Drumul carului - Partea I de Scaevola publicat la 27.03.2008
Drumul carului
     E noapte grea în noi, în omenire,
Pacatul greu, orbindu-ne, ne-ndeamna
Sa nu-ti dam pure inimi în jertfire.
Mai mult, vai noua, pacatosi înseamna,
Suprem monarh, ca împotriva-ti, toate
Le-nfaptuim, cum neam de neam ne-ndeamna.
………………………………………..
Principele Petru Demetrius Cercel Basarab
     - Ne avântam ca porumbeii împotriva eretilor, vornice Ureche; sopti aproape postelnicul Avram; nu vad o reusita. Voda Alexandru se încrede în puterea leseasca.
- Sa nu ne gândim decât la izbânda. Iar cât priveste voda, zise vornicul: am pornit la lupta, apoi trebuie sa luptam. Când se va mai coace îsi va da seama ca fara sfatul boierilor nu poate conduce tara. În clipele de ragaz i-am mai spus sa nu uite ca îi moldovean si ca stapâneste peste Tara Moldovei, tara pe care înaintasii nostri au voit-o neatârnata.
- Multi boieri au fugit, jupân vornice. L-a tradat pâna si Vornicul Bucioc ce s-a dat de partea lui Mihnea, adauga postelnicul.
- Postelnice Avram, sa iei aminte ceea ce eu îti spun acum, în pragul astei mari lupte. Toti cei care au fugit au fost niste tradatori. Nu pentru voda, ci pentru tara.
     Pamântul gemea, norii fugeau ca nebunii pe bolta cerului întunecat care cuprindea câmpul sub clopotul lui greu. Zanganeau armele la fiecare împreunare a soldatilor cuprinsi de frica mortii.
Vântul le suiera pe la urechi îngrozindu-i cu mugetul codrilor. Trupuri cazute se zdrobeau sub copitele cailor, sângele lor se amesteca cu sângele pamântului si moartea… moartea secera vieti dupa vieti.
Un tânar cazut, cu pieptul sângerând, cu ochii-i negri si încetosati, cu pletele-i întunecate amestecate cu pamânt si sânge închegat, zacea pe pamântul cald al sfârsitului de vara. Privea soarele ce se pregatea sa apuna.
Ce puteau sa-i spuna razele care se retrageau ca niste tentacule fierbinti în globul portocaliu ce se înfunda în padurea deasa a Cotnarilor.

     Acum, în clipele acestea, gândea la batrâna lui mama, ramasa fara ajutor, acolo, în casa acoperita cu sindrila, de la poalele muntilor. O vedea plângând si cautându-l printre cei amestecati cu pamântul si întrebându-i pe cei înca în viata: \"Pe lonas al meu nu l-ati vazut? Nu stiti unde e baiatul meu?; nimeni nu-i raspundea lasând-o înlacrimata sa caute.
Se auzea strigat dar el, amestecat cu iarba întunecata a câmpului batatorit de copitele cailor, gemea usor, scuturându-se încet, încet, de ultimele fire de viata.
Auzea trompetele sunând, sulitele strapungând carnea pârâinda a celor prinsi de urgia noptii. Trupuri cazute mai apucau a geme si el le auzea, în gândul lui vorbea cu fiecare în parte.
Oare muribunzii se aud între ei dându-si curaj spre drumul ce-l parcurg spre ceruri?
\"Fii linistit; îl îndemna pe un alt cazut, cu salvari si cizme rosii; pe lumea cealalta, asa cum se spune, ne vom întâlni si vom fi cei mai buni prieteni daca aici pe pamânt…ne-am luptat unul cu celalalt. Eu ca si fratii mei am venit sa-mi apar tara
Dar tu? Tu ce-ai cautat sa vii pe pamântul parintilor mei? De ce nu ai ramas la tine, în tara ta?
Uite, închide ochii ca mine si lasa-te dus departe, departe, spre cerul acesta fara sfârsit. Priveste-ma...am început sa ma înalt spre apele nesfârsite ale vazduhului.
Acolo, sufletul mi se va spala si voi patrunde în lumea minunata a celor nevazuti. Cu siguranta ne vom întâlni...Eu n-am avut pacate si...drept sa-ti spun... la vârsta mea de optsprezece ani...nici n-am iubit. Sa stii ca îmi doream mult ziua când voi avea prima femeie si, furat de mrejele ei sa ne unim trupurile sub un singur legamânt. M-auzi? Ce faci, ai adormit?...
A, ce liniste! S-a sfârsit lupta!? Unde ma aflu? Si ce ecou? Nu mai vad pamântul. Doamne, ce scurta mi-a fost tineretea. N-am stiut sa-mi iubesc decât mama. Am avut doi frati...dar au murit si ei în lupta. Sora mea a fost rapita de tatari. Vin...vin la tine, dar te rog sa ai grija pe pamânt, de mama.

     E singura si neajutorata. Vin ploile. Pamântul îsi va spala fata si soarele... îl va lumina din nou si din seva trupului meu si a celorlalti vor creste codri întunecosi cu fantomele lor.
A fost frumos, pacat. Am plecat asa de repede..."
