Codrii Cosminului de Ludovicus Tubero publicat la 22.07.2008
COMMENTARIORUM
DE REBUS SUO TEMPORE NIMIRIUM AB A. 1490 USQUE AD A. 1522 IN PANNONIA ET FINITIMIS REGIONIBUS GESTIS
1497 (Lupta din Codrii Cosminului).
     Valahia, a carei parte dinspre rasaritul soarelui de vara se numeste Moldova – odata se numea Dacia –, este legata de Ungaria transdunareana prin munti si paduri, care munti, pornind din Carpati spre miazazi, se întind aproape pâna în Dunare.
Locuitorii acestei tari traiesc mai mult de capul lor, decât sub stapânirea ungurilor. Se deosebesc prin limba si prin institutii de unguri. Vorbesc, adica, limba romana, se întelege corupta.

     Cu turcii, de care sunt despartiti prin Dunare, s-au razboit cu noroc schimbacios, multi ani de-a rândul. În cele din urma, obositi mai mult de jafuri decât de lupte, au pus sfârsit navalirilor turcesti prin plata unui tribut.
Ungurii nu voiau ca tara aceasta, lipita de regii cei vechi la Ungaria, sa fie ocupata de poloni. Astfel, au trimis în graba o oaste buna, care sa fie de paza moldovenilor, daca polonii ar încerca sa-i atace. Si aceasta au facut-o ungurii cu atât mai mult, ca nu cumva Albert, învingând pe moldoveni, sa nelinisteasca iarasi regatul Ungariei cu razboi.
Caci, cu greu se poate înlatura banuiala de a nu se fi ivit o neîntelegere între regi. De altfel, Albert, scos din fire de biruinta de curând câstigata, caci se luptase de doua ori de când a luat domnia, cu tatarii (un neam de sciti, vecini cu Chersonesul Tauric), navalise deja cu osti foarte mari în Moldova, acolo pe unde tara aceasta se hotaraste cu Rusia.
El spunea ca are de gând sa atace pe turci, în realitate, însa, voia sa supuna pe geti (care se numesc moldoveni) si, dupa ce îi va supune pe acestia, sa se poata razboi si cu turcii.

     Dar planurile nu se pot tine multa vreme ascunse. Caci s-a descoperit îndata ca Albert nutreste altceva în sufletul sau, decât ce voia sa arate.
     Turcii ocupasera cu câtiva ani mai înainte, sub sultanul Baiazet, doua cetati de-ale moldovenilor, una numita de locuitori Monocastru, alta Celia [Cetatea Alba si Chilia]. Amândoua sunt asezate pe pamânt getic, pe malul Dunarii.
Asadar, Albert, dându-se drept prieten al getilor si aparator al lor împotriva turcilor, înca mai înainte de a se apuca de lucru, fagaduise ca va cuceri aceste doua cetati si le va reda moldovenilor.
În sufletul sau, se hotarâse, însa, ca, mai înainte de a ataca pe turci, sa puna mâna pe Moldova, caci socotea ca nu se poate pune nici un temei pe credinta getilor (valahii se deosebesc de Biserica romana nu prin religie, ci prin ritul sacral).
Iar în lupta împotriva turcilor zicea ca trebuie sa se foloseasca de ajutorul aliatilor, dupa cum chibzuia el mai bine.
Asadar, dând uitarii Celia si Monocastru, impunea locurilor mai tari ale getilor garnizoane, sub cuvânt de a asigura Moldova, si se purta cu ei ca cel mai tiran rege.

