Margelele din chihlimbar - Partea II de Scaevola publicat la 08.03.2008
Margelele din chihlimbar - Partea II
     Revenind la han, Ana se retrase în singuratatea camerei sale. Îsi aruncase în neorânduiala rochia ce-i învelise trupul si pe care abia astepta sa o dea jos dupa ea, simtind-o ca pe ceva ce-i oprea respiratia si care îi încingea ca un cuptor întregul corp. Îsi lasa parul sa-i cada pe spate, apropiindu-se de oglinda mare a noptierei. Trase de o parte perdelele grele de matase verde, deschise fereastra, privind însetata orizontul mângâiat de adierea usoara a unui vânt de miazanoapte.
Gândurile îi zburau departe si parca vântul acesta, ivit pe neasteptate, îi aducea vocea soptita a fiului sau. Se retrase îndreptându-se spre pat. Era mai linistita ca oricând. Ceva o împingea pe drumul celor disparuti.
Un an. Trecuse un an de când traia lipsita de sotul si de fiul ei.
Ce puteri trebuia sa îmbratiseze sa poata pleca în cautarea lor? Tot ce agonisise vânduse sa-si faca rost de bani pentru drumul lung si anevoios în cautarea celor plecati si neîntorsi.
Avea acum itinerarul parcurs de sotul sau. Nu-i ramânea decât sa hotarasca ziua plecarii. Si cât va fi de greu.
Se trânti pe pat. Simti o durere cumplita în dreptul tâmplelor. Îsi prinse capul cu mâinile, asa cum se afla, cu parul ravasit, cu camasa ridicata pâna peste pulpele albe, cu genunchii ca merele pârguite, cu sânul dezgolit ce se ridica nervos în pieptul pulsând a durere. Lacrimile îi curgeau umezindu-i obrajii si buzele.
De ce atâta suferinta în sclavia destinului? Lacrimi, nopti albe, zile nesfârsite, întunecate.

     Toate în inima celei care îsi visase un camin fericit, alaturi de sotul si de copii sai.
Ana se nascuse în Ardealul framântat de discordii.
Orientarile spre religia calvina a tatalui sau, stapân a peste doua mii de oi, cu argati în curtea marii case din apropierea manoasei Poieni a Brasovului, au dus la declinul casniciei lui.
Mama Anei fusese o femeie blânda, cu teama de Dumnezeu, educata în religia ortodoxa. De la ea aflase ca bunicul ei luptase pentru drepturile iobagilor din Ardeal, în 1514, sub nobilul conducator Doja.
Stia si de chinurile pe care le îndurase acest barbat drept, dârz si neînfricat.
Câteodata, în noptile senine ale verilor copilariei o apuca dorul de mama sa, lasându-se mângâiata de mâinile nevazute a celei pe care o chema sub adierea usoara a vântului.
Niciodata, buna ei mama, în anii petrecuti împreuna nu o dojenise. O iubea atât de mult încât Ana, unica fiica, era umbra mamei sale. Moartea prematura, clipele de singuratate o înstrainasera de fetita cu ochi senini si plini de frumusete.
Bertha ramase pentru ea sufletul mamei sale.
     În clipele de ragaz, doica o chema în camera ei povestindu-i întâmplari frumoase din timpul vietii mamei sale. Una din întâmplari avea sa o scoata din starea în care intrase acum, cazuta pe patul moale, cu gândurile ravasite de amintiri. Inima Anei pulsa , ridicând si coborând nervos pieptul ce se rotunjea sub camasa transparenta ca doua piersici coapte. Aveai impresia ca în patul acela coborâse de undeva din ceruri o faptura dumnezeiasca.
Un ciocanit usor în usa o facu sa tresara si sa-si întrerupa firul amintirilor. Se apropie, rasuci cheia în broasca, apasa clanta si, mare îi fu mirarea.
În dreptul usii se afla însusi socrul sau.
Neputând sa se stapâneasca, murmura uimita:
- Dumneavoastra aici, dumneavoastra!...
- Da. Eu. Avem a ne spune multe... facu o pauza dupa care continua.
Sper... ca îmi dai drumul în camera ta?
- Da. Da. Poftiti. Ma scuzati. Am ramas surprinsa de venirea dumneavoastra. Eram convinsa ca discutia noastra s-a încheiat acolo, în camera aceea. Nu ma asteptam sa va mai vad. Luati loc.