Ceva metalic, agatat de copita unui cal, îl pocni scurtându-i suferinta. Ramase asa, cu ochii umezi, cu privirile pierdute îndreptate spre drumul pe unde mama lui va veni sa-i ia trupul pentru îngropaciune.
Vântul sufla rece, miscând coroanele de un verde negru al codrilor ce-si dezbracau podoabele, ramânând goi. Noaptea îsi despica în fâsii matasea asternuta, asezându-se rece peste privirile împietrite ale soldatilor ce se zbateau cuprinsi de gheara mortii.
     Luna, prinsa între vârfurile brazilor, zâmbea trist la macelul din adâncul codrului dar, parca mai mult, ajuta cu prezenta ei, înzecind puterile dusmane.
Trupele otomane, întarite cu cele tatare sparsera zidul de carute al aparatorilor moldoveni si polonezi.
Grozaviile luptei aveau sa se vada a doua zi de dimineata, cu plânset de copii si de femei. Din trupurile celor cazuti mai tâsnea înca sângele cald ce se închega repede.
Nebunia mortii intrase pâna si în cele mai calde inimi. Lupta fusese crâncena si, când soarele dadu a rasari de dupa apele limpezi ale lacului Dracsani, încetase împietrind privirile celor ramasi în viata.
În dimineata zilei urmatoare un car ducea, pe drumul lung al Istanbulului, pe principesa Elisabeta, Doamna fostului voievod Eremia Movila si pe fiii ei, Alexandru Voda si printul Bogdan.
     De o parte si de alta a drumului, însirati, obositi de lupta, în straie ponosite, patate cu sânge, stateau cu capetele plecate boierii credinciosi care nu-si parasisera Doamna pâna în cele din urma clipe.
Când cea legata de fiii sai îsi vazu supusii, se ridica si înlacrimata, cu fata acoperita jumatate de paru-i negru, despletit, începu sa strige:
- „Boieri, boieri, rusinatu-m-au pagânul”. M-a smuls din mijlocul vostru, de pe pamântul vietii noastre si acum ma duce ca pe animale în jug. Sa nu uitati niciodata pe Doamna voastra si ca aici, lânga mine, îi aveti pe cei carora trebuie sa va închinati si nu lor, pagânilor!
Carul mergea alene, trebuind a-si face loc printre trupurile celor ucisi. Bicele pocneau pe spinarile acelora ce fusesera înhamati, despicându-le pielea din care suvite de sânge se amestecau cu praful de pe corpurile lor.
Doamna ceru sa opreasca.
Seful convoiului îsi privi stapânul în ochi. Schender Pasa încuviinta. Aplecându-se peste bârnele din lemn ale carului, trase din teaca unui soldat un pumnal.
Acesta se repezi apucându-i mâna. Toti priveau înmarmuriti neîntelegând gestul Elisabetei; coconii se ridicara si ei în picioare, privind în ochii pasei. Pe sub sprâncene, Schender încuviinta sa-i slobozeasca mâna
Doamna îsi prinse bogatul par, îl împleti si, taindu-l, chema un boier din rând:
- Am rugamintea, vornice Ureche, ca aceasta cosita sa o asezati pe lespedea de mormânt a sotului meu, Eremia Voda, la manastirea Sucevitei.
Boierul lua fuiorul de par castaniu al doamnei sale, reintrând în mijlocul celor ce o priveau cu ochii înlacrimati.
Ea înmâna pumnalul soldatului, îsi saruta fiii pe frunte privind tacuta drumul ce o departa de pamântul peste care domnise si pe care îl vrusese neatârnat, pentru urmasii sai. Schender Pasa privi aceasta scena încruntând privirea. Întoarse calul continuându-si drumul.
Frumusetea acestei femei îi misca pâna si sentimentele lui, în ciuda faptului ca prefera mai mult imberbi, decât femeia cu desfatarile ei delicioase pe care le-ar fi dorit oricare alt barbat zdravan, pofticios al trupurilor muieresti.
Mândretea Elisabetei, ambitia si dârzenia graitoare nu i le putea lua nimeni nici acum, în drumul spre robie. Ochii-i mari, frumos conturati, ca un sâmbure de migdala, chipul fin cu trasaturi delicate, gura-i mica ca o inimioara însângerata formau chipul aceleia ce fusese Doamna a Tarii Moldovei, a înversunatei catolice de la începutul domniei, a aceleia ce pentru linistea fiilor sai se alia cu mai marii puterilor Europene.
Pentru ea, osmanlâii erau birul si pagânatatea. Cu privirea dusa departe, spre tarmuri necunoscute, cu gândurile abatute, principesa ofta usor în mersul fortat al carului tras de cei zece robi moldoveni ce cutezasera a lupta împotriva marelui împarat al lumii, Mahomed al patrulea.
Copitele cailor si rotile carelor batatoreau pamântul. Convoiul cobora spre gurile Dunarii iar de acolo urma a se îmbarca pe corabia ce avea sa-i poarte spre Istanbul.
Tineri, batrâni, femei si copii urmau în robie pe cea ce le condusese destinele, alaturi de fiul ei, Alexandru, pe care Doamna îl ridicase în tron, în urma celuilalt fiu, Constantin. Acel fecior, înecat de tatari, în urma pierderii razboiului de la Cornul lui Sas, pe Prut. Abia împlinise saisprezece ani când, aventurierul Stefan Tomsa, pretendent la tronul Moldoveni, îl trase în lupta în care cazuse prizonier.
