Lupta de la Baia de Antonius Bonfinius publicat la 22.10.2008
Lupta de la Baia
     Antonius Bonfinius
HISTORIA PANNONICA AB ORIGINE GENTIS AD ANNUM 1495
Lupta de la Baia.
Dupa ce regele restabili pacea în provincie, iesi din Transilvania în ziua Sf. Caterina, se îndrepta spre acea parte a Valahiei, care acum se numeste Moldova.
Aici, stapânea în toata voia Stefan voievod.
Ca supus al regelui Ungariei, trebuia sa plateasca toate darile si sa împlineasca toate poruncile, dar el, scos din minti si crunt din fire, însa zelos si strasnic în razboi, nu voia sa asculte cu nici un chip.
Ba, mai întetea si rascoalele în Transilvania, cu gând ca, tulburând linistea de acolo, sa se poata bucura de libertate.
Regele afla cu cale sa porneasca prin paduri si prin strâmtori de munti, sa readuca pe razvratitul valah la ascultare. Prin strâmtorile închise cu arbori si cu câte toate, îsi deschidea drum cu focul sau cu sabia.

     Dupa ce, astfel, îsi facu drum si iesi mai la larg, îsi aseza tabara lânga oraselul Remanuasiar [târgul Roman], pe care valahii îl socotesc for roman. Zidurile acestui oras sunt de lemn, întarite cu valuri si gropi; pe acolo curge râul Siret. Pe tarm, e cetatea de lemn, întarita mai mult cu ostire decât cu fortificatii.
Acest Stefan era principele provinciei: de el ascultau aproape toti moldovenii.
Regele, la cel dintâi atac asupra târgului Roman, îl si ocupa.
Stefan, prinzând de veste, începu numaidecât tratativele de pace prin soli.
Si mult timp si-au batut capul ca sa se înteleaga, si în cele din urma nu s-a putut face nimic.
     Cum simti Matia ca toate din partea dusmanului sunt numai vorbe goale, rupând pacea, pleca de acolo, dupa ce dadu ordin sa se aprinda si sa se darâme orasul. Dupa ce arse târgul Roman, pe oriunde mergea, pustia totul, sate si orase, cu foc si sabie, iar ostasii mânau de dinapoi oameni si turme de vite, cu prada nespus de mare. A treia zi, ajunse, în sfârsit, la cetatea daruita unui episcop de frunte, numita de moldoveni Bania [Baia].
Regele se astepta sa se loveasca aici de cu seara cu dusmanul invidios si viclean. Se spune ca în razboiul acesta norocul regelui a fost unit cu vitejia lui. El era gazduit în acea parte a târgului care tinea de episcopat, acolo unde se împreuna cele doua ulite care ocolesc biserica.
Ceilalti: pontificii, nobilii, comandantii armatei, se asezara împrejurul pietei, asa ca, dupa obiceiul regelui, sa fie totdeauna gata.
Pe vremea cinei, un prins cu numele Sythotus, fu adus înaintea regelui. Îl întrebara prin talmaci cine este, de unde, încotro se duce si pentru ce. Raspunse ca nu-i nevoie de talmaci, ca el este ungur si-i din Ardeal si, nestiind de cele ce se petreceau, venise în Moldova sa-si mai vada mosiile, bunurile sotiei sale, supuse pieirii. Pe drum, nu departe de aici, a dat peste 12.000 de moldoveni, care au de gând sa navaleasca înainte de miezul noptii asupra ungurilor, sa-i macelareasca. El se grabi sa dea de veste, fiindu-i mila de neamul sau, ca sa nu atraga sfârsitul alor sai prin tacerea-i pacatoasa.
     Deoarece, la început, putina crezare se dadu acestei vesti, ca sa nu para ca a inventat-o cu gândul sa scape si ca sa fie ferit de amenintarile regelui, drumetul adauga: sa fie dat în grija paznicilor si, de va fi adus veste mincinoasa, sa fie chinuit în chipul cel mai crud.
Regele dadu porunca sa-l dea în seama unui pazitor, iar Drach Berthold, pe acea vreme îngrijitorul sau, un cavaler foarte viteaz, nascut pentru razboi, sa vada bine de oaspete. El însusi se scula nemâncat de la masa, îi aduna îndata pe toti nobilii, ostasii si comandantii calaretilor, le spuse ce primejdie îi asteapta si dadu porunca sa prinda fiecare armele.
Aseza posturi pe toate ulitele si la toate portile, la intrarea în târg aseza cohortele pretoriene. Doua sute de veterani si pe cei cu armatura grea îi aseza înaintea locuintei sale, ca sa împiedice atacul dusmanilor din cele doua ulite, ce se împreuna acolo.