- Te rog, te astept mâine în casa copilariei sotului tau. Te va astepta careta în fata hanului. Vreau ca tu... si nepoata mea... sa-mi fiti alaturi. Te astept cu ea . La revedere.
     Încet, usa se închise în urma ispravnicului. Ana, stupefiata, ramase mult timp nemiscata. „Ce s-a întâmplat cu el?”, gândea ea. „Nu ma asteptam. Vrea sa ma ajute sa-l gasesc pe Necula?”
Iesi pe hol intrând în camera Berthei.
- Bertha, Bertha, o striga soptit. Vino în camera mea. Am primit o vizita chiar acum. Vino Bertha.

     În dreptul usii se opri întorcându-si capul spre fetita ei. O privi duios, cu lacrimi în ochi.
Doica o urma mai mult curioasa de ceea ce avea sa-i spuna tânara sa stapâna.
- Bertha, ia loc pe scaun, lânga jiltul meu. Stii cine m-a vizitat acum, aici, în camera aceasta?
Ochii Berthei se rotunjira de mirare. Fruntea i se descreti, iar colturile buzelor sale subtiri se lasara în jos. Curiozitatea îi modifica trasaturile fetei si îi speria inima.
- Socrul meu. Da, socrul meu. Mâine îsi trimite propria trasura sa ne ia.
- Si fetita? întreba mirata Bertha.
- Da. Si fetita. Si-a exprimat dorinta sa o vada.
De ce atâta schimbare, asa, dintr-o data? se întreba Ana. Oare doreste sa ma ajute? Sau poate...cine stie? Bertha o urmarea cu privirea, mirata. Nu o întelegea si dorea ca Ana sa fie cât mai clara. Statea totusi linistita în scaunul sau, urmarindu-i miscarile. Tresari când îsi auzi numele strigat dupa o scurta pauza.
- Bertha, vreau în noaptea aceasta sa-mi dezlegi câteva din tainele familei mele.
- Taine! se mira batrâna doica.
- Iarta-ma! Nu ma întelege gresit.
Se aseza în genunchi în fata doicei sale, îi lua mâinile sarutându-i-le. Tu-mi esti ca o mama, Bertha. Cui sa-mi deschid sufletul daca nu tie? Fetita mea este prea mica pentru a putea vorbi cu ea, sa-mi înteleaga suferintele. De treizeci de ani îmi cunosti familia. Mama îmi spunea ca ai venit în casa noastra cu un an înainte de nasterea mea. M-ai îngrijit ca pe propria ta copila, iar la mama ai tinut ca la sora ta. De ce mama nu s-a înteles niciodata cu tata? De ce existau certuri între ei? Stii doica ... atunci când mama plângea sau o vedeam plânsa fugeam în camera mea si udam perna cu lacrimile mele. Cunosti motivul pentru care mama era suparata mereu?
- Of, tânara mea doamna. Au trebuit treizeci de ani sa treaca sa pot trai clipa aceasta a descarcarii sufletului.
- Cum?! îsi trase capul din poalele Berthei privind-o drept în ochi.
Pentru prima data Ana îi privea ochii. Erau blânzi si asa de frumosi, înecati în lacrimi care asteptau sa i se prelinga pe obrajii brazdati de vreme.
- Asculta-ma cu atentie si cauta a ma întelege, draga mea. Povestea pe care încep sa ti-o spun va zgudui pâna si zidurile ce ne împresoara tacute. Despre mine nu stii decât atât...sunt doica ta si a copiilor tai.
Uimita, Ana o privi fara sa o înteleaga. Se ridica de lânga ea si se aseza pe jiltul alaturat. Îsi strânse capotul lung, din catifea grena, în jurul trupului, cautând sa fie cât mai atenta la ceea ce va auzi.
O mira faptul ca Bertha îi vorbea acum ca atunci când era o copila, taind bariera aceea de politete exagerata, cu toate ca Ana o rugase în nenumarate rânduri sa îi spuna pe nume, la care ea îi raspundea de fiecare data:
- Jupânita Ana, eu nu sunt decât o straina pe aste pamânturi românesti. Noua, germanilor, ne-au placut mai mult locurile altora de viata, decât ale noastre.
