Secretul Rugului Aprins - Partea VI de Artur Silvestri publicat la 07.10.2008
"Rugul aprins" de la Antim
     Recitind documentele adunate aici întâi de toate ca să nu se piardă, mi-am dat seama că desi par a fi sumare si, unele, chiar destul de putin semnificative, dau o impresie de indistinct misterios si parcă ascund si o altă dimensiune decât cea vizibilă. Cele mai multe „contururi nedefinite“ se întâlnesc ori de câte ori se invocă istoria „Rugului Aprins“ si, mai mult decât atât, însăsi ideea care creează sentimentul că ne vorbeste „în mai multe limbi“.

     Există, deci, un „secret al Rugului Aprins“ de la Antim?
De obicei, evocările se opresc la „moment“ si la „context“ iar analiza, atunci când se face (desi folosind o materie prea de tot firavă în absenta documentului extins) deplânge felul cum „miscarea“ a fost întreruptă si cum initiativa, indiferent de unde ar fi pornit, s-a aflat prea repede culcată la pământ. Lipsesc deopotrivă „preistoria“ (adică originile si izvoarele) si „post-istoria“ (deci ecourile si efectul) care, însă, au mai mare însemnăte decât episodul cronologic.
La drept vorbind, miscarea „Rugului Aprins“ de la Antim „nu a fost o miscare“ dacă ar fi să ne alăturăm în concluzie Păr. Arsenie Papacioc însă, deopotrivă, aceasta ascunde si o altă semnificatie, mai înaltă, ce depăseste datele consemnate si se include în imemorial si pecetluit.
Căci, de fapt, „rugul aprins“ trebuie socotit însusi felul nostru de a reactiona istoriceste si mecanismul ireductibil ce îngăduie multimea de „renasteri“ periodice care au o aparentă de inexplicabil si de miracol.
O exegeză în enigmatic ar fi posibilă desi în această materie concluziile sunt de obicei privit circumspect si luate în derâdere

 
    Fapt este că „Rugul aprins“ al lui Moise se localizează pe Muntele Sinai, nu departe de „Mânăstirea Sfânta Ecaterina“, un „loc“ izolat si o cetate sacră terestră, unde se pătrundea printr-o intrare situată la zeci de metri de pământ.
Aici, într-un Loc consacrat unde stau manuscrise vechi si numeroase, multe încă necunoscute (si de o însemnătate ce rivalizează cu Vaticanul, fiind poate „un sediu de enigme păzite“) cel dintâi hram fusese „Schimbarea la Fată“ si în vremea lui Justinian fusese populată cu bessi, o semintie tracică de la Dunărea de Jos, precum sustine D. Stăniloae într-un studiu ce încă nu a fost dezvoltat decât sumar — desi în manieră erudită — de către Aurora Petan si Mihai Andrei Aldea.
     Însă Tit Simedrea initiase „Rugul Aprins“ de la Mânăstirea Antim încă de la începutul anilor ’40, pe când se afla cu sederea de arhiepiscop la Cernăuti, si îl asezase în ideea „Schimbării la Fată“, care poate prin coincidenţă este si „ziua muntelui Ceahlău“. Un aer initiatic există.
Cu „Basarabia“ — ilustrând drama noroadelor persecutate — si cu „Bucovina“, loc de consacrări răspândite în mânăstiri emblematice, suntem într-o geografie de sensuri concentrate, având Muntele Sfânt în însăsi prototipul de asezare.
Cu Antim, unde pretutindeni se re-aminteste cărturarul ucis, martirul cărtilor ziditoare, „Fondatorul“ de bibliotecă, adaosurile se proiectează în sacrificial.
Apoi, „învătătura“ si „discipolii“, existând, deci, o lectie nerostită, ucenici răspânditi, „misiune“ si o poruncă din vremuri neidentificate.
Acestea pot fi „coincidente“ sau „simboluri“ însă, ori de unde le privim, au o greutate de semn si potrivire.
     Indiferent cum ar fi, „uitarea“ lui Tit Simedrea începe să se explice.
În fond, aceasta este pedeapsa spiritului creol care lucrează sistematic ori poate numai intuitiv.
Tot ceea ce i-a orânduit opera îi este potrivnic „răului românesc“ căci el s-a exprimat prin „făcut“ (si arareori în teorie) în directii care acestuia nu-i plac.
Recapitularea tematică impune si motivează.
Prin imnograful Filotei, ne-a arătat calea ofensivă si afirmarea în universal; prin „continuitatea si străvechimea mânăstirilor“ ne-a dat întărirea autohtonismului uimitor si manifestat în realităti paralele care nu-i obligatoriu a se consemna; prin micile monografii de „lăcasuri regionale“ ne-a evidentiat înrădăcinarea în Loc; iar prin „Rugul Aprins“ întrevedem reazemul de recucerire si secretul „focului imaterial“ care lucrează alături de timp, precum călugărul de la Sfânta Sofia care liturghiseste din ziua Căderii Constantinopolei, aflându-se într-o altă dimensiune.
Acestea nu sunt îngăduite în vremurile ce trăim când tocmai „Locul“, „Neamul“ si afirmările necontrolate se expun condamnării si trebuie să fie asezate în genunchi spre a se încuviinta triumful expasiunii în uniforme.
Dar în esentă „uitarea“ însăsi devine o cheie a întelegerii si nu, asa cum ne apare în superficial, subiect de dramă personală si de ieremiadă în tema zadărniciei universale.
Căci, de fapt, în aceste straturi enigmatice „persoana“ sau „omul trecător“, nici nu contează si chiar dacă este uitat ori desfăcut de identitate, ne rămân concluziile transmise pe căile anonimatului imemorial, ca si faptul de folclor.
Dincolo de prezente stau, asadar, „Focul fără moarte“, „înrădăcinarile“, memoria nedeslusită epic însă tradusă în peceti.