Secretul Rugului Aprins - Partea II de Artur Silvestri publicat la 25.08.2008
Codul "semanatorului"
     Spre sfârsitul anului 1971 — se săvârsea din viata pământească la Mânăstirea Cernica, unde vietuia retras de un deceniu într-o seninătate de anahoret de munti, Tit Simedrea, ultimul Mitropolit al Bucovinei, izgonit din scaun de ocupant, vlăscean de obârsie iesit dintr-un sat vecin cu al lui Nichifor Crainic, odinioară diriguitor de seamă al revistei „Biserica Ortodoxă Română“, vicar al patriarhului Miron, episcop de Balti, savant si duhovnic de largi ecouri.
Locul însusi unde se asezase spre a petrece amurgul vietii avea parcă un ceva tainic căci era „Mânăstirea Sfântului Calinic“, cel ce orânduise în Valahia o traditie adusă de la Moldova si urmărise „directiva post-paisiană“ cu îndrumarea Staretului Gheorghe, făcând, deci, o continuare si o extensiune de materie sufletească având origină străveche si poate imemorială, nu doar athonită, asa cum se spune frecvent.
La fel de tainică părea că este si „întristata adunare“ ce îl ducea pe ultimul drum pământesc. În jurul catafalcului, spre a sluji, se adunaseră în sobor vlădici din toată tara, asa cum este obiceiul la sfârsitul unui ierarh de rang înalt, însă însiruirea numelor si „scaunelor“ depăseste semnificatia unei ceremonii oarecari. Erau, deci, de fată, cu titlurile si numele de atunci, „I.P.S. Mitropolit Firmilian al Olteniei; P.S. Episcop pensionar Valerian Zaharia; P.S. Episcop Antim Târgovisteanul, vicar patriarhal, P.S. Episcop Antonie Ploiestenul, vicar patriarhal; P.S. Episcop Nestor Severineanul, vicarul arhiepiscopiei Craiovei; P.S. Arhiereu Gherasim Constănteanul, vicarul Episcopiei Dunării de Jos; Prea Cuviosii Arhimandriti: Roman Stanciu, staretul Mânăstirii Cernica; Benedict Ghius si Grigore Băbus, de la Catedrala Sfintei Patriarhii /.../ În strana arhierească si în jurul acesteia au luat loc: I.P.S. Mitropolit Iustin al Moldovei si Sucevei; P.S. Episcop Visarion Răsinăreanul, vicarul Arhiepiscopiei de Alba Iulia si Sibiu; P.C. Pr. Alexandru Ionescu, vicarul Arhiepiscopiei Bucurestilor“, laolaltă „oameni vechi“ şi „oameni noi“.
Inventarul datează însă dacă se traduce în limba „numelor fără vârstă“, acestia erau, de fapt, vlădicii Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Antim Nica (toti trei — basarabeni de origină), Firmilian Marin, mitropolitul Olteniei din acei ani, Gherasim Cristea, nonagenarul episcop al Râmnicului de azi, arhimandritii Roman Stanciu al Cernicăi, ulterior epicopul vicar al Patriarhiei, socotit între „tinătorii de tipic si de traditie“, Benedict Ghius, de la Mânăstirea Antim (episcop numit la Hotin, în vremea maresalului Antonescu) si Grigore Babus, bibliotecarul enigmatic al Sfântului Sinod, o prezentă mitică, aproape borgesiană, Valeriu Zaharia, faimosul episcop al Orăzii, pensionat de nevoie mai de curand ca şsTit Simedrea altadată, la încheierea războiului.
Prezenta viitorului patriarh Justin, pe atunci mitropolit al Moldovei, pare neobisnuită aici, ca si absenta patriarhului vremii, Prea Fericitul Justinian, căruia se zice că Mitropolitul Tit îi fusese duhovnic.
     Si locurile de unde veneau, ori unde „stăpâniseră“ sau vor stăpâni, erau foarte diferite, acoperind o geografie „de întreg“. Mai mult chiar, adunarea avea ceva dintr-o întâlnire de confrerie si această impresie era întărită si de panegiricele rostite de doi dintre vorbitori, al căror continut părea să depăsească retorica de moment si „tipicul oratoric“, având un tâlc a cărui deslusire ar merita făcută mai în amănunt. Sigur este, însă, că acestia vorbeau ca „ucenici“ si „exponenti“.
     Iată, mai întâi, vorbele de însufletită emotie ale Episcopului Antim Nica, rânduite de certitudinea că Mitropolitul Tit va rămânea si peste timp ceea ce fusese si până atunci ca „mester“ si îndrumător; sunt concluzii — sau diagnostic de valoare — ori un fel de vorbire într-un cod ce ne comunică si altceva, sau si mai mult, decât întelesul superficial?