Observase ca Bertha dorea sa pastreze distanta respectului fata de ea, cea care era fiica stapânilor casei în care îsi ducea viata, dar seara aceasta era pentru prima oara când Bertha îi spunea pe nume:
- Fetita mea, îmi vine foarte greu sa-ti vorbesc. Când tu împlineai vârsta de sapte ani, mama ta se stingea din viata. Nu vreau sa-ti rascolesc amintirile. Doctorii spuneau ca sângele infectat i-ar fi ajuns la creier, în ultimele doua luni de viata greu ne-am mai putut întelege cu ea. Vorbele îi erau fara înteles si de multe ori privirea încetosata. Pe tine te trimisese tatal tau la un frate de-al lui, undeva, în apropierea Brasovului, arhimandrit la mânastire. Când mama ta se simtea mai bine, te striga, implorându-ma sa te aduc sa te vada. Plângea si ma ruga sa n-o las sa plece în împaratia întunericului. Pe urma îsi dadea ochii peste cap si începea sa urle ca din gura de sarpe. Si atunci te striga.
- Taci. Taci si lasa-ma sa plâng, se ruga Ana prinzându-si în palme fata plina de lacrimi.
- Dar tata nu avea grija de ea?
- Tatal tau?... Cu treburi. Casa era mare. Argati multi. Nu prea avea timp de ea. Când a murit, abia a doua zi a vazut-o, ca nu era acasa.
Era o zi frumoasa de primavara, ca zâmbetul ei de alta data.
M-a rugat sa o ajut sa se schimbe si sa-si puna o rochie pe care nu o mai purtase de mult.
Era din postav fin, negru si se încheia la gât. O avea de tânara. O primise în dar de la un negustor
Spunea ca parintii ei îl gazduisera în drumul spre Viena, chiar în anul când avea sa se casatoreasca cu tatal tau:
- „Bertha, îmi zise, de opt ani esti alaturi de mine. Simt ca ma voi sfârsi curând. L-am rugat sa-mi aduca fetita s-o vad si m-a refuzat categoric. Tu nu ai nici o putere Bertha. Când vei crede de cuviinta sa-i povestesti Anei tot ceea ce îti voi spune acum”.
M-a rugat sa o ajut sa se ridice, îsi aminti Bertha. Am ridicat-o punându-i la spate mai multe perne.
Mi-a luat mâinile mele între ale ei, vorbindu-mi încet, parca cu teama.
„Din ceea ce îti voi spune sa nu rostesti nimanui nimic, numai Anei când va... când va fi timpul, sau când îti va cere ea”. Era foarte obosita.
„Bertha”, ma striga când avea impresia ca nu o aud, „sa ai grija de fetita mea, Bertha.
Sa-i spui ca pe tatal ei nu l-am iubit niciodata. M-am casatorit cu el ca asa au vrut ai mei.
El si cu tata au uneltit moartea celui cu care ma legasem în fata lui Dumnezeu pe viata. L-au gasit mort în munti. Eram o copila ce-mi deschisesem inima în sufletul acelui tânar. Îl doream, îl iubeam mult”, îmi zicea cu vocea stinsa
Tatal tau, copila mea, se bagase peste dragostea ei, a mamei tale. Despre...cum a murit acel tânar, s-a aflat mult mai târziu si, cum bunicul si cu tatal tau erau oameni bogati, autoritatile au tacut si au oprit cercetarile.
Astea le stiu tot de la mama ta. Eu...Ana... sunt sora aceluia care a fost omorât
Mama ta m-a adus în casa voastra dupa aproape un an de la casatoria ei, pâna sa te nasti tu. Tatal tau n-a stiut niciodata cine sunt si de unde vin.
Fiindca îi placusem sotiei lui acceptase sa fiu cea care sa te hranesc si sa te cresc totodata.
Anii treceau, iar eu nu stiam decât ca mama ta placuse fratelui meu si asta pastram secret pentru ca noi nu eram asa de bogati ca parintii tai.
Ana privi înmarmurita chipul Berthei atât de linistit, fara nici cel mai mic semn de rautate. Vorbea calm, cu vocea joasa.
Se ridica de lânga doica, din jiltul care acum i se parea atât de incomod, apropiindu-se cu pasi înceti de fereastra. Tâmplele îi zvâcneau puternic, dându-i dureri de cap. Privea undeva, departe, pierduta, asa cum, poate si mama sa privea asteptând-o sa vina la pieptul ei. Ce mult a trecut de atunci.