Trupele le împarti prin toate ulicioarele.
Abia pusese astea la cale când, înainte de miezul noptii, iata soseste dusmanul. Asediaza orasul de lemn, înconjurat cu zid de nuiele, dând fara veste foc din trei parti. De o parte si de alta se naste un zgomot si o învalmaseala de nedescris.
Moldovenii, dupa ce au dat foc, patrunsera în oras.
Focul încins raspândea atâta lumina în noaptea întunecoasa, încât se luptau ca ziua. Începu un mare macel, mai întâi la poarta, apoi pe ulite si la raspântii. Cu atâta putere se ciocneau în lupta, încât nimic nu parea mai îngrozitor. Doua siruri gata de bataie, asezate în patrat, înainteaza cu masura spre cartierul regelui, pe doua strazi. Acolo dadura peste veteranii înarmati.
Începu o lupta apriga si foarte sângeroasa. Multi moldoveni cazura acolo si în vreme ce unii îsi dadeau silinta sa scoata pe dusmani din casa, altii din contra, cautau sa-i învinga si sa-si scape viata. Mult sânge se varsa acolo. Mihail palatinul, Nicolae Ciupor si Ioan Pongratius, voievodul Transilvaniei Nicolae Banfi, Stefan Batori si ceilalti nobili, fiecare pentru el, aparau intrarea în piata cu cea mai mare îndaratnicie si cautau sa respinga atacul navalitorilor. Caci era evident ca, dupa cedarea pietii si a cetatii, celelalte usor vor pieri. Se luptara cu cea mai mare îndârjire pretutindeni, printre sageti si focuri.
Moldovenii, respinsi din toate partile târgului, în cele din urma întoarsera spatele. Ungurii îi tinura din urma si, înainte de a iesi din oras, omorâra cât mai multi dintre ei. Pe unii, lacomi la fuga, îi bagara în foc si se arsera, pe multi îi taiara cu sabia, în vreme ce se îmbulzeau în graba lor, sau îi strapungeau cu sageti de la spate, sau se striveau ei între ei, omorându-se unii pe altii.

 
    Abia 4.000 scapara, ceilalti, prinsi în oras, fura macelariti pâna la unul. Regele, aici luptându-se în fata cartierului sau, împreuna cu veteranii, aici cercetând posturile în târg, îndeplini în noaptea aceea datoria celui mai bun soldat si domnitor.
Era cel dintâi unde era lupta mai crâncena, îndemnând pe viteji, dojenind pe cei fricosi, venind în ajutorul liberatorilor. Luptând în tot locul cu cea mai mare vitejie, s-a scapat pe sine si a scapat si armata.
Când s-a luminat de ziua, s-au gasit 7.000 de valahi morti, unguri 1.200, ceilalti, însa, în cea mai mare parte, raniti. Ba, ce e mai mult, si regele fu ranit în noaptea aceea de o sageata getica, nu departe de sira spinarii, si, deoarece, dupa ce i-au scos coada sagetii, fierul a patruns mai adânc în carne, patru ani de zile a dus-o regele în grele suferinte. Si, topindu-se rana unde era fierul, acesta se slobozea mereu în jos, pâna când, în cele din urma, iesi, aruncat de însasi natura.
     S-au luptat în noaptea aceea mai mult pentru viata, decât pentru cinste. Orasele si satele de prin apropiere fura arse si jefuite. Regele, îngreunat de rana, dupa ce omorî la dusmani pâna ce îi stinse, se hotarî sa treaca în Transilvania si de acolo în Ungaria.
Si asa, în ziua de Craciun, se întoarse la Brasov. Acolo pedepsi mai aspru pe cei vinovati de tradare.
Pe Mihail din Tara Româneasca, nascut din neam nobil de voievozi, îl condamna la moarte prin chinuri. Atâtatorii rascoalei, Mihail Zekel, Aladarius si Nicolae, al carui nume de familie este de Visakna, prinsi de questor, la porunca regelui, fura purtati pe strazile Clujului, sfâsiati în bucati cu clesti înrositi si, în sfârsit, li se taie capul.
În urma acestor schingiuiri înfricosate, atâta groaza cuprinse pe cei care conspirasera cu Rufus, încât o luara la fuga fara copii si fara neveste, spre Polonia sau Moldova. Averile acelora sau au fost trecute în erariul statului, sau au fost date altora ca dar.
     Nu plecase înca regele din Transilvania, când primi scrisori rugatoare de la Stefan, în care acesta marturisea sincer îndrazneala si cutezanta sa de a ridica armele pacatoase împotriva maiestatii regesti, care are atâta putere.
Dar spunea ca a fost pedepsit pe cât de aspru, pe atât de cu dreptate si, în sfârsit, deoarece, dupa chin vine iertarea, cerea sa i se treaca totul cu vederea.