Aceasta componentă există fără nici o îndoială si se evidentiază aproape în tot locul dar în câteva puncte se simte mai cu putere:
Odată cu acest început de iarnă, în ziua de 9 decembrie, — începea Episcopul Antim — pe neasteptasi cărturarii de seamă ai Bisericii Ortodoxe Române, Mitropolitul Tit Simedrea, în vârstă de 85 ansi peste hotare, cu înfătisare ce întotdeauna exprima energia, cu o putere de muncă rar întâlnită, neridicat de la masa de studiu decât în clipa mortii si, pe deasupra, dotat si cu un nestăvilit si curat dor de a contribui la îmbogătirea culturii si cărtii noastre bisericesti.

     Prin tot ce a săvârsit în pământeasca-i viată, Mitropolitul Tit Simedrea s-a arătat vrednic a fi socotit ca făcând parte din pleiada strălucită a ierarhilor cărturari români, ale căror nume le găsim inserate în istoria culturii noastre bisericesti. Toti cei ce am fost în jurul său suntem în măsură a afirma că viata lui a fost o continuă trudă pentru lămurirea unor probleme din ogorul acestei culturi. Aproape toată, si-a petrecut-o stând aplecat cu însetosare peste pagini de cărti, enciclopedii si dictionare, peste vechi manuscrise, condici, texte de cronici şs vrafuri de reviste. Niciodată n-a fost văzut stând fără ocupatie.
Mostenirea sa culturală stă vie mărturie întru aceasta. Mitropolitul Tit a fost un ierarh luminat, care tot si si-a lărgit continuu orizontul cultural. Scrisul său a îmbrătisat mai multe laturi ale vechii noastre culturi: editări de texte, ca în „Viata Sfântului Nifon“; precizări de date în legătură cu unii ierarhi, ca în „Paretisisul mitropolitului Veniamin Costachi“ sau „Anul nasterii mitropolitului Iosif Naniescu“; prezentări de vechi manuscrise, ca în „Tetraevanghelul vistiernicului Matias“; înfătisări de vechi scrieri religioase românesti, ca în „Pripealele monahului Filotei de la Cozia“; dovezi despre vechiul crestinism românesc, ca în „Cel mai vechi document arheologic crestin găsit pe teritoriul tării noastre“; clarificări privitoare la dependenta canonică a Bisericilor române, ca în „Unde si cînd a luat fiintă legenda despre atârnarea canonică a scaunelor mitropolitane din Tara Românească si Moldova de Arhiepiscopia Ohridei“ si multe altele.
Atentie deosebită a dat Vlădica Tit monahismului nostru si sfintelor sale lăcase, închinîndu-le studii ca: „Viata mânăstirească în Tara Românească înainte de anul 1370“; „Mânăstirea Vodita“; „Mânăstiri vândute si dăruite în secolul XV“; „Fost-au două sfinte lăcase la Cozia?“; „Mânăstirea Titireciu“; „Seminarul călugări tipografiilor din Tara Românească.
În acest din urmă domeniu, cel putin în momentul de fată, cunostintele sale nu pot fi egalate de nimeni. S-a ocupat de tiparul bucurestean de carte bisericească în anii 1740-1750 si, în vremea de pe urmă, deieromonahul-tipograf Macarie din anii 1508-1512 si de tiparnita sa, afirmând cu toată convingerea că acesta n-a fost sârb, cum s-a crezut, ci român. În legătură cu activitatea sa culturală, trebuie a fi amintit si faptul că în timpul cât el i-a fost secretar de redactie — anii 1934-1939 — revista Sfântului Sinod «Biserica Ortodoxă Română» a cunoscut o epocă înfloritoare.
În jurul ei a adunat iscusite condeie de ilustre nume din cultura românească a vremii si în paginile ei si-a publicat parte din studii si si-a inserat un însemnat număr de recenzii si note bibliografice.
Ca director al Cancelariei Sfântului Sinod, Vlădica Tit a desfăsurat o sustinută activitate, jucând însemnat rol în pregătirea si efectuarea îndreptării Calendarului în anul 1924 si în multe alte probleme majore ale Bisericii Ortodoxe Române.