Simtea ca Bertha nu i-a spus înca tot din ceea ce stia. Dar nu mai voi s-o lase sa continue.
Neîntorcându-si privirea catre doica, istovita de tot ceea ce auzise, Ana îi spuse Berthei:
- Si când vei avea de gând sa-mi spui de ce familia lui Necula s-a împotrivit casatoriei noastre?
Bertha ofta, se ridica de pe scaun înaintând spre usa camerei. Se opri pe jumatate întoarsa, catre cea care privea îngândurata, cu ochii înlacrimati, cerul albastru si senin de dimineata, si îi zise:
- Prin tine mama ta s-a razbunat pe tatal tau.
- De ajuns. Du-te Bertha. Lasa-ma singura. Te rog.
Pleoapele îi cazura grele dând libertate lacrimilor sa se prelinga pe obraji, alunecând apoi pe pieptul care se ridica sub greaua povara a oftatului.

     A doua zi, de dimineata, Ana se trezi mângâiata de razele soarelui care patrundeau prin fereastra întredeschisa. Reînviata, natura parca râdea înmiresmata de mirosul florilor care îsi ridicau capetele dupa ploaia binefacatoare a noptii spre cerul care se vedea ca un clopot urias de smarald, acoperind pamântul. Trasurile hurducaiau pe strazile orasului, înconjurat de padurile întinse ce-i delimitau hotarele, de mlastinile formate prin desele revarsari ale fluviului Dâmbovita.
Aici, Ana venise de departe, din tinutul verde al Ardealului, cu dorinta de a pleca la Istanbul în cautarea sotului si a fiului ei. Se trezise cu linistea sufletului si speranta ca socrul sau o va putea ajuta, prin pozitia si influenta pe care o avea la curte, ca ispravnic al orasului.
Se ridica din pat si deschise fereastra. Razele soarelui inundara deodata camera în toata plinatatea ei. De la etaj admira partea orasului cu turlele bisericilor.
Aerul curat al diminetii îi împrospata dorinta de a lupta cu greutatile vietii. Prin camasa transparenta care îi acoperea trupul i se puteau distinge contururile atât de perfecte si puteai crede ca realitatea ar fi coborâtoare chiar din nesfârsitul cerurilor. O zeita venita pe pamânt, sortita a-si îndura suferintele pentru frumusetea ce i se daruise. Îsi pleca privirea de la astrul care încalzea pamântul spre multicolora gradina de flori a hanului.

     O floare albastra se ridica maiestoasa din mijlocul celorlalte. „Parca ar vrea sa îmi spuna ceva...”, îsi sopti Ana pentru ea si-si zâmbi.
O trasura fu trasa la usa hanului.
Fereastra camerei Anei se afla chiar deasupra intrarii si ar fi putut vedea si auzi usor cele ce se întâmplau, daca ar fi vrut.
Dar gândurile o purtau departe, spre cei pe care îi pierduse si pe care încerca sa îi regaseasca acum.
Din han, condus de hangiu, iesi tânarul pe care îl întâlnise cu o zi în urma, când se pregatea sa plece spre casa socrului sau. Îl uitase dar acum figura lui îi scotocea amintirile. Unde îl mai vazuse? Când tânarul se urca în trasura hangiul îi spuse:
- Va doresc drum bun si va mai asteptam pe la noi.
- Drumul meu se îndreapta spre Istanbul si de acolo drumul Parisului.
- Succes în gasirea prietenului dumneavoastra.
- Multumesc pentru tot ceea ce ati facut pentru mine, domnule.
Va las cu bine, se auzira cuvintele strainului.
- Drum bun, tinu a-i ura înca o data hangiul dupa care se retrase la treburile sale.
„Cine este acest om?” se întreba Ana retragându-se de la fereastra. Într-o zi, când toate se vor lamuri, va afla ceea ce va trebui sa afle despre acest tânar. Si ce mult va fi pâna atunci.
Îsi arunca pe umeri capotul matasos asezându-se pe unul dintre fotolii. Încerca linistita sa-si reaminteasca toata discutia de ieri avuta cu Bertha si, ca niciodata, simtea o teama în a-i întâlni privirile si a-i auzi vocea.
O îngrozea gândul ca tatal sau a putut sa distruga viata mamei sale. Nu întelegea de ce Bertha a acceptat sa se îngrijeasca de familia celui care îi ucisese fratele.