     Peste moldoveni domnea pe atunci Stefan Carabogdanes un barbat desi cam trecut la vârsta, dar cu sufletul destul de hotarât pentru razboi.
Acesta, întelegând planul lui Albert si socotind ca nu se poate masura cu el, caci nu se încredea destul în ajutorul unguresc al lui Vladislav, fratele lui Albert, se hotarî sa ceara ajutor de la turci, care, dupa cum am spus, îl primisera printre prietenii lor, în urma platii tributului.
Prin aceasta, baga o mare spaima în poloni, caci faima turcilor, din cauza întinsei lor stapâniri, atât în Asia, cât si în Europa, era foarte mare pe vremea aceea.
     Asadar, cam în modul acesta îl îndemna prin scrisoare getul pe sultanul turcilor, la razboi împotriva polonilor:
„Stefan Carabogdanes saluta pe Baiazet otomanul, cel mai puternic dintre regi. Silit de grozavia polonilor, care, fara sa fie nelinistiti cu vreo nedreptate din partea mea, ci din adânca lor placere de a stapâni, au jefuit cu ostiri mari tinuturile de sub obladuirea mea, al caror stapânitor esti, însa, tu, m-as fi si despartit de legatura ce ma leaga de tine, de nu m-as fi hotarât în sufletul meu, sa ramân în aceeasi statornica credinta si sa fiu tot asa cum am fost când am început prietenia cu tine si când prin tribut anual, am început sa ma îngrijesc de marirea norocului tau, care nu numai ca te-a pus în fruntea neamurilor mai apropiate, dar te-a ridicat mai presus de regii întregului pamânt.
Daca nu-mi vei veni în ajutor la timp, mântuind credinta de aliat, pe care, câta va fi în mine, negresit toata ti-o voi jertfi, sa stii ca nu ma vei mai avea pe mine de vecin, ci pe poloni, cu a caror putere eu nu ma pot masura.
Pentru ca oamenii mei, care sunt si supusii tai, voiesc mai bine sa câstige pacea de la poloni prin buna învoiala, decât sa fie subjugati si stapâniti, dupa ce au fost învinsi în razboi.
Caci sa stii ca Albert nu a navalit în tara mea cu gândul ca, luându-ne turmele, sa se întoarca acasa si sa ne dea pace. Un dusman din afara poate face o astfel de nelegiuire fara sa ne rapeasca prin aceasta libertatea.
Dar noi am aflat ca Albert vrea sa puna stapânire statornica pe mosia noastra, si înca cu atâta foc doreste aceasta, cum numai un rege mare si foarte puternic poate sa doreasca.
Sa te pazesti, deci, dar, ca nu cumva dusmanul acesta, dupa ce ma va supune pe mine, sa-ti dea din greu si tie de lucru pentru ca, învingân-du-ma pe mine, va începe sa te nelinisteasca si pe tine, ceea ce spune pe fata ca va face cât mai curând.
Si fapt este ca vor cuteza si ceilalti crestini sa te atace, cu care polonii negresit nu sunt de asemanat.
Si as vrea sa nu-ti scape din vedere ca crestinilor vecini din Europa le este cu mult mai greu sa înceapa razboiul împotriva ta, decât sa-l poarte. Caci ei cred ca, pentru o astfel de expeditie si pentru o astfel de întreprindere, le lipseste mai mult nascocitorul decât puterile.