Credea ca nu-i va fi cu anevoie iertarea si se ruga de rege sa-l ierte.
Regele, ca sa nu se arate fara mila, îl facu sa nadajduiasca ca-l va ierta.
Îi dadu sa înteleaga ca se poate mari aceasta nadejde de iertare cu fapte si cu marturisiri de toata ziua, atârnatoare de vointa lui Stefan, si ca, daca îi va da ascultarea cuvenita si legiuita, regele nu-i va face nici o greutate. Iar daca nu, neîntelegerii îi va pune capat printr-un razboi nemaiauzit de sângeros, care este cel mai drept pedepsitor al faradelegilor omenesti. Dupa ce, astfel, Matia linisti amândoua provinciile, se întoarse în Ungaria […].
     Petrus Ranzanus
EPITOME RERUM HUNGARICARUM
Lupta de la Baia.
Se revoltase si Moldova, ai carei locuitori mai înainte erau sub stapânirea regilor unguri. Ca sa o câstige, deci, iarasi pentru sine, [Matia], adunându-si armata, trecu muntii dincolo de care este situata acea regiune, care si ea este o parte din marea Germanie. Putina vreme i-a trebuit ca s-o puna sub stapânirea sa.
Dupa ce a facut aceasta, îsi conduse oastea la orasul Bania [Baia], pe câmpul din fata caruia îsi aseza tabara. El însusi, cu o mare parte din boieri si soldati, intra în oras, unde hotarî sa se dea odihnei pentru câteva zile.
Stapânea, pe acea vreme, întreaga provincie un barbat de o îndrazneala unica; se numea Stefan. Acesta, adunând dintre supusii sai o mare multime de oameni, se grabi sa dea foc orasului din mai multe parti, dupa miezul noptii, pentru ca regele si toti oamenii sai, ametiti de somn si de vin, sa se prefaca în cenusa.
El însusi încerca sa atace tabara regeasca si, prin biruinta, sa se elibereze de sub stapânirea regelui unguresc.
Însa, îndata ce focul începu sa pâlpâie si sa duduie, regele se destepta din somn si, observând tradarea, cu sunet de trâmbite scula pe ai sai si le porunci sa puna mâna pe arme. Acelasi lucru s-a facut si în tabara
Oamenii regelui, cu toate ca li s-au întins curse, dadura navala cu mare curaj asupra lui Stefan si asupra celor care se învoira la tradare.
Si, ajutati de lumina flacarilor care luminau orasul si de lumina lunii, omorâra multi dusmani. Dar nici acestia nu s-au lasat mai prejos.
Aproape patru ceasuri s-au luptat, cu rezultat îndoielnic.
În cele din urma, ungurii, atâtati de rege si luptând cu o vitejie de necrezut, alungara pe Stefan, cu oamenii care i-au mai scapat de macel. Si multi dintre aceia fura prinsi si li s-au luat si armele si steagurile, pe care la întoarcere în Buda, regele le-a asezat în biserica Sf. Fecioare, spre amintirea glorioasei lupte.
     Ioannes de Thurocz
CHRONICA HUNGARORUM
Lupta de la Baia.
De aici [din Ardeal] dupa ce prea putin îsi odihni ostasii, [Matia] îsi îndrepta frâiele cailor spre Moldova, pe atunci rebela.
Trecând, deci, dara muntii, dupa ce cutreiera cu o puternica oaste mare parte din acea tara si dupa ce poposi cu toti oamenii sai într-un oras cu numele Baia, voievodul Stefan, stapânul acelor parti, adunându-si mare putere de popor de-al sau, în tacerea noptii se arunca asupra armatei regesti, dadu foc orasului si atâta la arme pe ungurii ocupati cu somnul si cu vinul.

     Se hotarî Stefan voievod ca, în întunericul noptii, sa atace oastea regeasca, pentru ca, daca ar da cumva gres în lupta, cel putin sa-l ajute întunericul.
S-a înselat, însa, în socotelile lui.
Pentru ca regele, adunându-si în graba, cu sunet de tobe si de goarne, armata sa întreaga, la lumina lunii si a focului aprins, se arunca cu mare avânt asupra oastei aceluia. Si, dupa o lupta îndelungata si dupa o crâncena macelarire a moldovenilor de catre unguri, Stefan voievod fu silit sa o ia la fuga.
Din cauza aceasta, regele câstiga o biruinta stralucita si vrednica de aducere-aminte. De acolo, a adus mai multe steaguri la Buda, marturie despre însemnata izbânda.
Acestea, asezate cu mare ceremonie, se pot vedea si astazi în biserica parohiala a glorioasei Fecioare Maria.