Dupa pierderea lui Constantin, Elisabeta a stiut, cu multa întelepciune, sa astepte fiecare prilej, de pe pamânturi straine si, atunci când timpul i-a fost prielnic, si-a înfrânt dusmanii asezându-l pe tron pe Alexandru. Acum însa, fiica marelui nobil maghiar Toma Csomortany, proprietar al unei întinse mosii la Lozna lânga Lwow, sotia fostului principe al Moldovei, pleca umilita, roaba în împaratia pagânilor.
Stropi grei de ploaie, stârniti ca din senin, se rostogoleau pe obrajii femeii ce sedea dreapta, neclintita, sfidându-si soarta. Trupurile ude se miscau în leganatul carului.
     Schender Pasa gândi ca, într-un astfel de mers, nu vor mai ajunge la Dunare nici într-o luna de zile. Asa ca, pe ploaia aceasta torentiala, facu semn convoiului sa opreasca. Scoase de la jug robii sleiti de puteri si plini de namolul drumului, înhama sase cai, urca prizonierii legati cu frânghii groase unul de celalalt în carele capturate, aseza ienicerii pentru paza si condusul carutelor, si porni în galop spre Tulcea.
Bogdan, mezinul în vârsta de cinsprezece ani, îsi apropie capul de pieptul mamei sale. Ea, fara sa-l priveasca, îi atinse cu buzele fruntea. Baiatul îsi ridica ochii asupra chipului ei.
- Mama, unde ne vor duce? întreba aproape soptit, temator parca de raspunsul ce-l va primi.
- Unde? ...Tu esti urmas al neamului Movilestilor, al celor ce l-au slujit pe Marele Stefan Musat si nu trebuie a te teme de nimic. Oriunde ne vor duce, sa fii demn de neamul tau!
- Am sa fiu mama; încerca sa raspunda mezinul. Dar...stii...nu vreau sa mor.
- Daca nu vom putea muri, apoi atunci vom vedea.
- Alexandre, sa nu îti lasi fratele, mama, de lânga tine... De Catrina si de Samuel nu mai stiu nimic. De ce oare puterea lui Dumnezeu ne-a parasit? Cu ce am gresit?
- Nu ai gresit cu nimic, mama, se auzi vocea lui Alexandru, în ropotul asurzitor al cailor; ai fost asa cum trebuia sa fie mama Principelui Tarii. Noi nu am uzurpat pe nimeni. Nu am râvnit la avutul nimanui si nu am facut rau decât celor ce ne-au vrut raul.
Însusi Dumnezeu cere pedeapsa celor ce ridica spada asupra unsului Celui de Sus... Au fost si clipe de fericire dar, au trecut atât de repede.
Elisabeta îsi privi fiul zâmbindu-i trist: \"Au fost si clipe de fericire\", repeta în gând cuvintele lui. Mintea sa calatorea în trecut la primul ei copil, Maria, nascut la mosia Ustie, Pe Nistru, nu departe de granita Moldovei, la dragostea ce o purtase sotului ei, Eremia, la robia ce avea sa o astepte la Istanbul, daca acolo îi va fi locul.
Asa cum sedea pe butucul de odihna al Doamnei, pâna atunci a Tarii Moldovei, mama voievodului Alexandru Movila, cu parul ciuntit, cu privirile pierdute, vedeai pe martira catolica târâta pe pamânturile unei alte religii mult mai pagâne decât cea ortodoxa cu care îsi împacase gândul, ca fiind a sotului si a copiilor sai.

     Padurile se întindeau de o parte si de alta a drumului. Alexandru, mândru, întrupând frumusetea maica-si dar si firea blânda si înteleapta a tatalui, privea undeva, departe, cazut pe gândurile ce-i framântau sufletul. Ochii sai vulturesti, de culoarea taciunilor, se uneau cu negrul pamântului pe care îl parasea, lasându-si iubita cu dragostea lor, pentru totdeauna.
     Îsi amintea acum ca înainte de a pleca la lupta, Magdalena îi sarise de gât si cu lacrimi în ochi, tinu sa-l întrebe:
- Când vei veni vom da în vileag dragostea noastra?
- Magda, cum terminam cu pagânul ma întorc si vom face nunta. Îti jur ca mama nu se va împotrivi casatoriei noastre.
- Alexandre..., ochii i se umplura de lacrimi, înecati ca un azur de rasarit de soare, când totul se iveste pur dupa o noapte adâncita în toate misterele. Se aseza în fata lui în genunchi: vom avea un prunc; pleca capul acoperindu-si fata.
Tânarul voievod uimit o ridica petrecându-si mâinile pe dupa mijlocul ei. Îi lipi capul cu cositele de aur de pieptul sau, lasând-o sa-i auda bataile inimii. Erau învaluite de dragoste, de tot ceea ce putea fi omenesc în clipele acelea smulse din amintiri divine, datatoare de viata. Îsi dorea sa traiasca, sa o tina în brate pe aceea care avea sa-i daruiasca un fiu, sa alerge si sa strige de bucurie ca în curând va fi tata!