Caci, atât pentru razboiul pe uscat, cât si pentru cel de mare, ei au de toate din belsug: arme, cai, tot felul de unelte de razboi, corabii, destoinicie pe mare, bani, pedestrasi, calareti, pricepere în ale razboiului, vitejia comandantilor si marimea inimii. Din cauza aceasta, daca vei asculta de rugamintile mele si-mi vei da ajutor cât mai degraba, o vei face aceasta nu mai putin spre folosul tau ca al meu.
Sa stie crestinii de rit roman ca tu nu numai ca esti neînvins, dar ca nici nu poti ierta o nedreptate, oricât de mica. Facând acest lucru, voi câstiga din cinstea ta si eu, care m-am încredintat pazei tale, si mai ales îti vei pazi prin aceasta propria ta stapânire”.
     Acestea le-a scris getul, urmarind un plan, care nu este destul de cinstit pentru un crestin, si care, pe de alta parte, nici pentru stapânirea lui în viitor nu era fara de primejdii, pentru ca un proverb al dalmatilor zice: „Pamântul pe care l-au atins turcii cu copitele cailor, nici de ploile de vara nu se mai însufleteste si nici cu iarba nu se mai îmbraca”. Prin proverbul acesta, se dovedeste, de buna seama, ca e si greseala, si pacat, când, cu ajutorul dusmanului obstesc, îsi razbuna cineva de nedreptatile suferite, pe câta vreme si-ar câstiga merite cu mult mai mari pentru folosul crestinilor, daca s-ar lasa mai bine de domnie, decât sa si-o mentina cu armele turcilor.
Caci, pe turci nici o alta pricina nu-i leaga în prietenie cu crestinii decât ca sa zdrobeasca pe cei neprevazatori; de unde aceia care se reazema mai putin pe credinta lor sunt mai la adapost.
     Baiazet, primind scrisoarea lui Stefan Carabogdanes, chema numaidecât la sine pe aceia cu care obisnuia sa se sfatuiasca în afaceri mai însemnate, si le spuse cuprinsul scrisorii. Nici unuia nu i se paru lucru de trecut cu vederea
Cu învoirea tuturor, se pregati atunci o armata, care avea sa se împotriveasca polonilor, si i se dadu porunca sa îsi aseze tabara pe malul de dincoace al Dunarii.
Si comandantului i se dadu împuternicire sa treaca Dunarea, daca i se va parea cu folos, sa nu se încaiere, însa, cu dusmanul înainte de a fi pus la încercare credinta getilor. Caci se temeau turcii sa nu le faca valahii vreo pozna, mai ales ca se gândeau ca si ei, ca si ceilalti crestini, sunt cu cuget rau împotriva turcilor si ca neamul acesta de oameni îsi îndrepta armele mai mult unde-i ispitea norocul, decât unde-i chema credinta.
     Asadar, dupa ce vazu turcul ca acel Carabogdan este aprins de dreapta mânie împotriva polonilor, pentru pustiirea tarii sale, si ca cere ajutor fara nici un gând de înselaciune, trecu cam a treia parte din oaste peste Dunare, doua parti le lasa în tabara, ca sa nu fie o povara pentru holdele aliatilor.
De altfel nici nu era nevoie de cete mari, deoarece, pentru poloni, clima cea aspra a Moldovei atacase sanatatea aproape a întregii ostiri, ca si a comandantului, si multi dintre poloni, nefiind obisnuiti cu necazurile si îndurând cu mare greutate lipsa celor trebuincioase, precum si marsul cel lung, erau cu totul istoviti de boala.