Cu ochii închisi, gânditoare, statea cu capul rezemat de speteaza fotoliului, lasându-si chipul mângâiat de adierile înmiresmate ale vântului.
Capatase o alta culoare a fetei vie si plina de tandrete. „Dar cine urma sa plece?”, se întreba. O alta trasura trase în fata hanului. Cine mai parasea hanul atât de dimineata? Se ridica fara curiozitatea de a afla cine pleaca.
Din spatele perdelei urmarea fiecare miscare a celor care paraseau hanul. O femeie voalata iesi îndreptându-se spre portiera deschisa a trasurii, însotita de sotia hangiului.
„Hm, îsi zise Ana, frumos obicei. Barbatii care parasesc hanul sunt petrecuti de hangiu, iar femeile de sotia lui”.
Femeia înmâna o scrisoare hangitei soptindu-i ceva. Aceasta scena o facu sa se mire spunându-si pentru sine: „Câte mistere ascunde si Bucurestiul!!”
Se retrase din dreptul ferestrei înainte ca trasura sa porneasca la drum, neobservând gestul doamnei în negru care scoase capul si, sub voalul ce-i acoperea fata privi spre fereastra deschisa a camerei în care se afla Ana.
Din ochii ei obositi se desprinsera doua lacrimi prelingându-i-se pe obraz. Suspina adânc si se retrase rezemându-si capul de spatarul banchetei trasurii. Bertha îsi parasea misterios stapâna.
De ce tocmai acum?
La scurt timp dupa plecarea trasurii un ciocanit în usa o facu sa tresara.
Fiind sigura ca este Bertha, îsi continua linistita periajul parului.
Usa se deschise si în dreptul ei, prin oglinda, vazu o fetiscana. Se întoarse si mirata o întreba:
- Te-am chemat? Cine te-a trimis?
- Nimeni jupânita, dar... este ora opt si... doica...
- Ce este cu doica?, întreba calma, Ana.
- A plecat. A plecat cu trasura
- Doica mea! De ce? Se repezi la usa dând-o la o parte pe cea care îi daduse vestea.
Iesi pe culoar îndreptându-se spre dormitorul fetitei. În picioare, micuta gângurea, întinzând mâinile spre ea parca chemând-o.
Se întoarse spre fata care, speriata, o însotise.
- Când a plecat?
- Când am fost anuntata sa vin sa stau cu fetita dumneavoastra.
- De unde stii? întreba Ana.
- Pai, mi-a spus jupâneasa care a plecat. Si...mi-a mai spus sa va anunt ca la opt sa plecati la socrul dumneavoastra.
- Bine. Îti multumesc; dadu sa plece dar se întoarse: te rog pregateste-mi fetita de drum. Nu ti-a spus nimic sa-mi transmiti, doica?
- Nu, raspunse fata. Adica...ba da. Sanatate si noroc.
Iesi din camera în care cu putin timp în urma statuse Bertha, îndreptându-se spre dormitorul ei. Se lasa greoaie pe fotoliul de pe care se ridicase nu demult. Capul îi atârna într-o parte acoperit de parul auriu si matasos.
Nemiscata, cu privirile ratacite, baga de seama ca în dreptul usii deschise se afla cineva. Se întoarse spre ea întrebând-o ce doreste printr-o simpla ridicare a sprâncenelor.
- Sunt stapâna hanului, sotia hangiului; zise noua venita cu o voce joasa, îngrozita de figura Anei. Nu va simtiti bine?
- Nu...nu ma doare nimic, sunt obosita, se auzi vocea calma a Anei.
- Femeia care v-a însotit, ieri-dimineata a plecat rugându-ma sa va dau aceasta scrisoare.
- Bertha! Tresari îndreptându-se cu mare graba sa ia epistola din mâna hangitei. Altceva v-a mai spus?
- Nimic jupânita...atât...scrisoarea.
Ana îsi lasa mâna sa-i cada grea pe lânga corp, parca banuind ca slovele acestei scrisori aveau sa-i vesteasca ceva rau pentru sufletului ei.
- Trasura jupânului Cristoroceanu va asteapta.
Ana nu raspunse. Ramase în picioare cu scrisoarea în mâna care îi atârna pe lânga corp.
O lasa închisa punând-o într-unul din cuferele sale.
Din mijlocul camerei mai privi o data, parca pentru a memora locul fiecarui obiect din încapere, se întoarse, parasind-o pentru totdeauna.