Soarele sa-i zâmbeasca, brazii sa se plece sa-i ureze viata îndelungata pruncului, iar luna, atunci când va fi sa rasara, sa-i lumineze noptile. Zimbrul moldav sa-i poarte tronul pe plaiurile cu miros de iasomie, în cântec doinit. \"Ura apartine mintii bolnave\", îsi spunea deseori tânarul principe, iar \"viclenia mintea sarlatanilor\".
Sedea resemnat, alaturi de mama sa si de fratele sau mai mic. Il prinse pe acesta de mâna, privindu-l întristat:
- N-am avut vremea sa va fac viata frumoasa. Bogdane... de acum încolo avem de luptat cu oameni rai. Daca nu voi putea sa fiu din nou Domn al acestei tari, cei care vor urma, vor cauta sa ne îndeparteze cât mai mult si cum vor putea pâna a ne lua chiar si viata
Lupta noastra abia de acum încolo începe. Am luptat numai pentru tron, viata noastra considerând-o ca pe ceva ce trebuia sa fie, neacordându-i atentia cuvenita! De-acum încolo însa...
- Trebuie sa trecem de partea legilor pagâne, se auzi vocea pierduta a Elisabetei; ca sa putem supravietui.
- Cum? Tu, înversunata catolica, ma îndemni sa-mi tradez legile mele stramosesti?! M-am nascut ortodox si ortodox am sa mor! Cu orice chip!
- Fiul meu, am gândit si gândesc, lupta nu poate continua decât de cei ce sunt în viata; completa doamna, privind undeva printre padurile de stejari ce ramâneau în urma.

     Pe un povârnis zari o coliba acoperita cu crengi si, ca niciodata, acea casa atât de simpla, fara nici o importanta, o facu sa se mire; \"Ce coliba singuratica! Cum de pagânii n-au ars-o? Unde or fi stapânii ei?\" si-ar fi dorit aceasta casa în aceste clipe de disperare. Ar fi vrut sa locuiasca acolo, sus, sa priveasca cerul, sa cutreiere padurea, sa asculte susurul izvoarelor si cântecul pasarelelor, sa admire rasaritul si apusul soarelui si... poate daca ar fi fost asa viata ei ar fi curs altfel, fara tristetea care i-a umbrit sufletul. \"Of”, îsi zicea: „ce greu este sa fii mama si sa traiesti privind pierzania copiilor tai”.
- Voi, va rog, nu ma faceti sa plâng în fata oamenilor, vreau sa ma ascultati, va rog, nu ma parasiti. Alexandru si Bogdan o priveau înduiosati, fara a da vreun semn de nesupunere, dar nici de ascultare fata de rugamintile ei.
- Recunoasterea unui singur stapân al lumii am învatat-o de la tine. Vrei sa ne umilesti! raspunse categoric, mezinul.
- Si tot de la mine veti învata a va supune musulmanilor, daca va fi nevoie. O veti face pentru revenirea noastra la tronul tarii... Alexandre, esti urmas de drept al neamului Movilestilor iar eu sunt mama ta si în repetate rânduri, Doamna Tarii Moldovei.
Va cer sa ma ascultati pentru binele vostru. Tu, Bogdane, deocamdata vei face asa cum îti cer eu si fratele tau mai mare...
     Se asternu liniste. De car se apropie calare bulucbasa de ieniceri, descifrând crâmpeie din vorbele prizonierilor. Privind-o insistent, pe sub turbanul ce îi acoperea sprâncenele stufoase ale ochilor mici, de mongoloid, îi observa respiratia precum si privirea dura, plina de razbunare.
Cine cuteza sa o priveasca în ochi când era stapâna tarii? Iar acum, pagânul, cu salvarii lui violet, fluturând în bataia vântului, cu iataganul prins la mijloc, îndraznea sa-i faca propuneri din priviri, sa o santajeze.
Se apropie mai mult de car si, aproape soptindu-i, spuse:
- Basta iazîlmîs olanin ghelmesi vagiptîr (ceea ce este scris pe frunte trebuie sa se întâmple), pronunta iute, apasat, dupa care zâmbi: femeia mea eram!
Alexandru se ridica vrând sa-l pocneasca cu piciorul. Acesta se departa punând calul în galop. Carul îsi continua drumul spre Galati.
Cei sase ieniceri care formau escorta capturii domnesti, calareau tacuti, aproape unul de celalalt. Fusesera recrutati din stepele tatare si erau în stare de orice crima, pentru o punga de bani în plus. Împlatosati, pe cap cu cucile ieniceresti, cu lingura de lemn în loc de panas, cu archebuzele la umar si furchetii la mâna stânga, se clatinau la fiecare miscare a cailor. Când saltau dupa sei pungile cu praf de pusca de la cingatoare le loveau mânerele iataganelor de la sold.
Schender Pasa ordonase capeteniei ienicerilor sa aleaga un grup de astfel de pazitori pentru ca drumul lui sa se desfasoare în liniste. În careta-i cu perdele din matase violet ce nu permiteau a se vedea în interior, pasa se desfata în bratele unei copile, obligata a-l urma în seraiul lui din Istanbul. Abia împlinise cincisprezece ani copila si mai marele ostilor trimise de sultan sa faca liniste în aceasta parte a imperiului, o rapise din sânul familiei înlacrimate, ramasa suspinând la poalele Subcarpatilor Moldovei.
