dreptate pentru a putea trai. Dar, dimpotriva, ar trebui sa nu putem trai īn ziua īn care nu avem dreptate! Erorile logice ar trebui sa ne dea rauri fizice; exercitiul gresit al ideii ar trebui sa pagubeasca vietii noastre.
Nu e admisibil sa fim asa nesimtitori fata de desfasurarea silogismelor si de eficienta lor logica. Ideea īnsasi, cea justa chiar, ar trebui sa fie suferinta, pasiune adīnc resimtita de fiinta trupului nostru.
De altfel facem necontenit imprudenta aceasta de a gīndi mai departe decīt sensibilitatea noastra; sau, si mai bine, de a nu urmari cu sensibilitatea parcursurile īnalte ale gīndului. Ne desfacem īn parti si trimitem o parte, īnzestrata cu antene subtile, sa inspecteze regiunile departate ale universului logic, īn timp ce viata din noi curge pe albia ei.

     De ce sa nu fim īntregi peste tot?
Sīnt unele dezvoltari nefiresti īn fiinta noastra, atīt de nefiresti īncīt au facut din noi o dizarmonie.
De pilda, noi stim, cunoastem mintal mult mai multe lucruri decīt ni s-au īntīmplat afectiv. Iata un lucru care ar trebui sa ne puna pe gīnduri.
Mi se pare, cīteodata, ca nu sīntem noi oamenii adevarati.
Sīntem un fel de schita, o īncercare pentru umanitatea care ar fi trebuit sa fie sau care va fi, poate, vreodata.
Cel care ne a facut s-a gīndit la alta umanitate si a pus pīna si īn inimile noastre nostalgia altor forme de viata, mai reusite decīt cele de azi. E bine sa ne amintim ca nu sīntem decīt drumul catre altceva.
     Dar s-ar putea naste din noi o alta umanitate?
N-am gresit noi prea mult, prea adīnc?
Cine stie, poate ca tot mai e ceva bun īn noi. Ar trebui, numai, cautat cu īngrijire, iar ochiul care privegheaza ar trebui sa stie cum sa recunoasca.
E odihnitor sa constati ca, īn dese rīnduri, oamenii s-au gīndit la alta umanitate, la alte forme universale de viata.
Sīnt oameni care au propus chiar crearea unei umanitati artificiale, a unei umanitati absurde, poate, numai din gīndul acesta legitim al īnnoirii.
Montaigne propunea, īntr o zi, sa se creeze sate īn care oamenii sa vorbeasca latineste. Nu avea dreptate s o ceara?
Respectam prea mult omul, facem prea putine experiente cu el si de aceea nu ajungem la nici un rezultat nou de atītea secole.
Gīnditi-va ca, īntre timp, s-au realizat cīteva rase noi de animale.
Onoarea de a fi om este ea atīt de inatacabila?
Am īnchipuit, de pilda, o plaja cu nisip fin, cu soare si copii jucīndu-se īntru geometrie.

     Jocurile lor ar fi jocuri regulate, jocuri de masura si ordine, simetrie si lege. Poate ar aseza pietricelele īn numar determinat, cu o forma determinata, care sa raspunda unor adīnci īntelesuri aritmetice, si ar cauta astfel, ca Eurytos pitagoreicul, numarul constitutiv al calului si al celorlalte vietuitoare. Privind peste īntinsul marii inutile, ar simti zilnic prezenta problemei totului si a partilor, si dezbaterea ei ar fi dezbaterea lor launtrica.
De ce sa nu fie cu putinta o astfel de viata, īn care sensibilitatea si imaginatia si ar lua drept aliment schemele spiritului si, pe de alta parte, spiritul s-ar servi necontenit de interesele si fervoarea imaginatiei?
Ce tip nou de umanitate ar iesi din aceasta viata excesiva! Ceea ce pentru noi astazi este adevar greu dobīndit, problema tulburatoare si deseori neīnteleasa, pentru oamenii tipului nou ar fi adevar imediat manevrabil, tot atīt de imediat ca un reflex.
Penibila noastra adīncire īn desfasurarile adevarului ar fi pentru ei joc usor si spontaneitate. Problemele s-ar naste de la sine, ar exista pe toate caile si īn toate spiritele. Ele ar constitui viata de toate zilele a oamenilor.
Nu merita odata oamenii o astfel de viata zilnica? Si tīrziu, murind, oamenii aceia īmbatrīniti īn scheme si aventuri pure ar contempla īnca marea īntinsa si inutila, prin care vor fi deprins, īn sfīrsit, lumina care zace īn problema totului si a partilor.
     Sa nu spuneti ca a promova formele, a īncorpora ideile, a gīndi si a vietui geometric nu īnseamna traire. E cu putinta si o astfel de traire. E pasiune si febra si aci. Emotia īndeletnicirilor stricte suspenda provizoriu exercitiul vital, pentru a-l relua apoi pe alt plan de existenta, mai curat, mai uman. Iar daca exercitiul formelor pare a sfīrsi la calm si netulburare, sa stiti ca acestea sīnt numai masca, asa cum era masca fata linistita a zeului marii din antichitate, asa cum e aparenta suprafata neteda a marii agitate īn adīncuri.
E absurd sa se creada ca vietuirea īn forme nu este īnca vietuire. Ca, lipsita de caracterul irational, de ceea ce e tulburator si insesizabil īn ea, viata nu este.
Formele pot fi foarte bine īntelese drept continuturi de viata, dupa cum, pe alt plan, formele au putut fi īntelese drept continuturi de cunoastere.
Astazi ne este īngaduit sa gīndim felul nostru de a gīndi, sa cunoastem felul nostru de a cunoaste, sa reflectam, īntorcīndu ne privirile īnauntru, asupra intelectului īnsusi, asupra propriului nostru intelect.
De ce gīndirea sa se poata rasfrīnge asupra ei, si viata sa nu se rasfrīnga si ea īnauntru?
     Am trait prea mult īn afara, īnrīuriti de lucruri straine noua. Lucrurile din afara ne cheama īn toate partile si ne amagesc. Sīnt prea multe, si fiinta noastra este una.
Ar trebui sa le mai īmputinam, sau macar sa nu ascultam de chemarea lor, pentru a nu vedea cīt sīnt de multe. Entia non sunt multiplicanda.citatul complet, din W. Occam, este: Entia non sunt multiplicanda praeter necessitatem, adica: „Cele ce sīnt nu trebuie sporite dincolo de necesitate.“
Singurul lucru de īncercat, īn aceasta monadologica lume, este sa punem ferestre peste tot. Sa punem ferestre nu pentru a privi īn lucruri, caci asa ne-am departa si mai mult de noi īnsine; ci pentru a face lucrurile sa ne vada.
Sīntem noi, peste tot, si nicaieri nu trebuie sa gasim altceva decīt propria noastra substanta.
Sa nu ne mai „pierdem īn lume“. Sa ne strīngem bine īmprejurul īntelesurilor noastre, sa le īncorporam si sa facem din ele hrana zilnica a vietii noastre launtrice.
Si asa precum, privitor la totul organic, durerea partii este obsesia totului — asa sa fie si la noi exercitiul ideii: o obsesie a īntregului, o posesiune organica, totalizatoare.
Caci de ce mīna mea stīnga sa stie de durerea piciorului meu drept — si coapsele mele sa nu stie nimic despre voluptatea ideii de compunere a formelor?