A militat pentru apropierea dintre bisericile crestine, având însemnat rost în Conferinta română anglicană de la Bucuresti din anul 1935; a fost adept al participării Bisericii Ortodoxe Române la Miscarea ecumenică, fiind desemnat de Sfântul Sinod să participe la Conferintele de la Lausanne si Oxford din anii 1927 si, respectiv, 1937; a fost de fată ca sol al Bisericii Ortodoxe Române, în slujba Ortodoxiei ecumenice, la Conferinţte reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe de la Sofia, în 1928, şs Constantinopol, în 1929 si a luat parte la lucrările Conferintei panortodoxe de la Vatoped, din anul 1930, între altele, stăruind pentru împăcarea dintre Patriarhia ecumenică si Biserica Ortodoxă Bulgară.
De asemenea, a făcut călătorii în Orientul Apropiat si a sprijinit ideea întemeierii unor aşszăminte românesti la Locurile Sfinte.
Acesta a fost si asa a lucrat Vlădica Tit, acest om plăcut la înfătisare si la vorbă, cu ochi de cărbune si chip limpezit de lumina cumpănită a unei frumoase înserări lăuntrice. Pe deasupra tuturor acestora, Mitropolitul Tit a fost si un îmbunătătit duhovnic. Aceasta făcea ca usa casei sale din această sfântă mânăstire să fie des deschisă de cei ce veneau să-i ceară sfat duhovnicesc.
Înaintea acestui cărturar-vlădică si în fata acestei luminoase figuri de ales ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, aducem, în numele tuturor celor ce l-au cunoscut, l-au iubit si l-au pretuit, a slujitorilor si credinciosilor Bisericii Ortodoxe Române, a cărei propăsire a dorit-o cu căldură, precum si al nostru personal si al celor ce i-am fost ucenici, piosul nostru omagiu de dragoste si recunostintă pentru tot ceea ce a însemnat pentru noi toti activitatea multilaterală si bogată a Vlădicăi Tit, cel ce acum s-a mutat către Domnul.
     Îi urmase la cuvânt Mitropolitul Olteniei, Firmilian Marin, astazi prea putin cunoscut însă socotit la acea vreme drept unul dintre cei mai cu greutate vlădici, un „clasic“ al ierarhiei si un pastor de Bănie ce ar trebui re-descoperit. Desi mai putin înaripată, vorbirea lui pare a păstra acelasi aer esoteric ce se observase anterior:
S-a stins, ca o făclie, unul din marii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române: Mitropolitul pensionar Tit Simedrea. Înzestrarea si râvna lui l-au ajutat să urce la una din înaltele demnităti ale Bisericii. Trăsătura cea mai de seamă a Mitropolitului Tit Simedrea a fost o îndârjită vointă. Apoi, o covârsitoare putere de muncă. În virtutea lor a ajuns acest ierarh stăpân pe o puternică si adâncă cultură, bineînteles bisericească, si cu deosebită aplicare către istoria sfântului nostru asezământ: Biserica Ortodoxă Română.
Până la purcederea scrisului, Mitropolitul Tit si-a agonisit, cu răbdare, uneltele acestei trude, plină de răspundere. Limba franceză a deprins-o bine si sigur, la Montpellier, în Franta. Apoi, scolăreste, si-a însusit: greaca, slavona, rusa si engleza.
Între treburi si răspunderi oficiale, el îsi cheltuia restul de timp cu gramatica si vocabularul, cu exercitiul si conversatia. Pe aceste temeiuri si pe baza unei minti ascutite si vii, plus cercetările monografice si descifrările manuscriselor, a îndrăznit vlădica Tit Simedrea să iasă la vâslire în largul cărtii si la serioasele însăilări în cîmpul scrisului: «Biserica Ortodoxă Română“, «Apostolul» si altele au găzduit interesantele gânduri si cercetări istorico- bisericesti ale ierarhului începător, dar plin de mari făgăduinte.
După chinuitoarele treceri prin episcopat si înalta dregătorie de mitropolit si după iesirea la pensie, ierarhul cărturar s-a desfăsurat într-un câmp mai larg si în cercetări de adâncime, care vor rămâne bine câstigate în cultura de specialitate.
Dispunând de sănătate si îndelungare de zile, Mitropolitul Tit Simedrea a înnobilat revistele bisericesti ale vremii noastre cu studii istorice, comentarii si precizări, complicate cronologii si rectificări de mare trebuintă. Revista noastră, «Mitropolia Olteniei“, s-a bucurat mult de acest privilegiu. Scrisul marelui ierarh i-a dat greutate si privilegiu, el fiind plin de fine observatii, de bogate trimiteri si de o deosebită limpezime.