Din coltul în care era ghemuita, pasa o trase spre el, pe covoarele persane, moi, aduse din Siria. Îi dezveli trupul acoperit cu o cuvertura din matase alba si, înfometat ca un uliu, se repezi asupra pradei, treacându-si buzele umede de la piept spre pântece. Mâinile lui paroase luau forma pieptului tare, pietros si rumen ca doua mere pârguite. Copila speriata nu stia în ce parte s-o ia pentru a scapa de sub greutatea hoitului pagân. Îsi trase cu iuteala camasa ce o avea pe el ramânând gol.
Simtindu-l, fata rosi, închizând ochii. Zvâcni puternic, strângându-i în acea clipa buzele-i mici, rosii, între buzele lui carnoase acoperite de o mustata groasa si tepoasa. Neputând tipa de durere, fata ramase încremenita, lasându-i-se apoi moale. Morfolirea i se paru o vesnicie copilei care sedea întinsa, goala ca o stana de marmora, privind un desen al baldachinului ce forma acoperisul carului de supliciu. Ce va urma de acum încolo cu ea? Dac-ar fi stiut, si-ar fi luat zilele din chiar noaptea asta.
     Acum o saptamâna, pâna a fi luata de osmalâu, zburda prin satul ei, asezat pe coasta unui deal. Flacaii toti îi faceau curte, dând ocol casutei sale parintesti ce-si afla poarta în dreptul fântânii satului. Acolo îl cunoscuse pe Vasile al Irinucai, femeie necajita, ramasa fara cei patru baieti si omul ei, cazuti sau luati în robia otomanilor. Îi vedea si-acum ochii lui senini si calzi, parul lasat pe umeri, trupul mândru acoperit cu camasa de borangic, tesuta de maica-sa, sa placa fetelor, prinsa cu brâu lat. Mustata ridicata la colturi, abia mijita deasupra buzelor carnoase si rosii ca visinile sub soare, ascundea gura lui mare, barbateasca, ce o sufocase atunci când, plecati în padure, dupa o ploaie, sa culeaga ciuperci i se lasase prada gurii sale. I s-a lasat usor în brate, iar el, culcând-o pe iarba înca umeda, o sarutase cu atâta foc, încât ea, speriata, se smuci, luând-o la fuga.
Abia acum întelese copila ce semnificatie avea sarutarea, când batrânul ce se afla lânga ea, sforaind, se zbatuse deasupra ei.
Îi era rusine de vârsta pasei si de suferinta în care se afla. Daca ar fi avut putere l-ar fi ucis cu mâna ei pe acest om care a rapit-o de lânga parintii sai, ramasi ca si mama lui Vasile, singuri pe lume.
Gândind, zâmbi fara sa vrea. Mai acum o luna, Vasile o ceruse de nevasta. Urma sa vina sa o ceara femeie în casa lui. \"Stii\", îsi aducea aminte de vorbele acelea, \"vreau sa-mi fii a mea. Nu pot sa mai traiesc fara tine. Te visez noptile si-mi închipui ca esti lânga mine când iau perna în brate. La coasa ramân în urma, ca ma gândesc la tine. Eu vin la ai tai sa te cer\".
\"Vasile, eu sa fiu nevasta? raspundea ea, pai ce stiu eu sa fac pentru tine?\" si izbucnea în râs. El o privea suparat spunându-i ca-si bate joc de dragostea lui, ca el îi vorbeste serios iar ea îi ia totul în saga
Ca sa-l împace, îi fura un sarut si fugea. Atunci alergau pe dealul împadurit. Prinzând-o, o cuprindea în bratele lui vânjoase, o aseza pe iarba mirosind a proaspat, pistruiata cu flori mici, de toate culorile, o saruta cu toata afectiunea dragostei ce i-o purta, strângându-i în palmele lui batatorite de coada coasei, sânii mici si tari si fetei îi placea.
În satul acela de la poalele muntilor, nu departe de Volovetii Sucevei, feciorul Irinucai îsi pusese în gând sa-si faca o gospodarie mare, cu aleasa inimii lui, asa cum fusese casa pe vremea când tatal sau, taran razes, traia. Slujbas al vornicului Bucioc, tatal îsi luase mai mereu flacaul la curte, când treburile boierului cereau mare graba în a fi duse la capat. Si aici, Vasile îl zarise pe coconul Constantin si pe coconul Alexandru, feciorii lui voda, în contas de postav fin, albastru de Flandra, cu ciubote rosii de marochin si jungher la cingatoare. Frumosi si mândrii nevoie mare. În fata lor cazuse în genunchi când, însotiti de comisul Mihailescu, venisera sa vada caii alesi pentru cursele din toamna, când feciorii de boieri îsi întreceau dibacia în ale calariei.
El prinsese darul îngrijirii cailor si comisul vazându-l harnic si dibaci îl cerea mereu tatalui sau sa îl aduca la curte. Ba mai mult, îi promisese ca atunci când voda va veni sa vada herghelia îl va prezenta ca pe unul ce cunoaste îngrijirea cailor. Dar vremurile nu vrura sa fie asa cum zisesera, el cazuse în lupta, iar ea, roaba la pagâni.