     Valahii, înveseliti de ajutoarele turcilor, coborâra în graba din munti, unde se adapostisera cu familiile lor, când au înteles gândurile dusmanoase ale polonilor.
     La ei este obicei stramosesc sa nu se arate dusmanilor în câmp deschis, ci, arzând satele si nimicind pasunile, sa o ia spre vârfurile muntilor, si de aici, la timp binevenit, sa se arunce asupra dusmanilor.
Astfel, uniti cu turcii, se apropiara de poloni, având nadejde mai mult în sanatatea zdruncinata a dusmanilor, decât în puterile lor proprii.
Si polonii, deodata cu boala lor si a regelui, care le zadarnicise întreprinderea, fura îngroziti si de noua cutezare a valahilor si de ajutoarele turcesti, pe care, dupa zvonuri anume scornite de valahi, le credeau cu mult mai mari.
Se hotarâra sa lase încurcata toata expeditia si sa se întoarca pe la casele lor, dându-si prea târziu seama de nebunatica lor îndrazneala.

    

Trimitând, deci, mai înainte carele, care duceau calabalâcul, însotite de o mâna de oaste, apucara calea care duce printre radacinile muntilor, ce despart Moldova de Ungaria
Nu înaintau, însa, prea repede, ca sa nu lase pe bolnavi sa-i macelareasca dusmanii si, totodata, sa nu semene calatoria lor a fuga. Aceasta atâta foarte mult inimile dusmanilor.
Valahii, îndata ce observara lucrul acesta, se hotarâra sa le iasa polonilor cât mai repede în cale si, mai înainte de a iesi aceia de prin vai si strâmtori, sa atace bagajele, iar ungurii si turcii sa împrastie sirurile din urma ale armatei, rupându-le.

     Planul acesta n-a fost lipsit de noroc. Pentru ca valahii, cunoscând acele regiuni, au iesit degraba la drum pe poteci si au navalit asupra bagajelor polonilor, atât din fata, cât si din laturi. Si pentru ca groaza sa fie cât mai mare, câtiva, alergând de pe vârfurile muntilor la vale, pravaleau bolovani, silind, astfel, pe dusmani sa lase la o parte trândavia provenita din teama si din boala.
Si asa, polonii, napaditi de tot felul de necazuri, silindu-se sa scape teferi, fie si fara bagaje, pierdura cea mai mare parte din calabalâc si pe deasupra câteva mii de oameni, care sustinusera atacul dusmanilor, luptând vitejeste.
Si s-au întors în patrie, câstigând ca rasplata a expeditiei lor rusine, si aceasta înca cu mari pierderi. Caci cine se îndoieste ca Albert n-a plecat pe negândite împotriva getilor? Pentru ca atâta ardoare dupa libertate au acestia, încât nu le-a putut rabda sufletul sa se robeasca nici la turcii învecinati, ale caror arme au sfarâmat stapânirile tuturor regilor crestini, si nici la unguri, de care, cum am spus mai înainte, o veche legatura îi lega, desi de multe ori amândoua aceste neamuri îi încercasera cu razboi.
Prin urmare, nu se putea face nimic împotriva lor cu puterea, ci trebuiau înduplecati cu câstig si rasplata, trebuiau atrasi mai mult decât supusi.
     Afara de aceea, a fost cea mai mare nebunie din partea lui Albert sa atace pe turci, un neam aprig la lupte si dedat la razboi, cu polonul, un soldat crud înca si nerabdator la necaz, fara sa se fi aliat mai întâi cu ungurii, care, pe vremea aceea, erau aproape singurii care stiau sa se lupte cu turcii, în urma luptelor aproape zilnice, pe care, dintr-o ura înnascuta, le poarta împotriva acestora, din care pricina le si sunt spre cea mai mare groaza.
Daca ar fi lucrat Albert asa, sosirea lui în Moldova n-ar fi desteptat nici o banuiala la unguri, care se temeau de taria locurilor. Aceasta molima [banuiala], izvorul multor greseli, rând pe rând dezbina inimile regilor si le îndeamna la vrajba.
     Retragându-se polonii din tara lui, Carabogdanul dadu porunca sa treaca turcii Dunarea înapoi, dupa ce vor fi primit prada din belsug, ca sa se usureze tara lui de oaste straina.
Trimise, apoi, soli cu daruri tot asa de mari ca si norocul sau, care sa multumeasca lui Baiazet pentru ajutorul trimis si sa-i povesteasca cum s-au petrecut lucrurile.
Aceasta a facut-o pentru ca turcii, care îi ajutasera numai cu numele si nu si cu armele, sa nu-si atribuie lor în fata sultanului – desigur, nu fara a dispretui pe crestini – gloria de a-i fi alungat pe poloni, în vreme ce partea cea mai mare din aceasta glorie este a getilor si a ungurilor
. Caci a nu fi dispretuit de acela cu care nu poti încheia nici o alianta statornica, nu numai ca e ceva glorios, dar înseamna a fi la adapost sigur.
Când turcii încheie vreun tratat cu noi, ei cauta sa fie acesta spre folosul lor si nu spre al nostru.