Graiul său era neaos românesc; câteodată încărcat de cuvinte iesite din folosintă. Acest ierarh iubea cartea, adânc si pătimas. Ochii săi lunecau pe pagini, ilustratii, vignete si literă, strălucitori si înfometati de frumos. De aceea, biblioteca dispărutului era plină de carte bună, de rarităti agonisite din anticariate, la care se adăugau manuscrise originale si de mare pret. Unei biblioteci de cărturar, foarte variată, îi stă bine si alăturarea artei.
Masa de lucru a acestui cărturar era plină de obiecte rare si pretioase: artofoare, sculpturi, lucrări în metal bătute în ciocan, icoane vechi si ciupite de vreme si carii, alte podoabe ale mâinilor de mesteri iscusiti si închinători ai frumosului. De aceea ne doare această pierdere, desi stim că n-avem, aici pe pământ, cetate stătătoare si anii omului sunt în mâna lui Dumnezeu.
Bisericii noastre îi sunt scumpi oamenii care zăbovesc pe carte, pe descifrarea trecutului si pe învrâstarea lui cu timpul si căutările noastre.
Desi o anumită inflamare solemnă se întâlneste în panegiricul bisericesc, esentiale aici sunt trăsăturile de portret magistral, întrunind un fel de codificare de pecete care nu-i element de retorică si nu si-ar fi avut locul dacă nu ar fi pornit din concluzia verificabilă.
„Mesterul“ ni se înfătisează în felul unui „ierarh iluminat“, îndrumător si îndreptător si animat de un energetism de unicat, având o idee inaltă despre datorie si vointa îndârjită de a realiza misiunea ce i se hărăzise. Soarta lui se dedicase, în câmp larg si cercetări de adâncime, clarificării de teme cu însemnătate în ogorul acestei culturi si deopotrivă „instruirii celor ce vin“ si sfătuirii „celor ce erau“; în totul, o imstinte“, cel putin în momentul de fată, nu pot fi egalate de nimeni.
Imaginea impresionează si impune, fiind prototipul memorabil al unui „sef de scoală“ admirat de discipolii selectionati cu grijă si in vederea unui obiectiv precis.
Astfel doar se va putea întelege mai deslusit încredintarea (ca vorbe de încheiere ale Episcopului Antim) că amintirea Vlădicăi Tit va rămâne pentru totdeauna vie si nestearsă în Biserica noastră străbună si dorinta ca nemuritoare să-i fie pomenirea.
Însă până la urmă, si privind doar în superficie, profetia aceasta — căci o profetie ar fi trebuit să fie — nu s-a împlinit desi „răspândirea“ ucenicilor în „provincii“ s-a petrecut pas cu pas si a îmbracat proportii de fenomen. O cât de sumară examinare de evolutie confirmă această impresie si o întăreste.

     Antonie Plămădeală, încă prea putin cunoscut atunci, va deveni episcop de Buzău si apoi mitropolit al Ardealului, ctitorind mânăstirea de la Sâmbăta de Sus, de fapt o „Academie“ de traditie românească aproape secretă iar prin operă ne-a lăsat o adevărată directivă de atitudine si un model de program ce va trebui descifrat si urmărit.
Nestor Vornicescu va fi peste numai câtiva ani impunătorul mitropolit al Olteniei si „apostol al ideii străromâne“, doctrinar al afirmării „dreptului românilor la sfintii proprii“ si erudit autor de constructie cărturărească înfăptuită si nu doar proiectată. Antim Nica va păstori ca arhiepiscop la Dunărea de Jos, fiind înconjurat cu o veneratie neobisnuită si un respect impresionant, desi ne-a lăsat o operă mai putin proeminentă decât proiectul însă initiative numeroase si inteligibile ca program subsidiar.
Justin Moisescu va fi patriarh; Benedict Ghius si Grigorie Babus, alăturtţi lui Sofian Boghiu si lui Adrian Făgeteanu, vor ajunge în preajma anului 2000 între înteleptii secreti ai românilor, a căror întelegere superioară a lumii si vremurilor va da un sentiment de stranietate, „lucrând“ într-un fel misterios în straturi sociale ramificate.
Altii, atunci absenti, între care o mentiune va trebui făcută pentru arhiepiscopul de azi Bartolomeu Anania al Clujului, vor avea o biografie de străluciri incomparabile în asfintitul vietii pământesti care va însemna „urmă în istorie“ si, deci, o traducere din an în an a unei materii neperisabile ce se recunoaste si astăzi, ca si ieri.
„Mesajul“, dacă a existat, asa cum se presupune, s-a răspândit. Însă pentru câtă vreme?