Noaptea înnegrise orizontul. Marele convoi, cu aproape douazeci si ceva de mii de suflete, cobora în bezna lasata ca o patura groasa peste lungul drum spre Braila. Trecura de Cucuteni, strabatând Valea Oilor, pe stânga apei. Liniste.
     Doar vântul gemea prin frunza codrilor. Doamna Elisabeta, Voda Alexandru si coconul Bogdan, priveau linistiti, acoperiti cu paturi groase, codrii care ramâneau în urma.
Luna care, pesemne, nici ea nu voia sa vada carul saracacios al odraslelor domnesti, purtate ca prizonieri ai osmalâilor, se ascundea dupa nori si aparea doar la intervale mari de timp.
Facliile pamatufurilor îmbibate în pacura, aprinse de curând, luminau fetele obosite ale oamenilor. Mlastinile si baltile, parte din ele secate, se lungeau de o parte si de alta a drumului greu, anevoios. De vornicul Bucioc, fost om de încredere al Movilestilor, care acum era de partea noului domn impus de turci, se apropie bulucbasa de ieniceri, comandant al trupei de veghere a carului domnesc.
Teama lor era ca nu cumva oastea polona, ramasa si risipita spre hotarele transilvanene, sa ceara ajutor maghiarilor, din a caror neam Doamna Elisabeta se tragea, si sa-i atace în drumul lor spre lasi.
Când Voda batuse în retragere, vornicul cu alti doi boieri ce nu îi mai vrura domnia vasala lesilor, în fruntea celor doua mii de tatari, în apropierea lacului Dracsani, pe drumul dintre Hârlau si Botosani, taie drumul fugarilor, facându-i prizonieri.
Cum îl vazu în mâna supusilor lui se apropie ca turbat de Alexandru Movila si-i smulse cuca din cap, semnul puterii voievodale:
- De azi, familia ta nu va mai domni peste Moldova! se auzi vocea gâfâinda a vornicului. Noi avem alt domn care sa ne fie alaturi. Din sfatul tarii vor pieri toti lesii pe care i-ai considerat ca adevarati sfetnici. Uite cum te-au adus! Ai atras ura sultanului si moartea boierilor!
- Eu n-am ucis pe nimeni, vornice, raspunse putin tulburat de cuvintele boierului Bucioc, Voda Alexandru.
- Nu tu. Dar polonii pe care i-ai avut în slujba au ucis pe toti aceia ce s-au împotrivit dorintei lor. Si i-ai lasat. N-ai vrut sa crezi ca vor Moldova pentru craiul lor. Priveste-i pe toti cei care te-au urmat ca vor cadea sub securea pasei. Ne-am ucis între noi, frati de acelasi neam si cu acelasi sânge.
Se întoarse cautând cu privirile în gloata de boieri ce se afla în dreapta lui voda. Fiind calare, zari capul plecat al vornicului Ureche. Hei, vornice Ureche! Ti-am spus ca mult nu va domni! Nu era al astui pamânt!
Vornicul Ureche ridica privirile obosite catre cel ce sedea în fata lui calare. Cu voce joasa, domoala, îi zise:
- Ce spui tu, jupan vornice Bucioc? Ce-am socotit în seara aceea era de dreptul meu a-i face cunoscut lui Voda. Ceea ce ai crezut tu ca faci bine pentru Moldova, ai facut rau. Ai tradat-o atunci când avea nevoie de ajutor. Ia aminte, vornice Bucioc, ca eu am luptat pentru tara strabunilor mei si... pentru voda, ca era Domnul Moldovei. Noi am gresit vornice ca l-am parasit si nu i-am aratat drumul drept. Mi-am dat seama târziu de asta. Si când am vrut sa stau de vorba cu fiecare din partida opusa, nu te-am mai gasit. Parasisesi cu alti boieri atât Sfatul ce-l cerusem lui Voda, cu pretul capului meu, cât si pamântul ista, la cei ce îl râvnesc...
- Nu voi sfaturi acum vornice. Întoarse capul, departându-se de toti aceia care, tacuti, asteptau ce se va întâmpla cu viata lor, asupra careia Schender Pasa avea sa decida. Principele ramase în picioare, drept, fara a schita nici cel mai mic semn. Îl privi lung, trist, cu inima cutremurata. Parul îi flutura în bataia vântului, ochii-i vulturesti priveau în zare si, numai atunci când se simti prins de brate de ienicerii pasei, închise ochii, oftând: \"Pentru cât timp te voi parasi, tarisoara mea?\"
Împins de la spate, urmat de mama sa si de fratele sau mai mic, urcara în carul eliberat pentru transportul lor. De acolo a putut vedea decapitarea câtorva prizonieri moldoveni si polonezi.
Rasaritul de soare în loc sa-l lumineze îl umbri pe tânarul ce pâna mai ieri fusese domn al tarii si care acum privea neputincios cum trei dintre capitanii sai, ce luptasera pentru dreptul lui de a le conduce destinele, ca urmas al fostului voievod, îsi îndreptau pasii spre securea calaului. Carul le fusese tras spre esafod.
