Secretul Rugului Aprins - Partea I de Artur Silvestri publicat la 24.08.2008
Spaima de a continua "Nefacutul" prin amanare
     Cartea aceasta nu ar fi trebuit să existe în această forma căci materialul cuprins în ea era destinat numai cercetării de laborator în vederea restituirii unei opere ce se cunoaste prea putin desi se întrebuintează adeseori, si se însuseste ca si cum ar fi o creatie folclorică si anonimă.
Felul însusi cum s-a formulat contine o fabulă.
Succintul documentar ce urmează s-a alcătuit în câteva ore, înainte de Noaptea de Înviere din acest an, si s-a definitivat în prima zi de Pasti, asezându-se în paginile unei cărti de mici dimensiuni care nu însemnează altceva decât imaginea a ceea ce facem noi, ca „spirit“ si „popor“: eterne recuperări sub apăsarea timpului pierdut si a deciziilor amânate, constructie peste straturi nedestelenite si adaos prin înnodare de fire ce s-au întrerupt aparent.
Căci, la drept vorbind, „cazul Tit Simedrea“ ilustrează si el, cu tot atâta putere ca si nenumărate alte „cazuri“ de memorie deficitară si de nepăsare colectivă, modul nostru de a reactiona fără sistemă si pierderile periodice de memorie ale căror urmări stau în incomensurabil.

     Despre el, ca si despre atâtia altii ce însemnează mult (si, poate unii, „contributie capitală“) se stie prea putin, se colportează si se ignoră opera si „lucrarea“ care, desi se întrebuintează prin compilatie si adeseori „sustragere de patent“, au greutate si contează într-un imaterial al traditiei care se traduce treptat într-un folclor de fapte ce se includ în anonimatul deplin.
„Medievistii“ nostri cu aplecare către istoria literaturii stiu despre imnograful Filotei de la Cozia ceea ce încheiase ca studiu Tit Simedrea si nu cercetează — pornind de aici — absolut nimic ci doar „preiau“; studiosii istoriei tiparului nu mai verifică (si câteodata nici nu citează) concluziile „vladicii de la Cernăuti“ despre Macarie initiatorul de carte scoasă de sub teasc în Carpati, acum o jumătate de mileniu; exegetii monahismului românesc consideră ideea continuitătii de asezare călugărească ante-nicodemiană, demonstrată de Tit Simedrea, ca fiind imbatabilă dar anonimă. Pare că totul se orânduieste într-o continuă uzurpare de lucrare majoră care, fără a se încheia, sfârseste — prin acceptare tacită sau ignorantă — să devină regula răului în materie de atitudine fată de premergători.
Acolo unde ar trebui să fie „pomenire“, identificare de „nume“ si „înfăptuire“, arătare de treaptă solidă ce reazemă înaintările diverse în procesul colectiv de afirmatie natională, avem numai uitare, asezări în penumbră, „înlăturare silnică“ în ideea de a se lustrui pe sine „omul recent“ si fără memorie.

     „Folclorismul“ culturii noastre biruie încă o dată într-o istorie ce nu a stiut să impună document propriu, punct de vedere „local“ si, deci, universalitatea răspunsului autohton ce decurge din întreprinderea individuală.
Aici usurinta în a substitui „contributia de început“ pare colosală. Lipseste „editia de opere“ măcar în forma ei selectivă ori de „scrieri alese“ si lipsesc chiar si „cărtile“ în sensul propriu căci, savant si cărturar eminent si respectat, Tit Simedrea si-a divulgat concluziile numai în publicatii de eruditie ori în „presa bisericească“ prea putin citită în afara mediului curent unde circulă si se răsfoieste.
Dar dacă astfel de neajunsuri — ce sunt generale — nu ar fi existat, s-ar fi văzut că opera este vastă, erudită si solidă si că s-a închegat prin muncă de benedictin valah, având un înalt simt al necesitătii de a rezolva teme ce par mărunte însă au semnificatie care atârnă mult si greu.
La noi, însă, unde nici un scriitor român nu are încă „editie completă“ si unde nu s-a modificat nimic din 1941 si până azi (de când G. Călinescu deplângea lipsa de interes oficial în această materie si, deci, incapacitatea Statului de a-si vedea rostul în istorie) a zice că un autor de studii de material nepopular nu-i cunoscut si nu se ilustrează ca întreg făcut pare un incident si o extravagantă care nu poate supăra desi spune, prin efecte, totul despre atitudinea în ansamblu.
Aceasta se explică mai mult ca sigur printr-un fel de a fi constituiti culturaliceste prin institutii care, cultivând spiritul creol si, prin acesta, o păgubitoare patologie a neîncrederii în noi însine, ne îndeamnă să trăim cu privirea atintită în pământ si ne împiedică să răzbim prin afirmaie dincolo de „neisprăvit“ si ipotetic.
Însă, cu toate acestea, un „ceva“ nedeslusit ne apără si face ca, acolo unde a rămas aparenta de teren pustiu, să se reînnoade peste timp idei si „semne“ care, asemeni rugului aprins, renasc si ard impulsionate de puteri necunoscute care lucrează parcă de la sine.