     Lânga Schender Pasa sedeau pe pernele matasoase si moi, cu picioarele încrucisate, Principele Radu Mihnea al Ardealului, fugarul Domn al Munteniei, Radu Serban, vornicul moldovean Bucioc, hanul tatarilor, bulucbasa de ieniceri Selim, bulucbasa de akingii Ibrahim, generalii Noranim si Acsagîr.
Pe doua rânduri de perne, mai sus decât toti ceilalti, sedea Schender pasa. Purta o za de Damasc, sub care se vedea binisul stacojiu, lung, cu mânecile largi si despicate strâns pe bust si larg în poale, captusit cu blana de capra. Salvarii îi erau verzi, ca semn distinct al înaltei sale functii, iar cizmulitele usor încovoiate erau galbene. Coiful, înconjurat cu un turban alb, stralucitor, din matase pufoasa de Berares, se înalta sfidator.
Pe sase stâlpi flutura baldachinul din matase rosie, ce îi ferea de razele soarelui, având deasupra stindarul verde al imperiului, cu semiluna. Se produse un freamat pe care tobele îl acoperira. Un grup de ieniceri duceau încadrati treizeci de oameni, prizonieri în uniforma valaha si polona.
Ochii familiei domnesti întâlnira privirile celor alesi a li se taia capul, fiindca au îndraznit sa ridice sabia împotriva armatei marelui padisah, împaratul împaratilor lumii. Linistea, asternuta grea peste aceste locuri, împrastie în sufletele celor prezenti teama si totodata ura. Copiii de suflet strânsi din casele arse si pradate ale taranilor, urmareau supliciul, adunati unul într-altul, înghesuiti în carele neîncapatoare. Schender Pasa ridica mâna ca semn al începerii actului de pedepsire. Tobele rasunara scurt. Primul, împins de doi ieniceri spre butucul decapitarii, aparu în fata multimii. Era un capitan de oaste domneasca, direct din slujba principelui Alexandru. Ajuns în dreptul calaului, îsi întoarse fata spre voievodul sub îndemnul caruia luptase. Privirea lui o întâlni pe cea a lui Alexandru. Ochii lor tineri se privira îndelung. Calaul îi rupse gulerul înalt ce-i acoperea grumazul dând a-l apasa spre butuc. Tânarul se smuci, si îsi privi înca o data Principele din ochii caruia acrimi fierbinti se prelingeau pe obrajii înflacarati. Capitanul surâse si colturile buzelor saltara smocurile mustatei stufoase ce-i acoperea gura uscata. Se aseza în genunchi, îsi potrivi capul, ramânând asa pâna când, din grumaz, începura a tâsni zeci, sute de firicele de sânge, înrosind butucul. Elisabeta împietri, dar nu se clinti din loc. Auzea zbieretul copiilor, al fetelor luate pentru haremurile demnitarilor otomani. Plânsetul lor o îngrozea. Cei prezenti gemeau usor la fiecare cadere de capete.
     Soarele se ridicase cu mult deasupra orizontului, taind cu razele lui pânza seninului de zi. În dreptul esafodului ajunse cel de al treizecilea condamnat. Un tânar înalt, chipes, cu ochii mari si senini ca ai apelor cristaline de munte, mustata groasa, pâna la coturile buzelor, plete negre, cazute peste umerii dezveliti din cauza sumanului despicat în lupta. Mâna dreapta îi sângera usor sub mâneca rupta, rosie de sângele închegat. Schender pasa ridica iute mâna. Doi ieniceri îl luara de brate, târându-l spre locul unde, cu trabucul în gura, marele demnitar turc privea. În fata pasei ienicerii îl aplecara cu fata la pamânt. Acesta se smulse ridicându-se mândru. Îsi întoarse pe jumatate corpul spre cei din carul prizonierilor domnesti, aplecându-si capul catre ei.
- Marite Doamne, eu ma închin doar tie. Tu esti si vei ramâne domnul meu, pentru ca viata mi-o vor lua pagânii acestia. Se întoarse catre pasa, înfigându-i în ochi sagetile pline de ura ale privirilor sale. Schender se cutremura si facu semn sa il ia din fata pe ghiaurul ce îndraznise sa-l priveasca amenintator. În fata esafodului, tânarul capitan se opri. Cazu în genunchi, spunându-si rugaciunea: \"Tatal nostru care esti în ceruri Sfinteasca-se împaratia Ta, Faca-se voia ta, precum în cer si pe pamânt...\" Tobele bateau cautând sa astupe vocile supusilor ortodocsi care recitau odata cu cel condamnat, rugaciunea. Pasa se ridica în picioare.
- Nemernicie. Ghiauri netrebnici. Faceti ceva sa taca! racni puternic, îndemnând sa i se taie cât mai repede capul. Ienicerii îl aplecara pe butuc. Vocea lui nu înceta sa se auda: \"Si iarta-ne noua greselile noastre, precum...\" Capul i se rostogoli, înrosind pamântul. Ochii îi deschise, clipind repede d e câteva ori, limba si-o trase în gura naclaita de sânge, ramânând asa, nemiscat. Tobele tacura. Trupul târât prin fata carului din care, timp de aproape cinci ore, Principele Alexandru împreuna cu mama sa si fratele sau mai mic privisera chinul celor ce-si jertfisera viata pentru ei, se zdrobea de bolovanisurile locului, înrosindu-le cu sângele ce nu contenea sa se scurga. Un ienicer defila apoi prin fata tuturor cu capul tânarului capitan care îndraznise a înfrunta pe marele pasa, ca semn ca cei care vor mai îndrazni sa se ridice împotriva \"Sfântului Imperiu\", asa vor pati, aceasta fiind una din usoarele pedepse a celor razvratiti..
Schender se retrase, împreuna cu cei ce îl însoteau, în cortul pregatit pentru ospat. Mai-nainte avea sa-l puna în scaun pe Radu Mihnea, de pe urma caruia stia ca îsi va mari propriile bogatii. Vorba lui fiind cu greutate pe lânga Sultan, în împrejurarile actuale, când raporturile dintre poloni si turci se înrautatisera.
Principele Radu învatase la scolile superioare din Venetia, cunoscând limbile greaca, italiana si turca. Se remarcase ca un tânar dotat cu o inteligenta ce uimise pe profesorii Universitatii Venetiene. Împins de împrejurari, mazilise pe Alexandru, fiul raposatului voievod al Moldovei, Eremia Movila. Când se întâmpla sa treaca pe lânga carul celui ce fusese Domn al Moldovei, privirile nu si le ridica din pamânt, iar inima simtea cum îi zvâcneste puternic în piept
Din ordinul lui se adusesera prizonierilor din car hrana si pleduri pentru drum. \"De ce viata este atât de cruda?\" se întreba Mihnea; \"De ce unii sunt obligati sa moara iar altii sa se înalte pe oasele lor? Mi-as dori sa fiu undeva, departe de toti oamenii acestia dedati tuturor rautatilor. Câte frumuseti pe chipul celora ce au sufletul curat. Doamne, iarta-ma\"... si-si ridica privirea catre cerul senin al acelei dupa-amieze de 24 august 1616.
Simti o teama în suflet. Aceiasi neliniste care-l cuprinsese atunci când mama lui, Voica, revenise dupa doi ani, scotându-l din manastirea calugarilor de la Athos.
- Unde ai sa ma mai duci, mama? întrebase cu o voce speriata adolescentul.
- Vom pleca în Italia, la bunica Ecaterina Salvarezi. De acum încolo, va trebui sa te formezi ca om si ca principe pentru tronul valah. Vei învata latineste, italieneste, greceste. Vei trai la Venetia, alaturi cu verii tai si în special doresc sa te apropii de matusa ta Maria Minio ... Prin familiile noastre avem mare trecere la Dogele Venetiei care ne va ajuta.
- Pe tata l-ai mai vazut?
- Nu, raspunse categoric mama sa. E la Constantinopol, înconjurat de femeile haremului sau. E pasa de Nicopole si otomanii îl numesc Mehmed Bey.
- Tatal meu? Se mira viitorul principe valah.
- Da, dragul meu, tatal tau, pe-acolo pe unde este, a stiut sa-ti mai faca doi frati: Ibrahim Bey si Mustafa Bey, si surori: Caise Catum si Ihume Catum, ca sa nu fii singur.
În timpul celor doi ani petrecuti la manastirea Iverului, întrerupse orice legatura cu exteriorul. Vroia sa-si vada tatal dar nu îndraznea sa-i mai spuna maica-si nimic, observând-o asa de pornita împotriva lui.
Ajunsi la Venetia, îl purta prin minunata Piata San Marco, sub cerul minunat de senin al acelei luni de sfârsit de vara, în acompaniamentul valurilor înspumate ale marii Adriatice, lovite de zidurile impunatoarei cetati.

     Despre maretia acestui magnific centru occidental se spunea de catre contemporani: \"Venetia tine în ea toata Italia\" si este \"podoaba si frumusetea ei\", \"lumina artei\" lumii.
Lumea aceasta noua, a desteptat în tânarul Basarab aventura si întelepciunea savanta dar si veleitati ascunse, altele de cum si le formase de copil, crescut întâi pe malul Dambovitei cu acea dulce apa a bucurestenilor si apoi ca adolescent, calugar pe stâncile frumoase, dar austere ale Athosului.
Toate acestea îi trecura prin minte, derulând trecutul unei particele din viata sa, în drumul spre cortul Pasei Schender, unde avea sa se tina ospatul. De departe vazu din nou carul în care cei trei prizonieri stateau în picioare. Pentru scurt timp, privirea lui se întâlni cu cea a lui Alexandru: \"Eu te-am înstiintat sa pleci cu toti ai tai si cu bogatiile voastre, ca turcul ma va numi domn al tarii tale. Nu m-ati ascultat ...\", trecu din uitatura gândul sau în mintea celuilalt.
Alexandru îl privi trist, fara dusmanie. Închise ochii ca semn ca a înteles raspunsul si-si lasa pleoapele sa-i peste ochii obositi
. Radu ofta adânc si porni încet în urma demnitarilor turci si valahi. Îsi aduse aminte ca si pe fiul sau mai mare, ce îl avea cu doamna sa Arghira, îl chema tot Alexandru si ofta din nou, poate pentru faptul ca nu ar fi dorit niciodata ca fiul lui sa aiba un astfel de sfârsit, o soarta atât de dura. Si de ce acelasi nume?